Singurătatea păsării migratoare

Cristian Bădiliţă (www.cristianbadilita.ro)

Doctor al Universităţii Paris IV-Sorbona cu teza Métamorphoses de l'Antichrist chez les Pères de l'Église (Paris, Beauchesne, 2005, premiul Salomon Reinach al Asociaţiei Eleniştilor din Franţa). Coordonator al Septuagintei în cadrul New Europe College, Bucureşti. Fellow al Istituto trentino di cultura (2002-2005) şi al Wissenschaftskolleg zu Berlin (2005-2006).

Lucrări originale: Sacru şi melancolie (eseu, Amarcord, 1997); Nodul gordian (Humanitas, 1997, Curtea Veche, 2005); Călugărul şi moartea (studiu de patrologie, Polirom, 1998); Tentaţia mizantropiei. Stromate (jurnal, Polirom, 1999); Platonopolis sau Împăcarea cu filozofia (studii de patristică şi filozofie, Polirom, 1999); Cartea micilor erezii (poeme, Decalog, 1999); Regele cu o harfă în mâini (poeme, Vinea, 2000; Curtea Veche, 2007); Manual de anticristologie (studii de patristică, Polirom, 2002); Pe viu despre Părinţii Bisericii (interviuri cu patrologi europeni, Humanitas, 2003); Duminica lui Arcimboldo (poezii, Brumar, 2004); Apocalips de buzunar (poezii, Curtea Veche, 2005), Degetul pe rană (eseuri, Curtea Veche, 2006).

Ediţii îngrijite şi antologii: Miturile lui Platon, Humanitas, 1996; Mircea Eliade. Întâlnirea cu sacrul, ediţia a II-a, Echinox, 2001; Jean Cassien entre l'Orient et l'Occident (cu Attila Jakab), Beauchesne / Polirom, 2003; Les Pères de l'Église dans le monde d'aujourd'hui (avec Ch. Kannengiesser), Beauchesne / Curtea Veche, 2006 ş.a.

Traduceri comentate: Trei apocrife ale Vechiului Testament, Polirom, 2000; Evagrie Ponticul, Tratatul practic. Gnosticul, ediţia a II-a, Polirom, 2003; Evanghelii apocrife, ediţia a IV-a, Polirom, 2005; Patericul, ediţia a II-a, Polirom, 2005.

Eseistica lui Cristian Bădiliţă combină informaţia exhaustivă, lipsa de morgă, naturaleţea şi expresivitatea stilului, cu precizia termenilor, lipsa de complexe în faţa ideilor la modă, absenţa calculelor apriorice menite să protejeze persoane sau să elimine susceptibilităţi. Amicus Plato sed magis amica veritas pare a fi pentru el un adevărat crez în viaţă. În momentul în care este convins de un lucru îşi rosteşte cu toată forţa convingerea, indiferent de numele şi numărul celor care susţin contrariul. Într-o lume a "grupurilor de prestigiu" şi a cabalelor de tot felul, Cristian Bădiliţă se încăpăţânează să judece totul cu mintea proprie şi să spună cu voce tare ceea ce gândeşte. (Tudorel Urian)

Astăzi, mai mult ca oricând, tot ce nu este important iese în faţă, devine cap de afiş. De aceea trebuie să ne sporim discernământul şi, la nevoie, să întoarcem spatele lumii din jur cu riscul de a părea nebuni sau neîndurători. Prin ce se defineşte lumea de azi? Prin nesemnificativul zgomotului ei. [...] Exersând o vreme poţi pune palmă peste palmă şi urca fără probleme pe treptele, deocamdată nevăzute, ale cerului. Trebuie doar să exersezi... atât. (Cristian Bădiliţă)


