Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cum să trăieşti cu o soţie necredincioasă


Alberto Moravia, traducere de George Popescu

01.08.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Alberto Moravia
Cum să trăieşti cu o soţie necredincioasă
Editura ART, 2007


traducere din limba italiană de George Popescu



*****

Vila de vineri
Astfel sosi cea de-a patra vineri fără ca Stefano să ia o hotărâre. Şi, într-o noapte de vineri, se întâmplă ceva neprevăzut, insignifiant, dar decisiv. După obişnuitele pregătiri, odată plecată Alina, Stefano descoperi că sticla de whisky, din care obişnuia să se îmbete imediat după plecarea ei, se terminase. Era târziu şi magazinele se închiseseră la opt; însă barurile erau deschise noaptea. Ca împins de un resort ce rămăsese întins mult timp, el ieşi brusc din sufragerie, se îndreptă spre propria maşină, urcă în ea şi plecă. Maşina sui scurtul drum de acces, apucă pe autostradă, începu să ruleze pe asfalt.

Acum însă, ideea de a merge să cumpere whisky într-un bar, să se întoarcă la vilă şi să se îmbete i se părea o mască provizorie, în spatele căreia se ascundea o intenţie diferită. Aproape brusc, şi-a dat seama: el nu căuta un bar; în realitate, se îndrepta către vila rivalului său. Nu ştia ce va face, dar ştia sigur că va face ceva. Poate se va ascunde pe plajă, în spatele dunelor de nisip, şi va spiona fericirea Alinei; poate se va duce la vilă şi va improviza tradiţionala şi aşteptata scenă, dar mereu de efect, a soţului ce-şi surprinde soţia infidelă; poate nu va face nimic, se va mulţumi să ajungă în împrejurimile vilei şi, apoi, va ocoli pentru a merge la Luisa. Afectuoasă, senzuală şi cunoscătoare, Luisa o va substitui pe Alina, îl va face să uite puţin acea noapte.

Între timp, alunecă pe autostradă, forţând la viteză maximă bătrânul motor al automobilului scos din ţâţâni. Drumul e plin de maşini ce se duc şi vin în lânceda noapte de vară. Cele ce-l depăşesc clipesc în beznă cu semnalizatoarele roşii din spate; cele ce vin îl orbesc cu farurile. Ici-colo, traversează o staţiune strălucind de lumini. Ici-colo, trece printre umbrele tufişurilor sterpe. E cursa obişnuită din toate nopţile când pleacă şi vine de la vila regizorului; dar, de astă dată, motivul e diferit.

Iată, după lunga cursă fără gânduri, esplanada spre care se îndreptase; parcarea cu indicatoarele galbene; maşini puţine; marele bar cu firma "Mimosa", alcătuită din numeroase beculeţe colorate. Stefano îşi bagă cu atenţie maşina în parcare şi se îndreaptă spre bar. Nu ştia cu precizie ce va face. Dar, chiar în clipa când trecu pragul, se decise pe neaşteptate: va telefona la vila rivalului, îi va porunci Alinei să coboare la bar, unde o va aştepta. Ce-i va spune? Şi acest lucru îl încredinţează întâmplării: îi va spune că nu vrea să mai respecte înţelegerea; sau că doreşte să se despartă de ea; sau că e pe cale să facă tocmai ceea ce ea i-a recomandat să facă: să se ducă la Luisa, să se consoleze.

Barul e aproape pustiu; barmanul, aşezat în profil, în spatele tejghelei, citeşte ziarul; casieriţa pare că ascultă zarva muzicii de la staţia dată la maximum; câţiva băieţandri chinuiesc cu plăcere şi dezgustătoare răbdare flipperele rânduite lângă perete.

Stefano se îndreaptă direct spre cabina telefonică; formează numărul; aşteaptă. O voce de bărbat, plăcută şi educată, îl întreabă ce doreşte. Stefano răspunse că vrea să vorbească cu doamna Alina. Bărbatul întrebă:
- Cine să-i spun că e?

