Vă place Brahms?

Lui Guy

Paule îşi privea faţa în oglindă şi trecea în revistă cu atenţie, unul câte unul, ridurile apărute în treizeci şi nouă de ani. Nu făcea asta cu un sentiment de panică, cu acreala obişnuită în astfel de cazuri, ci cu mult calm şi nu o foarte mare atenţie. Ca şi cum pielea călduţă, pe care degetele o întindeau uneori ca să sublinieze un rid, să scoată în evidenţă o umbră, ar fi fost a altcuiva, a altei Paule, preocupate cu pasiune de frumuseţea ei şi trecând cu greu de la condiţia de tânără femeie la aceea de femeie tânără: o femeie pe care nu o cunoştea prea bine. Se aşezase în faţa oglinzii să-şi omoare timpul şi - gândul acesta o făcea să zâmbească - descoperea că el omora fără grabă, încetişor, atacând o înfăţişare despre care ştia că fusese mult îndrăgită.

Roger trebuia să vină la ora nouă; acum, era de-abia şapte; avea tot timpul. Putea să se întindă în pat, cu ochii închişi, şi să nu se gândească la nimic. Să se destindă, să se relaxeze. Dar la ce lucru atât de pasionant, de extenuant se gândea în timpul zilei ca să fie nevoie să se odihnească seara? Cunoştea foarte bine acea nepăsare agitată care o purta dintr-o cameră în alta, de la o fereastră la alta. Era ca în copilărie, în zilele ploioase.

Intră în baie, se aplecă să atingă apa din cadă şi acest gest îi aminti brusc de un altul... Trecuseră de atunci aproape cincisprezece ani. Era cu Marc, petreceau vacanţa împreună al doilea an şi simţea deja că legătura lor nu va putea să dureze. Se afla în barca cu pânze a lui Marc, şi pânza se agita în vânt ca o inimă nehotărâtă; avea atunci douăzeci şi cinci de ani. Şi, deodată, se simţise cuprinsă de fericire acceptând totul de la viaţa ei, acceptând lumea, înţelegând într-o clipită că totul era bine. Şi, ca să-şi ascundă expresia feţei, se aplecase peste bord, încercând să-şi ude degetele în apă. Mica barcă cu pânze se înclinase într-o parte; Marc îi aruncase o privire inexpresivă şi Paule simţise imediat cum ironia luase locul fericirii. Bineînţeles, după aceea fusese fericită, cu sau prin alţii, dar niciodată în acel fel total, unic. Şi această amintire semăna până la urmă cu o promisiune nerespectată.

Se apropia ora sosirii lui Roger, iar ea îi va explica, va încerca să-i explice. El va spune "da, bineînţeles", cu acel fel de satisfacţie pe care o avea când descoperea înşelătoriile vieţii, un adevărat entuziasm în a comenta absurditatea existenţei, încăpăţânarea lor de a o prelungi. Numai că el compensa asta printr-o vitalitate permanentă, apetituri violente şi, în fond, o mare bucurie de a trăi, care se oprea doar odată cu somnul. Atunci, adormea brusc, cu mâna pe inimă, la fel de atent la viaţa lui ca în stare de veghe. Nu, nu putea să-i explice lui Roger că se cam săturase, că nu mai suporta această libertate instalată între ei ca o lege, o libertate de care numai el se folosea, pentru ea reprezentând doar singurătate; nu putea să-i spună că se simţea uneori ca una dintre acele femei aspre şi posesive pe care el le ura. Şi apartamentul pustiu i se păru brusc oribil şi inutil.

Roger a sunat la ora nouă şi deschizându-i, văzându-l zâmbitor în faţa uşii, cu trupul lui solid, Paule îşi spuse, încă o dată şi cu resemnare, că acela era destinul ei şi că îl iubea. Roger o luă în braţe.
- Ce frumos te-ai îmbrăcat!... Îmi era dor de tine. Eşti singură?
- Da. Intră.

"Eşti singură...?" Ce-ar fi făcut dacă i-ar fi răspuns: "Nu, ai picat prost"? Dar, de şase ani, nu spusese niciodată asta. Iar el nu pierdea prilejul s-o întrebe, să se scuze uneori pentru că o deranja, cu o perfidie pe care i-o reproşa mai mult decât nestatornicia. (Roger nici măcar nu putea să admită ideea că ar fi putut fi singură şi nefericită din cauza lui.) Paule îi zâmbi. El deschise o sticlă, umplu două pahare şi se aşeză.
- Vino lângă mine, Paule. Vrei să cinăm împreună?