1 mai 1999. Zi însorită (nemuncitorească). Am trecut brusc de la iarnă la vară. După cinci ani o revăd - în cu totul alte împrejurări, într-o cu totul altă stare de spirit, mult mai relaxată, calmă, sigură - pe R., cea mai înzestrată clasicistă din grupa noastră de la Bucureşti. Trăieşte la Paris din toamnă, împreună cu bărbatul ei, matematician, şi cu fetiţa de un an. Încă n-au scăpat de reflexul întrebărilor naive, de genul: voi ce aveţi de gând, vă mai întoarceţi sau nu în România; cum vedeţi lucrurile în viitor? N-am fugit din România, îi răspund, aşa că nu am de ce să "mă întorc". Fac naveta între Paris şi Botoşani după cum alţii, mai resemnaţi sau pur şi simplu mai ghinionişti, fac naveta între Vereşti şi Botoşani (cu oprire obligatorie în toate haltele). R. n-a ezitat o clipă atunci când i-am propus să se apuce de o ediţie bilingvă pentru Polirom. Oamenii de aici vor să facă ceva acum, imediat pentru ţara aceea care nu se sfiieşte să-i renege cu încăpăţânare şi prostie zi de zi, ceas de ceas. Exemplul lui X. A publicat trei cărţi importante în româneşte. A făcut lucruri minunate în India, pentru România, şi când a cerut o bursă de la Ministerul Educaţiei din România i s-a spus că nu îndeplineşte condiţiile cerute. Acelaşi Minister al Nepoţilor Neocomunişti a găsit alţi şaizeci de inşi cărora să le ofere stipendii. Funcţionăraşii care-şi bat joc astăzi de valorile acestei ţări se vor duce la un moment dat naibii, vor ieşi la pensie, se vor întoarce la papuci şi pijamale, la telenovele, la "tutun şi cărticică", la cutia de table, la vitrina cu "bebelouri" achiziţionate de-a lungul carierei. Vor dispărea în beznă. Oare nu e cumplit? Umbrele de mâine ne îngroapă astăzi de vii.

2 mai. La Anca Vasiliu. De trei ani, femeia asta serioasă, îngrijorător de serioasă şi plină de bun gust, n-a mai ieşit din secolul al XII-lea. Locuieşte într-un studio spaţios, pe rue Visconti. Ferestrele dau spre o grădină plină de verdeaţă. Linişte absolută. La ieşire, dăm cu ochii de o inscripţie: "În această casă a murit Racine, 1699". Exact acum trei sute de ani! O plimbare prin Luxembourg, singurul loc din Paris unde mă simt "la mine acasă"!

3 mai. Acest Occident duplicitar. "Războiul" din Iugoslavia: o confruntare a ticăloşiei cu prostia. Dacă, acum zece ani, deştepţii care nu mai pot acum de drepturile omului - nu şi în Tibet, nu şi în Cecenia, nu şi în Palestina - ar fi îngăduit un proces cinstit şi limpede al comunismului nu s-ar fi ajuns niciodată până aici. Miloşevici ar fi fost o simplă fantomă. O piesă oribilă de muzeu.

4 mai. Terminat de tradus Iosif şi Aseneth (fără note). Început traducerea lui Philon, De vita contemplativa. Seara, câte două ceasuri, recitesc fragmente din Jurnalul fericirii. Theodor Cazaban îi spunea lui Cioran, vrând să-l tachineze: "Nu mai fi trist. Avem şi noi, românii (accentua pe «românii») sfinţi, genii şi eroi. Sfânt: Nicolae STEINHARDT; erou: Corneliu ZELINSKI; geniu: Mihai EMINOVICI." Lecţie de patriotism sănătos!

Din Jurnalul fericirii aflu cum se spune la "leuştean" pe franţuzeşte, livèche. Transmit descoperirea Smarandei, care o apreciază în cel mai înalt grad. Mină de aur părintele Nicolae, fie-i numele în veci binecuvântat!

7 mai. Am început Convorbirile cu Th. Cazaban. Înregistrat cam jumătate din primul capitol. Titlul mi-a venit de la sine: Captiv în lumea liberă. Sunt la fel de uimit ca în prima zi de memoria covârşitoare a "Unchieşului". Astăzi, într-o scurtă pauză, mi-a recitat ca pe apă o pagină din Aşa grăit-a Zarathustra (traducere franceză) şi o scrisoare a nu ştiu cărui funcţionar chinez către Împărat, despre doi "imbecili" din Europa; "imbecili" deoarece pretindeau... că-şi iubesc nevestele.

Imagini pe TF1 despre vizita Papei în România. De la Năşişoara aflu că Sfântul Părinte a ţinut trei discursuri în româneşte. Un om care abia se mai ţine pe picioare nu numai că se încumetă să vină trei zile într-o ţară ortodoxă, imprevizibilă, dar se străduieşte să înveţe şi trei discursuri într-o limbă atât de dificilă cum este româna! Îmi amintesc de prima vizită a generalului de Gaulle în Germania postbelică, când a rostit din memorie trei discursuri în nemţeşte. Şi asta nu ca să epateze, ci pur şi simplu ca să le dea nemţilor o frântură de speranţă. Şi am mai văzut, pe ecran, o mulţime de nemţi plângând.