Îi răspunse:
- Soţul.

Celălalt, prompt, îl informează:
- O chem imediat.

După puţin timp, într-adevăr, Stefano auzi vocea soţiei:
- A, tu? Unde eşti? Acasă?
- Nu, în bar, aici, alături, la barul "Mimosa".
- Ce este?
- Vreau să te văd o clipă.
- Să mă vezi? Sosesc imediat, dar vin numai dacă e important.
- E important.
- Atunci, aşteaptă-mă la bar, vin imediat.

Stefano ieşi din cabină, merse la bar, se urcă pe un taburet înalt şi comandă un whisky. Îl sorbi apoi, analizând pe-ndelete purtarea Alinei. Nu e nici o îndoială că a fost promptă, gentilă, poate chiar înţelegătoare. De ce? Motivele principale ale acestei nesperate înţelegeri pot fi trei. Pentru că s-au înţeles ca ea să stea cu amantul şi extinde aceeaşi înţelegere şi asupra lui. Pentru că vrea să-şi facă amantul gelos, arătându-se afectuoasă cu el. Stefano analiză cele trei motive, fără să se oprească asupra unuia. Până una-alta, bău primul whisky, apoi al doilea, al treilea şi, în sfârşit, al patrulea.

Iat-o însă pe Alina. Îl descoperise repede, fiindcă el era aşezat pe taburetul de la bar, cu capul întors spre intrare. Iarăşi şi iarăşi, el nu putu să nu-i admire pasul elegant al picioarelor lungi, peste care volanele prea strâmtei şi lungii rochii roşii fluturau unduios. Ce-i pasă unei femei că el e nefericit? Cu asemenea pas, în curând, o să plece nu numai de la bar, ba chiar şi din viaţa lui, lăsându-l scenariilor, ambiţiilor de romancier, femeilor burgheze şi gentile precum Luisa. Apoi, în vreme ce ea se apropia, reţinu un amănunt: e sigur că de acasă, când Alina plecase cu maşina, cu puţin timp în urmă, ea avea slipul sub rochie; îşi amintea că zărise tivul slipului prin transparenţa rochiei. Acum însă, slipul nu mai era; căci se putea chiar bănui, sub ţesutul uşor şi întins al rochiei, smocul întunecat de pe pântec. Prin urmare, gândi el, ea se dezbrăcase deja şi s-a reîmbrăcat în grabă, pentru a veni la el, fără să-şi mai pună slipul. Deci tocmai făceau dragoste. Formulă această ipoteză şi încă o dată luă aminte, cu o stranie ciudă, că nu poate să-şi imagineze modul în care cei doi amanţi se iubeau când a telefonat. El nu poate să şi-o închipuie decât în poziţii caste, afectuoase, conjugale. Poate fiindcă orice altă imagine i s-ar părea profanatoare; ori poate chiar fiindcă o iubeşte mai mult decât o doreşte.

