Fantomele lui Goya

Lorenzo Casamares împlinise de curând treizeci şi unu de ani. Născut într-un sat mic din Murcia, al patrulea copil al unei familii de ţărani săraci, îşi petrecuse copilăria cu picioarele goale chiar şi iarna, culegând spicele rămase pe câmp şi fructe sălbatice, adunând baliga de cal cu o lopăţică de lemn. Prinsese peşti cu mâna în apa râuleţelor şi păsări cu pietre plate susţinute de beţişoare. Furase smochine şi struguri. De două-trei ori, fusese prins şi bătut cu urzici. Ştia, încă de la naştere, cât de grea putea să fie viaţa pe acest pământ.

Şi mai ştia că mai exista o viaţă, singura care conta.

La şapte ani, fusese remarcat de preotul parohiei, pe care îl înfrunta, uneori, în cursul spovedaniei obligatorii de vineri. Frapat de inteligenţa, de vioiciunea minţii lui, de marea curiozitate pentru misterele credinţei, de fervoarea instinctivă şi profundă, preotul găsise mijlocul de a-l trimite, când împlinise nouă ani, la un colegiu, pentru a primi, fără plată, o educaţie normală. Familia acceptase cu bucurie acest privilegiu, atât de rar în timpul acela. Mai ales că avea astfel o gură mai puţin de hrănit.

Harnic, obsedat de problemele religioase, extrem de pios, dar şi jucăuş şi bătăios, tânărul Lorenzo învăţase repede să citească, să scrie şi recuperase în doi ani timpul pierdut. Studia noaptea, pe ascuns, la lumina lumânării, şi se ruga lui Dumnezeu să-i dea putere să reziste lipsei de somn.

La vârsta de treisprezece ani, în afară de limba catalană, cunoştea destul de bine latina, ba avea chiar şi noţiuni de greacă. Studiul era pasiunea lui. El îi deschidea, de la o zi la alta, lumea nebănuită a cunoaşterii, fie că era vorba de lucrurile omeneşti sau de cele divine. Şi mai descoperea şi un teritoriu unde se putea simţi egalul copiilor veniţi din alte medii, al fiilor de negustori şi chiar al boiernaşilor aroganţi, dar de cele mai multe ori lipsiţi de strălucire, incapabili să înveţe. Această egalitate în faţa porţii cunoaşterii i se părea chiar opera Domnului.

La şaisprezece ani, compunea versuri latineşti şi recita pe de rost Psalmii. Simpatizat de colegi, al căror mentor era, Lorenzo le stârnea şi invidia. Băieţii l-au denunţat de câteva ori pentru brutalitate, pentru vanitate. Întotdeauna salvase situaţia în interesul lui. Era cel mai bun la aproape toate materiile.

Apoi venise timpul să fie hirotonisit. Teologia îl fascina. Mintea lui găsea în ea un teren de joacă fără limite. În compania sfinţilor, a îngerilor şi a arhanghelilor, descoperea speculaţii neaşteptate, ierarhii cereşti, lumi infinite, cu atât mai tulburătoare, cu cât rămâneau invizibile şi de nepătruns.

Deoarece puritatea credinţei părea a fi prima lui preocupare, fusese destinat dominicanilor, un ordin monahal a cărui primă vocaţie era lupta contra tuturor formelor de deviaţie şi de erezie. În latină, din cauza ţâfnei lor legendare, un joc de cuvinte îi numea domini canes, "câinii Domnului".

Noviciatul în rândul dominicanilor fusese urmat, în 1779, de o călătorie colectivă la Roma. Grupul de călugări spanioli din care făcea parte fusese primit de Sfântul Părinte în audienţă particulară, timp de aproape două ore. Papa le vorbise de adevărata împărăţie, pe care aveau obligaţia s-o reprezinte, dar şi s-o apere, spunându-le că Spania era pavăza cea mai sigură a adevărului etern. Şi îi numise de două ori "soldaţii lui Hristos". Aceste cuvinte făcuseră o impresie puternică asupra lui Lorenzo care, în prezenţa primului dintre creştini, reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ, se gândise la copilăria lui petrecută în sărăcie.

La douăzeci şi patru de ani, ceruse să fie primit în organismul numit Sfântul Oficiu, care se mai numea şi Inchiziţie.

Dorinţa îi fusese foarte curând îndeplinită.

Primul papă care a folosit metodele inchizitoriale a fost nemilosul Innocentiu al III-lea, în lupta sa contra albigenzilor (adepţi ai unei secte rigoriste şi antiecleziastice, cu centrul în oraşul Albi din sudul Franţei, reprimată sângeros de papalitate - sec. XII şi începutul sec. XIII, n.t.), la începutul secolului al XIII-lea. Inchiziţia a fost înfiinţată de papa Grigore al IX-lea, în 1231. Încredinţată dominicanilor, ea trebuia să vegheze, printr-o cercetare secretă, la menţinerea strictă a dogmei romano-catolice.