Papii şi generalii au plămădit Europa; acum bişniţarii şi "progresiştii" o fac terci.

10 mai. Seara, la École Normale, în rue d'Ulm, trei conferinţe despre aşa-zisul "război" balcanic, în cadrul seminarului condus de Toader. Lume gârlă, zeci de persoane s-au înghesuit ciorchine la intrare, alte câteva zeci pe culoare şi pe pervazul ferestrei. Câteva incidente penibile, provocate în special de sârboaice, şi o stare de tensiune permanentă. În fiecare clipă ne aşteptam să izbucnească furtuna, să auzim un glonţ, o detunătură. Vidal-Naquet a fost întrerupt de mai multe ori, până când, enervat (ori numai simulând enervarea) a strigat un "Foutez-moi la paix!" din rărunchi, care-a smuls aplauze şi a destins brusc atmosfera.

Toader a comparat invazia NATO în Serbia cu invazia trupelor sovietice în Ungaria (ferindu-se de identificarea lui Miloşevici cu Imre Nagy). Foarte just, dacă privim însă lucrurile numai dintr-un punct de vedere, al sârbilor. Dar cum putem trece cu vederea cealaltă jumătate a esenţialului, purificarea etnică din Kosovo? Şi iarăşi, continuând şirul aporiilor, purificarea etnică (o specialitate balcanică după primul război mondial) n-a fost în bună măsură provocată de UCK? Nu e o mârşăvie din partea Occidentului să ascundă sistematic fondul terorist al acestei mişcări născute în umbra şi cu binecuvântarea stalinistului Enver Hogea? Oricum, e cât se poate de evident că destrămarea imperiilor (otoman, austro-ungar) şi impunerea schemei geopolitice occidentale, a statelor-naţiune, a dat o lovitură mortală Balcanilor. Un stat-naţiune e din start o aberaţie politică pentru această zonă unde atâtea populaţii au trăit amestecate, pe soclul, extrem de solid până în secolul al XIX-lea, al unităţii religioase. Dar acest soclu spiritual s-a făcut fărâme, în locul lui erijându-se, după al doilea război, soclul din ghips al ideologiei comuniste. Ce va urma? Dumnezeu ştie. Principiul religios a dat faliment; ideologia comunistă şi-a trăit traiul. În nici un caz o altă ideologie, dreptomistă, democratico-liberală, nu va putea rezolva criza balcanică. Balcanii sunt un fel de ţeavă de eşapament a tensiunilor din cele trei "Europe". Mai mult decât atât, crizele acestui bolnav incurabil ajută Europa să nu adoarmă, să nu aţipească vrăjită de propriul confort. Orice zguduire în Balcani e un duş rece pentru întregul continent, civilizat şi parşiv. Violenţa nu înseamnă numai moarte, ci este, în primul rând, afirmarea explozivă a principiului vitalităţii. Fără Balcani, Europa ar fi fost demult ceea ce visează să ajungă neapărat: un paradis al diavolului umanitarist, acel "paradis al neurasteniei" de care vorbea, cred, balcanicul Cioran.

12 mai. NATO continuă să bombardeze şi să ucidă oameni nevinovaţi. Probabil la fel procedează şi sârbii în Kosovo. Ruşii nu mai au chef s-o facă pe emisarii de bâlci. Elţin l-a urecheat azi pe şcolarul neascultător Primakov şi l-a demis din funcţia de prim-ministru. Parcă toţi au înnebunit brusc peste noapte. Pe acest fond de carnaval valpurgic, Adi Papahagi se pregăteşte de însurătoare.

14 mai. Din reflex deschid jurnalul. Dar n-am nimic de notat. Poate un singur lucru: în dimineaţa de azi totul e albastru - casele, oamenii, copacii, păsările, scrisorile din cutia poştală. Până şi ceaiul de la micul dejun e albastru, de un albastru foarte deschis!

15 mai. Căsătoria lui Adi cu Cristiana, la Ville-d'Avray. Toader şi Sarah le-au fost naşi. Azi am îmbrăcat special costumul de ceremonii şi doar eu ştiu cât am suferit. N-am fost invitaţi la petrecere, foarte discretă. Discuţie lungă cu Înaltul Iosif. E mereu pe drumuri, din ce în ce mai obosit, mai surmenat. Abia îndrăzneşte să se plângă, îşi sacrifică până şi orele de somn ca să împace pe toată lumea. La sfârşitul liturghiei, l-am cunoscut pe regizorul Petrică Ionescu. Din păcate era grăbit, nerăbdător să plece acasă. M-am îndrăgostit de mustăţile lui zdravene, haiduceşti.