Alina îl salută cu un "ciao" foarte natural, ba chiar cordial; se urcă şi ea pe un taburet şi imediat începu să vorbească, fără a-i lăsa vreme să se explice:
- Dar ştii că-mi face plăcere să te văd aici? Pactul prevedea ca tu să nu te arăţi şi iată că l-ai încălcat, însă, de fapt, bine ai făcut. Am o senzaţie stranie.
- Care?
- Că tu eşti amantul şi el soţul.
- E ceva nou şi neprevăzut în asta?
- Să zicem că da.
- Şi atunci?
- Atunci, nimic. Care e lucrul important pe care doreai să mi-l spui?
- Nimic precis. Doream numai să ştiu cum stau lucrurile.
- Care lucruri?
- Lucrurile de aici, cu el.
- Stau bine. Ne iubim. E o adevărată iubire.
- Eşti sigură de asta?
- Da, atât cât poţi fi sigur de asemenea lucruri.
- Fiindcă, dacă nu eşti sigură de asta, m-aş hotărî să-ţi cer să renunţi la pact.
- Ce vrei să zici? Nu te înţeleg. Dacă îl iubesc, tu respecţi pactul. Dacă nu-l iubesc, nu?
- Exact, respect pactul dacă iubirea voastră este adevărată. Dacă nu este, dacă e un capriciu, o aventură, nu-l voi mai respecta. - Dar de ce? Ce diferenţă este?
- Un capriciu, o aventură m-ar costa mult. Aş suferi mult.
- Prin urmare, mă iubeşti mult?
- Da.
- Atunci, ce te-a apucat? Stau cu tine cinci zile din şapte. Lui ce-aş putea să-i spun?
- Ah, nu ştiu şi nu mă interesează să aflu.
- Ei, nu fi atât de disperat, întoarce-te acasă. Ne vedem, ca de obicei, duminică seara.
- Duminică seară poate nu voi fi, voi fi luni dimineaţă. Am geamantanul aici, în maşină, merg să petrec week-end-ul la Luisa.
- La Luisa? Bine faci, nu stai singur acasă. Salut-o din partea mea.
- Atunci, asta e dragostea pe care zici că mi-o porţi.
- Ce te-a apucat acum? Ce ai?
- Am, că eşti o târfă fără inimă.
- N-am venit aici ca să mă insulţi. La revedere.

Alina coborî fără grabă de pe taburet şi, cu obişnuitul pas de dans, din cauza căruia pare mereu că alunecă fără să cadă, traversă barul şi se îndreptă către ieşire. În culmea furiei, Stefano scoase limba spre ea. Barmanul îl privi cu ochii holbaţi. Stefano îl atacă cu violenţă:
- Ce te holbezi aşa?
- Dar eu...
- Acesta e un local public. Prin urmare, nu este voie să faci gesturi obscene în public. Însă a scoate limba nu-i un gest obscen. Îl fac şi copiii. Cât datorez pentru whisky?

Barmanul, un bărbat matur, blond şi chel, cu o faţă ovală şi cu trăsături simetrice şi imobile, spuse fără să clipească:
- Plătiţi la casă.

Stefano plăti şi ieşi. Ştie că-i beat, înţelege asta şi pentru că speră că Alina o să-l aştepte afară, la umbra parcării, lângă maşină: vor face dragoste în maşină, în mare grabă, întocmai ca doi amanţi furişaţi, în vreme ce soţul, ignorant, aşteaptă în vilă.

Însă în parcare nu-i nimeni, nimeni printre maşini, la umbra acoperişului. Iar el încearcă o durere imensă, ca şi când speranţa nebunească de a o găsi pe Alina aşteptându-l să facă dragoste ar avea vreo raţiune.

Urcă apoi în maşină şi, tot drumul până acasă, preocupat de propria beţie, nu se gândeşte la nimic, e atent doar la volan. Din când în când, îşi aminteşte că a insultat-o pe nevastă-sa şi îşi zice cu aroganţă că e numai din cauza beţiei: "Se va simţi jignită; chiar dacă ne vom despărţi, cu atât mai bine". Însă tot timpul, într-o zonă tainică şi obscură a conştiinţei, simte că ideea abandonului îl sperie; şi îşi repetă: "Mi-a spus «la revedere»; nu se spune «la revedere» când nu vrei să revezi pe cineva".

Beţia, în ciuda voinţei sale de a o controla ori de a o diminua, se înteţeşte. Maşinile care-l depăşesc par extrem de îndepărtate, cu luminile lor roşii; în schimb, tocmai atunci când le depăşeşte, observă deodată că sunt aproape. Maşinile care-i vin în faţă îi par aproape dar, în realitate, rămân mult departe, cu luminile orbitoare ale farurilor lor. El e atent să se ţină departe de maşini atunci când le depăşeşte ori când e depăşit; cu toate acestea, are continuu impresia că poate intra în coliziune. Şi atunci, în ciuda atâtor precauţii, dezastrul îl ispiteşte. Îşi imaginează ciocnirea, probabil frontală, izbitura, dezastrul, spargerea geamurilor şi pe sine însuşi înăuntrul maşinii, răsturnat peste scaun, cu faţa plină de sânge, rănit de moarte. Mai mult îl fascinează momentul dinaintea izbiturii, când, pentru o clipă, îşi dă seama că tocmai era pe punctul de a se produce ireparabilul. Da, ireparabilul, nu sinuciderea, îl fascina. Nu era oare acelaşi ireparabil şi insulta Alinei?