În Spania, pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea, în momentul în care Lorenzo intră în rândurile ei, Inchiziţia era îmbătrânită. Imaginea dură, sumbră şi chiar redutabilă pe care o avusese cu două secole în urmă se estompase treptat. În principiu, Spania rămânea o monarhie catolică tradiţională, cruţată de Reforma protestantă. Împărtăşania şi spovedania înfăptuite în mod regulat erau obligatorii şi fiecare locuitor trebuia chiar să obţină un certificat în acest sens, ceea ce, în oraşe, făcea să înflorească o piaţă neagră.

Ca şi altădată, membrii Inchiziţiei puteau să pătrundă peste tot, fără să anunţe, chiar şi în camerele străinilor. Căutau broşuri, imagini, cărţi interzise, tipărite în afara ţării. Lorenzo fusese instruit de foarte tânăr în această tehnică. Ştia să descopere ascunzătorile cele mai folosite.

Spania se străduia să reziste, cel puţin oficial, la pătrunderea ideilor noi, care veneau din Europa de Nord şi mai ales din Franţa. Lucrările considerate dăunătoare erau oficial interzise şi, de la amendă, se putea ajunge până la pedeapsa cu închisoarea. Voltaire, Hume, Rousseau şi chiar Montesquieu erau proscrişi.

În pofida acestor măsuri de precauţie, în gândirea şi obiceiurile oamenilor se schimbase ceva. Cuvintele clare şi uimitoare ale filozofilor, care apăreau ca o logică nouă a spiritului, un apel la progres şi la raţiune contra oricărei autorităţi arbitrare, trecuseră bariera Pirineilor în sacii contrabandiştilor. Fuseseră descoperite manifeste instigatoare, care relatau căderea Bastiliei, în căptuşeala unor pălării vândute în sud, la Cadix. În largul coastei spaniole, marinarii aruncaseră în apă mesaje revoluţionare, precum "Declaraţia Drepturilor Omului", închise ermetic în cutii de metal. Aceste cutii se menţineau la suprafaţa apei cu ajutorul unei plute legate de un fir. Era de ajuns să fie reperate şi scoase din apă. Ceea ce se făcea noaptea, la lumina lămpii.

Unele dintre aceste mesaje ajunseseră până la Barcelona şi Madrid. Lorenzo şi alţi călugări specializaţi în percheziţii le găsiseră în saltele, sub dale, sub grinzi. Inteligenţa se răspândea precum ciuma. Foarte greu se putea lupta contra ei. Era aproape incurabilă!

Unii spanioli vizitaseră Parisul şi Londra. Acolo văzuseră, ascultaseră, citiseră. Chiar la Madrid, unde apăreau câteva ziare vag satirice numite El Pensador sau El Censor, era uneori posibil să cumperi o autorizaţie de a citi cărţile puse la Index. Curiozitatea are preţul ei.

O întreagă parte a societăţii distinse, aristocraţi, negustori, oameni politici, artişti, scriitori, se interesa îndeaproape de mişcarea intelectuală europeană, care li se părea irezistibilă. Aceştia erau numiţi ilustrados sau alumbrados, adică "iluminaţi". Ba printre ei se aflau, discret, şi francmasoni. În cel mai rău caz, aceste spirite moderne erau numite afrancesados, adică "franţuzite", cucerite mental de ţara vecină, ale cărei idei erau contagioase.

Aceste spirite înţelegeau că o monarhie, oricât de stabilă pare, trebuie să ţină pasul cu timpul ei. Dar le era greu s-o spună, mai ales cu glas tare.

Regele Carol al III-lea, care domnise aproape treizeci de ani, murise în 1788 cu reputaţia unui "despot luminat". Era un Bourbon şi semnase cu Franţa, ca să pună capăt unor secole de războaie neîncetate, ceea ce istoria va numi Pactul de Familie, care l-a şi costat Războiul de Şapte Ani.

De o pudoare exagerată, dar mare amator de artă, el a lăsat nestingherită evoluţia spiritelor. A evitat să se sprijine prea deschis pe cler şi pe Inchiziţie. A construit un palat regal care domina râul Manzanares; în stil francez, armonios, acesta nu semăna deloc cu fortăreţele sinistre de altădată. Urbanist, el a dezvoltat şi înfrumuseţat Madridul, care până atunci părea o capitală înghesuită, provincială, aproape rurală, nepotrivită cu Imperiul Spaniol.


La sfârşitul secolului al XVIII-lea, acest imperiu era încă imens. O vorbă celebră trecuse din generaţie în generaţie: "Soarele nu apune niciodată pe pământurile regelui Spaniei". Chiar dacă Flandra, Portugalia, Austria şi Italia spaniolă se desprinseseră de imperiu, fraza rămânea adevărată. În secolul de aur, cu două sute de ani în urmă, un sfert din populaţia pământului depindea, mai mult sau mai puţin direct, de puterea spaniolă, adică de regele Spaniei. Această proporţie nu mai era acum atât de mare. În plus, în domeniile social şi economic, cu toate eforturile lui Carol al III-lea, Spania rămăsese în urmă. Privirile se îndreptau mai curând spre Anglia, Germania, Franţa. Cei mai îndrăzneţi se uitau chiar spre Statele Unite ale Americii: independenţa recentă şi Constituţia republicană ale acestei ţări puteau să provoace fiori de revoltă celorlalte popoare din Lumea Nouă. Vechile monarhii începeau să se îngrijoreze: dacă republica "traversa" oceanul de la vest la est?