Paule se aşeză lângă el. Roger părea şi el ostenit. Bărbatul îi luă mâna şi i-o strânse uşor.
- Mă zbat într-o mare de complicaţii, spuse el. Afacerile merg prost, oamenii sunt cretini şi indolenţi cum nu se poate. Ah, să trăieşti la ţară!

Ea începu să râdă.
- Ţi-ar lipsi Quai-de-Bercy, şi depozitele, şi camioanele tale. Şi nopţile lungi petrecute în Paris...

Roger zâmbi când auzi ultimele ei cuvinte, se întinse şi se lăsă pe spate pe divan. Paule nu întoarse capul. Îi privea mâna, pe care şi-o lăsase pe a ei, o mână lată şi deschisă. Ştia totul despre el: părul aspru, expresia exactă a ochilor albaştri şi puţin proeminenţi, forma gurii. Îl ştia pe de rost.
- Apropo de nopţile mele nebune, zise el. M-a săltat poliţia, serile trecute, ca pe un puştan. Mă bătusem cu un tip. La mai bine de patruzeci de ani... La comisariat... Îţi dai seama?
- De ce te-ai bătut?
- Nu-mi mai amintesc. Dar arăta rău de tot.

Şi, ca şi cum amintirea acestei demonstraţii fizice l-ar fi însufleţit, se ridică brusc în picioare.
- Ştiu unde mergem, spuse el. La Piemontias. Pe urmă ne ducem să dansăm. Dacă vrei să iei în consideraţie faptul că dansez.
- Te plimbi, nu dansezi, răspunse Paule.
- Alţii au altă părere.
- Dacă te referi de nefericitele pe care le seduci, atunci e altceva, replică Paule.

Au izbucnit în râs. Micile aventuri ale lui Roger constituiau un subiect de glume între ei. Paule se sprijini o clipă de perete înainte de a pune mâna pe balustradă. Nu găsea curajul.

În maşina lui Roger, dădu distrată drumul la radio. Întrezări o secundă, în lumina slabă a tabloului de bord, propria mână, lungă şi îngrijită. Venele se vedeau bine cum porneau la asaltul degetelor, amestecându-se într-un desen dezordonat. "După cum e şi viaţa mea", îşi spuse Paule, apoi se gândi imediat că această imagine era falsă. Avea o meserie care îi plăcea, un trecut fără regrete, prieteni buni. Şi o legătură durabilă. Întoarse capul spre Roger.
- De câte ori am făcut gestul ăsta: să aprind radioul din maşină când plecam să iau cina cu tine?
- Nu ştiu.

Ea îi aruncă o privire încruntată. În pofida timpului şi a certitudinii iubirii lui, rămânea uimitor de sensibil faţă de dispoziţia ei, receptiv. Ca la început... Se abţinu să-l întrebe "Îţi aminteşti?" Se hotărî să fie foarte atentă în seara aceea la propriul sentimentalism.
- Ţi se pare demodat?
- Nu, eu mă simt uneori demodată.

Roger întinse mâna spre ea; Paule o prinse cu amândouă mâinile. Conducea repede pe străzile cunoscute; Parisul lucea de o ploaie de toamnă.
- Mă întreb de ce conduc atât de repede. Mă tem că mă port astfel ca să fac pe tinerelul.

Ea nu răspunse. De când îl cunoştea, făcea pe tinerelul, era "tinerelul". Doar de puţină vreme i-o mărturisea, iar această mărturisire o speria. Îi era din ce în ce mai teamă de rolul de confidentă spre care aluneca, din prea multă înţelegere, din prea multă tandreţe. Roger era viaţa ei; el uita asta şi ea îl ajuta să uite, cu o pudoare cât se poate de neprefăcută.

Au cinat liniştiţi, vorbind despre problemele comune tuturor antreprizelor de transport cum era cea a lui Roger, apoi ea îi spuse două-trei anecdote amuzante despre magazinele pe care le decora. O clientă de la Fath voia neapărat să se ocupe de apartamentul ei. O americancă destul de bogată.
- Van den Besh? întrebă Roger. Numele ăsta îmi spune ceva. A, da!