Între aceste violente impulsuri sufleteşti şi conducerea cu abilitate a maşinii, ajunge la vilă. Parchează maşina, intră în casă şi, păşind prin întuneric, fără să aprindă lumina, izbindu-se de mobile, ajunge în dormitor, se aruncă îmbrăcat peste cuvertură şi adoarme pe loc.

A doua zi e sâmbătă; litoralul e înţesat de lume venită tocmai de la Roma şi din provincie. Stefano se trezeşte târziu şi, apropiindu-se de terasă, vede acolo jos, dincolo de dune, plaja plină de vilegiaturişti. Umbrele multicolore sunt aşezate de-a curmezişul, ici şi colo, făcând umbră denselor grupuri familiale. În marea foarte liniştită, dar de o urâtă culoare verde murdar, se văd vilegiaturiştii înaintând lent şi parcă fără plăcere, pas cu pas, printre bancurile de alge în putrefacţie şi de deşeuri alburii ce plutesc pe apă. Cum nu pare să fie o mare prea limpede pentru baie, tot astfel nu se arată că ar fi un soare prea cald pentru a te bronza: cerul e plin de nori zdrenţuiţi şi transparenţi, în spatele cărora discul solar, galben şi palid, înaintează rapid, ca şi când ar încerca să se ascundă şi să nu ofere nici măcar una din razele sale. Stefano priveşte o clipă spre plajă, apoi reintră în vilă, merge în bucătărie, îşi pregăteşte o cafea şi o bea cu ceva biscuiţi; de obicei, Alina făcea ca el să găsească masa pregătită cu ceainicul, ibricul cu cafea, ceştile, laptele, lămâia, feliile de pâine prăjită, mierea, marmelada, untul. Nu se gândeşte la nimic; ideea că Alina, jignită, îl va lăsa, e încă nedureroasă, dar el ştie că, mai devreme ori mai târziu, se va trezi şi îl va face să sufere, aproape cum se întâmplă cu durerea de dinţi, după ce efectul anesteziei a încetat. În acest timp, se spălă, puse ibricul pentru cafea şi ceştile la locul lor, reaşeză, la fel, pachetul cu biscuiţi. Iese apoi, urcă în maşină, pentru a se duce la regizor.

De-a lungul întregii zile, lucră la scenariu şi, în acelaşi timp, suferi la gândul că, trează acum şi lucidă, Alina, jignită, îl va părăsi. Durerea abandonului făcu munca la scenariu intensă şi reală; pentru a nu da la iveală durerea, se străduieşte să fie zelos în lucru şi, cu cât se străduieşte, cu atât i se pare că lasă să se vadă durerea.

Seara de sâmbătă îi rezervă însă o surpriză. Când a revenit acasă, îşi simte inima strângându-i-se, în vreme ce păşea dintr-o cameră pustie într-alta, îi vine ca, apropiindu-se de terasă, să pronunţe numele Alinei cu voce tare. Articulă numele nu doar atât pentru a o chema, ceea ce ar fi o absurditate, având în vedere că în acel moment ea se afla la treizeci de kilometri de casă, în vila amantului, cât pentru a se adresa nopţii întunecoase şi tăcute, singura sa interlocutoare în acea singurătate. Atunci, tresărind aproape înspăimântat, aude imediat vocea Alinei, care-i răspunde calmă:
- Sunt aici.

Stefano ieşi pe terasă; Alina era chiar acolo, aşezată pe fotoliu, cu gambele ei lungi înfăşurate în teaca strâmtă, roşie, a rochiei, şi cu picioarele încrucişate sub volane.