Umanitariştii au ucis încă 87 de ţărani albanezi în Kosovo. Evident, vina aparţine tot armatei sârbe, care, plină de rea credinţă, nu vrea să se lase măcelărită de forţele democratice şi-i "foloseşte pe albanezi drept scut viu". Aceste informaţii nu au nici o garanţie, pentru că nimeni nu ştie ce-i în Kosovo; dar crainicii vorbesc siguri pe ei, bărbăteşte, convingător, bulversant. Deja numărul oficial al morţilor se ridică la o mie două sute. Oficial. Plus zeci de mii de răniţi. Asta fără nici un sens, fără nici o justificare decât aceea a fanatismului distrugător al acestor şaişoptişti imaturi, Clinton, Blair; şi masacrul abia începe. Albanezii, sunt sigur, vor curăţa totul, totul, în Kosovo, după "război", fără ca nimeni să intervină. Bombardamentele, zice un comunicat, vor continua, "în ciuda riscului de a omorî şi alţi civili" (tot declaraţie oficială).

21 septembrie, Pisa. Trei luni de zile am cutreierat iar lumea. Smaranda e în Franţa, eu în Italia, iar casa ne-am cumpărat-o... la Botoşani. Locuiesc într-o cameră cu grădină, la două sute de metri de celebra mogâldeaţă înclinată din Piazza del Duomo. Proprietăreasă e o evreică foarte curioasă şi guralivă, născută în Polonia. Mă invită adesea la ceai, vorbim despre Est, dar nu-i place să-şi amintească de Polonia. A fost deportată, ţine să povestească lucrul acesta la toată lumea, cunoscuţi şi necunoscuţi. Îmi arată şi numărul de înmatriculare de pe braţ: "Nu trebuie să uităm". Sunt de acord, nu trebuie să uităm nimic din ce s-a întâmplat cu noi, cu vieţile noastre şi ale părinţilor şi ale bunicilor noştri, de la începutul până la sfârşitul secolului, de la Lenin până la Ceauşescu, trecând prin Hitler şi Stalin. Spre deosebire de evrei, europenii în general şi românii în particular uită lucrurile esenţiale, trec peste ele cu indulgenţă şi romantism ("eh, ce frumos era în armată", chiar dacă am fost schingiuit nouă luni de zile, chiar dacă m-am ales cu un reumatism zdravăn şi cu o teribilă depresie psihică). Motorul istoriei la noi este amnezia, cum spune Th. C.

Revin la Italia. Sunt aşadar de o săptămână aici (parc-ar fi trecut trei ani). Totul merge prost, la nimereală, "după ureche": de la trenuri şi instituţii, până la apă şi curent electric. De câteva zile, aştept să se deschidă un birou, ca să-mi pot face permis la bibliotecă. Mereu portarul îmi serveşte o justificare suprarealistă. Azi a fost şedinţă, după care personalul, probabil extenuat, a plecat acasă: la 10 dimineaţa! Relaţiile între profesori şi studenţi îmi par la fel de aberante ca în România. Lingăii fac carieră. Bine, carieră nu fac generalmente decât lingăii, nu-i o chestie inedită. Străinii, însă, par să se bucure de un regim special. Când aude cineva că poposesc de la Paris, adică tocmai din buricul Europei, unde mai şi pregătesc un doctorat, imediat devine preş.

Intelectualii italieni sunt de zece ori mai comunişti decât cei francezi şi cam idioţei, dar nu te poţi supăra pe dânşii. De fapt, de doi ani, de când îi frecventez, n-am dat peste unul care să nu voteze cu stânga sau cu extrema stângă. Gianfranco, admirabil etiopizant, admirabil elenist, e unul din şefii celulei comuniste din Pisa, dar toată ziua-bună ziua îmi dă telefon să mă întrebe amănunte din biografia lui Zelea Codreanu, fascinat de personaj. C. de la Milano, prieten al lui Culianu, a încercat să-mi explice la o cină din apartamentul lui că occidentalii pur şi simplu n-au ştiut ce se întâmplă în Est. Scuzaţi, pardon, bonsoar, caro amico. Poţi să mai dai vreo replică la aşa ceva? De parcă i-a împiedicat cineva să se urce într-un avion şi să plece la Moscova, la Praga, la Bucureşti, ca să se lămurească. Au preferat să stea frumos în papuci şi pijamale în faţa televizorului şi să se lase lămuriţi de tov. Stalin, Hruşciov, Brejnev şi ceilalţi.