În Europa era un lucru destul de obişnuit să se vorbească despre "declinul Spaniei", care începuse cu o sută cincizeci de ani înainte. Unii o spuneau, discret, chiar şi la Madrid.

Totuşi, pe hărţile lumii, Spania era peste tot.

Înainte de a-şi oferi serviciile Sfântului Oficiu, Lorenzo, ca alte spirite aventuroase ale timpului său, se gândise să plece departe, în unul dintre acele teritorii unde credinţa creştină părea încă nouă.

Adolescent fiind, se închipuia misionar, călare sau în pirogă, întinzând crucea lui Iisus spre seminţii uimite, aşa cum făcuse înaintea lui, în America, un alt dominican pe care îl admira, Bartolomeo de Las Casas. Uneori, se gândea chiar la martiriu, la faptul că va fi făcut sfânt mai târziu, la Dumnezeu primindu-l cu braţele deschise, la slava veşnică din corul serafinilor. Recitea textele, deja vechi, scrise de Sfântul Ioan al Crucii, de Sfânta Tereza din Avila. Ştia pagini întregi pe de rost. Cunoştea toate episoadele existenţelor fabuloase ale Sfântului François Xavier, pe numele adevărat Francisco de Jaso, care mersese pe vremuri să predice până în Japonia, ca apoi să moară în China, dar şi pe cele ale marelui Sfânt Ignaţiu de Loyola, ilustrul fondator al Companiei lui Iisus, acum desfiinţată.

Dar acele timpuri trecuseră. Spania, ca şi restul străinătăţii, ducea lipsă de sfinţi şi, în consecinţă, de miracole. Credinţa îşi pierduse pasiunea şi elanul. Devenise administrativă. Dar unde era locul lui? Care era rolul lui în marele plan al Domnului? Încă nu-şi dădea seama.

În cele mai îndepărtate teritorii ale Coroanei, precum insulele Filipine, descoperite de Magellan în 1521 (chiar anul în care Cortes cucerea Tenochititlán, viitorul Mexic), era nevoie de un an ca să ajungă veştile şi ordinele din Spania. Acolo, călugării se ocupau nu doar de viaţa religioasă, ci şi de educaţia copiilor şi organizarea poliţiei. Agenţi deseori foarte activi ai colonizării spaniole, aceşti călugări ştiuseră să inspire indigenilor o teamă sacră de îndepărtata patrie, pe care aproape că au divinizat-o - ai fi crezut că Dumnezeu alesese Spania, nu Roma sau Palestina ca să evanghelizeze Pământul.

Se prezentaseră acolo, lucru care îl fascina pe Lorenzo, ca eliberatorii acelor popoare. Aşa cum alţi călugări o făcuseră în Mexic şi în Peru, ei aduceau, după spusele lor, singura credinţă adevărată şi, prin miracolul nemaiauzit al "mântuirii" (o idee deseori greu de explicat), promisiunea izbăvirii veşnice. Ei îi învăţau pe indigeni că erau în acelaşi timp - ceea ce nu ştiuseră până atunci - păcătoşi din naştere şi mântuiţi de Hristos. În sfârşit, îi scăpau, spuneau ei, de credinţele lor superstiţioase şi de regii lor barbari, care deseori îi sacrificau unor zei de piatră.

După care fusese nevoie să se instaleze, să se organizeze pentru ca lucrurile să fie de durată. Ba chiar au fost nevoiţi să reziste şi asediului altor credinţe invadatoare.

Acum, forţaţi uneori să se apere, se considerau ultimul scut posibil contra "abominabilei şi fanaticei secte a susţinătorilor lui Mahomed", care începea să se răspândească în Asia (exista acolo înainte de sosirea portughezilor şi spaniolilor) şi care nu putea să ducă decât la chinurile fără sfârşit ale iadului.

Scrisori rămase secrete, care scăpau chiar şi supravegherii regale, menţineau un contact strâns între călugării misionari din teritoriile îndepărtate şi mănăstirile spaniole. De exemplu, între dominicanii de acolo şi cei de aici. Dacă ceva se clătina din când în când (în Columbia, Venezuela, Mexic), autorităţile Inchiziţiei erau imediat informate. Ele erau păzitoarele autenticităţii credinţei. În această calitate, călugării aveau drept misiune să-l înştiinţeze pe rege, care avea propriii informatori, şi să-l sfătuiască în privinţa măsurilor pe care trebuie să le ia, a reformelor, dorite sau nu.