El încercă atunci să-şi ascundă propria bucurie şi o întrebă, cu un ton de surpriză moderată:
- A, eşti aici? Se poate şti ce s-a întâmplat?

Ea începu iute să vorbească, ca şi când ar fi fost nerăbdătoare să se confeseze:
- S-a întâmplat ceva care ne-a tulburat în aşa fel, încât am decis, de comun acord, să devansez întoarcerea mea, pentru a reflecta mai bine amândoi.
- Nu înţeleg. S-a întâmplat ceva pentru care te-ai întors acasă spre a reflecta. Dar ce anume? Un lucru atât de grav?
- Nu tocmai. Mai curând ceva nou.
- Nou?
- Da, ceva ce nu s-a mai întâmplat niciodată şi pe care nu l-am prevăzut că s-ar putea întâmpla.
- Dar ce anume?
- Nu, nu pot să-ţi spun. Îţi ajunge să ştii că am încercat cu el ceva ce nu mai încercasem cu nimeni.
- Nici măcar cu mine?
- Cu tine cu atât mai puţin. Dar nu mă face să vorbesc. Pot numai să-ţi spun că pentru amândoi a fost ca şi când ai explora un teritoriu necunoscut. A fost o descoperire şi suntem amândoi tulburaţi.
- Nici mai mult, nici mai puţin, o descoperire? Chiar aşa să fie?
- Anumite lucruri tu nu le poţi înţelege.
- O, desigur! Şi de ce oare?
- Pentru că vrei să explici totul, să defineşti totul, să redai totul clar şi raţional. Şi, de fapt, nu e aşa. Totul e neclar şi, dacă vrei, nebunesc.
- Dar, de fapt, ce s-a întâmplat?
- Nu pot să spun, e ceva între mine şi el.
- Bine, bine, nu spune, atunci să stăm liniştiţi şi să privim spre mare.