25 septembrie. La Marina di Pisa, toată după-amiaza. Am privit marea câteva ceasuri, mi-am spălat creierul cu zgomotul valurilor. Discuţie încinsă cu G. Mi-a spus pe şleau că are o preţuire deosebită faţă de URSS, pentru că dacă acest monstru nu ar fi existat (ştie bine că e vorba de un monstru, e însurat cu o poloneză, dar ce contează?) el, biet "fiu de italiancă proletară", n-ar fi ajuns niciodată să predea etiopiana la universitate. Asta da conştiinţă politică, frate. Mai treci voios pe la sediul partidului! Mă întreb însă ce naiba or fi având în comun Stalin şi URSS cu creştinismul etiopian?

26 septembrie. Oraşul plin de ploaie şi turişti. Toţi se pozează simulând că împing turnul cu mâna dreaptă (încep să se formeze anumite cutume turistice). Am reuşit să definitivez traducerea apocrifelor veterotestamentare. Încă o dimineaţă pierdută cu plimbări. Duminicile încep să mă sperie. Bibliotecile sunt închise, televizor n-am, amicii pleacă la ţară, prin urmare mă văd obligat să bântui aiurea prin târg (chefurile colocatarilor mă obligă). Recitit câteva texte ale lui Buzzati. L'uccisione del drago absolut cutremurătoare. Am plâns ca o babă. Cum să nu te doară fizic urletul acela nepământesc al bestiei care-şi boceşte, cu ultimul strop de vlagă, puii ucişi?

Italia m-a deocheat. Italia, cu cei mai mari poeţi din lume; Italia, cu cele mai frumoase şi imposibile femei din lume; Italia, cu cele mai cochete oraşe din lume; Italia, cu cele mai ieftine trenuri din lume; Italia, cu cei mai simpatici comunişti din lume; Italia, cu cei mai antipatici tâmpiţi din lume; Italia, cu cele mai şubrede case din lume; Italia, cu cele mai înclinate turnuri din lume; Italia, cu cele mai bune ediţii ale clasicilor din lume; Italia, cu cele mai proaste ordinatoare din lume; Italia, cu cele mai multe motociclete din lume; Italia, cu cei mai scumpi pantofi din lume; Italia, cu cele mai profane catedrale din lume; Italia, cu cea mai frumoasă limbă din lume; Italia, cu cei mai nespălaţi cerşetori din lume; Italia, cu cei mai mulţi şi mai citiţi patrologi din lume; Italia, cu cel mai mare procent de snobi din lume; Italia, cu cei mai mulţi etiopizanţi din lume (vreo cinci); Italia, cu cele mai proaste pizze din lume; Italia, cu cele mai bune spaghetti din lume. Citesc şi scriu despre Anticrist în încăperea unde, se spune, contele Ugolino şi-ar fi mâncat pruncii înainte de a-şi a duhul (cântul 33 din Infern). Fac plimbări kilometrice, însoţit de cine se nimereşte (dacă intru singur să cumpăr o pâine, risc să devin ginerele vânzătorului). Gianfranco mă iniţiază în misterele comunismului pisan, dar fără prea mare convingere. Duminica merg la slujbă sau trag câte-o fugă până la Florenţa, fără nici un scop. Mi-am făcut o bibliotecă italiană cu volume Mammut (scoase de Newton). Un Dante integral, adnotat la ac, costă zece dolari. Aşa ceva e de neconceput în Franţa. Şi, printre picături, datorită supraponderalului Michele, un evreu ultrasimpatic din Campobasso, am învăţat să fac mai multe feluri de spaghetti: l'amatriciana, alla carbonara, napolitane, din Campobasso, cu sos de peşte etc. Descoperit, printre altele, poemele şi romanele lui Aldo Palazeschi, precum şi satirele picante ale lui Guido Ceronetti, pe care nu-l ştiam decât ca traducător din latină şi ebraică. Într-o prefaţă despre Cioran, Ceronetti propune citirea eseului Un peuple de solitaires la fiecare sabat, în sinagogă; de ce nu s-ar propune citirea câte unui fragment din Schimbarea la faţă a României înainte de începerea fiecărei şedinţe a guvernului român? În fond şi la urma urmei, atâta profet naţional avem şi noi.