Paule ridică din sprâncene, întrebătoare. Avea acea bună dispoziţie pe care i-o stârneau anumite amintiri.
- Am cunoscut-o cândva. Mi-e teamă că înainte de război. Era la Florence.
- De atunci s-a căsătorit, a divorţat etc.
- Da, da, spuse el, visător. O chema... ăăă...

O agasa. Îi veni deodată să-i înfigă furculiţa în palmă.
- Nu mă interesează cum o chema, spuse ea. Cred că are o grămadă de bani şi nici un pic de gust. Exact ce-mi trebuie ca să-mi asigur existenţa.
- Ce vârstă are acum?
- Vreo şaizeci, răspunse ea cu răceală.

Apoi, văzând expresia de pe faţa lui Roger, izbucni în râs. El se aplecă peste masă, o privi fix şi spuse:
- Să ştii că eşti îngrozitoare. Faci tot ce poţi ca să mă deprimi. Şi totuşi te iubesc, deşi n-ar trebui.

Îi plăcea să facă pe victima. Ea oftă.
- Oricum, mă duc la ea mâine. Locuieşte pe Avenue Kléber. Am nevoie neapărat de bani. Şi tu la fel, adăugă ea, văzându-l că ridică mâna.
- Să vorbim de altceva, propuse el. Hai să dansăm puţin!

În localul de noapte, se aşezară la o măsuţă departe de ringul de dans şi priviră feţele care defilau, fără să rostească o vorbă. Ea îşi ţinea mâna peste mâna lui, se simţea în deplină siguranţă, perfect obişnuită cu el. Niciodată nu va putea să facă efortul de a cunoaşte pe altcineva şi această certitudine îi procura o fericire tristă. Au dansat. El o ţinea cu fermitate în braţe, traversând ringul de dans de la un capăt la altul fără să respecte vreun ritm, foarte mulţumit de el. Paule era foarte fericită.

Mai târziu, la întoarcere, el coborî din maşină şi o luă în braţe în faţa intrării.
- Te las să dormi. Pe mâine, draga mea.

O sărută grăbit şi plecă. Ea îi făcu cu mâna. O lăsa să doarmă din ce în ce mai des. Apartamentul era pustiu şi îşi aranjă cu meticulozitate lucrurile înainte de a se urca în pat, cu lacrimi în ochi. Şi în noaptea aceea era singură, iar viaţa viitoare i se părea ca un şir lung de nopţi trăite în singurătate, într-un aşternut niciodată deranjat, într-un calm mohorât, ca o boală lungă. În pat, întinse instinctiv braţul, ca şi cum ar fi încercat să atingă un corp călduţ şi respiră încetişor, vrând parcă să protejeze somnul cuiva. Un bărbat sau un copil. Orice, cineva care să aibă nevoie de ea, de căldura ei ca să doarmă şi să se trezească. Dar nimeni nu avea nevoie cu adevărat de ea. Poate doar Roger, când şi când... Dar nu cu adevărat. Nu în acest fel, nu pasional, ci psihologic cum simţise ea uneori. Şi se gândea în toate felurile la singurătatea ei, cu amărăciune, resemnată.

Roger îşi lăsă maşina în faţa casei şi merse pe jos un timp. Respira adânc, grăbind treptat pasul. Se simţea bine. Se simţea bine de fiecare dată când se întâlnea cu Paule, numai pe ea o iubea. Numai că în seara aceea, când o părăsise, îi simţise tristeţea şi nu ştiuse ce să spună. Ea îi cerea ceva în mod confuz, ştia bine asta, ceva ce el nu-i putea da, ceva ce nu putea să dea niciodată nimănui. Fireşte, ar fi trebuit să rămână cu ea şi să facă dragoste; era cel mai bun mijloc de a linişti o femeie. Dar simţise nevoia să meargă pe jos, să străbată străzile, să hoinărească. Dorea să audă zgomotul acelui oraş pe care îl cunoştea foarte bine şi, poate, să-i surprindă ocaziile nocturne. Se îndreptă spre luminile de la capătul cheiului.