Totuşi, Alina s-a întors cu o zi mai devreme nu atât spre a reflecta, cât pentru a se confesa. Şi, iată, după o lungă tăcere, reluă:
- Dacă-mi promiţi că nu faci obişnuitele comentarii pline de suficienţă, atunci îţi spun.
- Bine, fără comentarii. Deci, ce s-a întâmplat?
- M-a bătut.
- Te-a bătut?
- Da, m-a bătut, lovit, izbit.
- Păi atunci trebuie să încetezi numaidecât să-l mai vezi.
- O, nu, ca de obicei, nu înţelegi nimic. Ajunge, nu mai vorbesc.
- Gata, n-am zis nimic, vorbeşte!
- Poate nu m-am exprimat bine. Uite cum a fost. Când mi-ai telefonat din barul "Mimosa", spunându-mi că vrei să mă vezi, eu abia sosisem. El, nerăbdător, ca de obicei, mă asalta şi, pe scurt, eram pe punctul să facem dragoste. Dar eu nu prea aveam chef. De la o vreme, nu mă mai distra prea mult fiindcă el, cu acel fel al său de a mă giugiuli tot timpul, nu mai termina, iar eu, la un anumit punct, mă rupeam de tot şi mă gândeam la altceva. Aşa se face că, de fapt, am fost aproape mulţumită când tu mi-ai telefonat şi, cum ai băgat de seamă, nu mi-a fost deloc greu să te-ntâlnesc la bar. Într-adevăr, aşa cum ţi-am spus, am avut impresia că s-ar fi schimbat rolurile şi că tu ai fi fost amantul, iar el soţul. Bun. Când m-am întors la vilă şi am intrat în sufragerie, n-am băgat de seamă că el, înnebunit de nerăbdare, mă aştepta ascuns după perdea. M-am dus spre pat şi, deodată, el s-a apropiat pe la spate şi a început să mă îmbrăţişeze, făcându-mă să mă întind, iar apoi, ca în alte dăţi, să mă dezmierde şi, trebuie să-ţi spun, neliniştit, îmi ciufuleşte părul, mă loveşte cu pernele, îmi pune mâna pe faţă şi apasă cu toată puterea palma pe gură, iar cu cele cinci degete pe nas şi pe ochi, ca şi când ar vrea să mă orbească, să mă sufoce. În acelaşi timp, împinge cealaltă mână între pulpe şi mă apucă de pubis, ca şi când ar vrea să-l smulgă. Cu capul înfundat în perne, mă sufocam; degetele aproape că-mi scoteau ochii din orbite; cealaltă mână îmi răsucea şi-mi zgâria sexul. În plus, el făcea toate acestea cu o voinţă teribilă, nemiloasă, nefirească la el, care, până atunci, aşa cum ţi-am spus, fusese, dacă vrei, extrem de respectuos şi gentil.
- Mai departe?
- Mai departe, nu ştiu cu adevărat ce s-a întâmplat. În loc să-l muşc, să-l zgârii, să-l lovesc în stomac, aşa cum ar fi făcut aproape orice femeie în locul meu, iată că încep să-i sărut chiar mâna care îmi strivea faţa în perne.
- Dar cum ai putut să faci asta, când te sufocase, cum tu singură spui?
- Da, mă sufocase, dar nu într-atât încât să nu pot să-i mângâi cu limba încheieturile degetelor. Dar ştii de ce?
- Ce vrei să spui?
- De ce făceam asta? Fiindcă simţeam cu absolută certitudine că omul acela mă iubea, mă iubea cu adevărat, cu o iubire adevărată şi asta pentru întâia oară în acest an de când ne cunoaştem.
- Îmi închipui că şi el a avut aceeaşi senzaţie: că tu îl iubeai cu adevărat, cu o iubire adevărată.
- De fapt, a avut-o, mi-a spus-o însă a doua zi. Imediat după aceea, s-a ruşinat, s-a căit de violenţa lui. S-a aşezat în genunchi, la picioarele mele, şi mi-a cerut iertare, promiţând că n-o s-o mai facă niciodată. Şi eu m-am ruşinat, dar mai puţin decât el, poate pentru că, în definitiv, eu fusesem aceea care suportasem violenţa, iar el nu-şi putea imagina că mi-ar fi făcut plăcere. Astfel, ne-am jurat unul altuia că a fost prima şi ultima oară. Acum eram de bună-credinţă, eram cu adevărat mântuiţi, chiar aşa a fost, încât el, în acea noapte, a avut faţă de mine o atitudine atât de blândă şi delicată, încât mi s-a părut imposibil ca să fi fost vorba de unul şi acelaşi om care, cu puţin timp înainte, fusese atât de brutal şi înspăimântător.
- Foarte interesant. Ce s-a întâmplat a doua zi, încât tu te-ai întors acasă atât de devreme?
- A doua zi, care e astăzi, ne-am dus obişnuitul trai, fără să pomenim absolut nimic despre ceea ce se întâmplase cu o seară înainte. Am fost liniştiţi, senini, relaxaţi; eram absolut siguri că nu vom mai face dragoste la modul, cum să spun, violent. Pe urmă, puţin după cină, el s-a aşezat la pian şi a început să cânte. A cântat melodia aia funebră orientală, Bolero de... Cum îi zice compozitorului?
- Ravel.
- Ei, da, Ravel, care e aşa de impunătoare, iar el o cânta cu mânie. M-am apropiat de el, mi-am pus braţele în jurul gâtului lui, aşa, cu blândeţe. Pe neaşteptate, fără veste, încetă să cânte, se răsuci pe scaun şi, cu o singură smucitură, mă culcă pe genunchii lui. Nu mă îmbrăcasem încă, abia făcusem duş, şi pusesem pe mine doar un halat scurt. El îmi imobilizează capul, cu o mână pe grumaz, iar cu cealaltă îmi ridică halatul şi începu să mă bată. Erau aceleaşi mâini cu care cântase la pian o clipă mai înainte, uşoare, delicate, sensibile.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer