Apa din cizme

Cine spune că soarele ăla era normal mănâncă... mă rog.

Nu era nici un normal, nimic. Lumina de afară umfla perdelele. Asta era impresia. Tremurau subţire, bosumflându-se, de parcă Angela lăsase deschisă uşa rezervei şi trăgea curentul. Şi ceaţa - cum să-i spun, ceaţă lăptoasă, poţi să-i spui cum vrei; lăptoasă, nelăptoasă, pot să-i zic şi lăptoasă pentru că şi laptele când îi vine se face verde, normal - domnule, ceaţa se strecura difuz ca răsuflarea de pe urmă a unui oraş terminat. Dacă e cineva să creadă! Nu se auzea nici un murmur, nici un câine, mă-nţelegi ce vreau să... Ia stai undeva jos şi închipuie-ţi mata Pajura, sau măcar Dr. D. Papadopol unde, dintr-odată, trosc, nu mai auzi musca-n plină zi, nici o hurducăială de troleu, nici o alarmă cu perimetru, mormânt! Şi vrabia pe cracă zici că-i bibelou. Ca la eclipsă. Nu înnebuneşti la cap? Te crezi pe lună.

Ce naiba, suntem oameni serioşi! Lumina, sau ce era, balona perdeaua şi cădea pe duşumea ca o abureală făinoasă, cum vine praful după 331. Era verde şi nu făcea umbră. Dădeai capul pe spate - tavanul verde. Pereţii, la fel. Mâinile, verzi. Te uitai în oglindă, arătai ca dracu'. Vrei să spui că era ca lumea? Liniştea aia? Nu că era un semn, ceva...?

Angela trânti uşa de perete şi se opri înspăimântată. Ieşise pe hol pentru o ţigară şi o văzu înverzindu-se. Gardianul nu mai era... Duse mâna la spate, în partea dreaptă, acolo unde-i umblaseră. Când o speria ceva, acolo ducea mâna, nu la inimă. Îşi roti privirea şi se apropie tiptil de fereastră. Şchiopăta uşor, tot pe dreapta. O femeie verde într-un culoar verde. Mişcă prudent perdeaua şi aruncă o privire în stradă. Moartă. Ştii cum e mucegaiul... Asta sărea în ochi din prima. Zăpada parcă mucegăise verzui. Se temea să şi respire. Aerul nu mirosea, dar avea consistenţa fumului. Simţi c-o pândeşte ceva rău, dar nu se întâmplă nimic. Prinse curaj şi se aplecă peste pervaz, uitându-se îngrozită într-o parte, apoi în cealaltă. Ridică ochii şi privi soarele.


Când am intrat, Angela era la fereastră. Pe duşumea, valiza cu roţi şi cele două sacoşe cu fermoarul căscat, eclozând revărsarea unor boarfe bineînţeles inutile. Se uita la mine cu iritarea aceea a femeii în situaţie maritală veche, care ştie să-ţi arate c-o iriţi consecvent. Şi-ţi vorbeşte de parcă ar şterge geamul cu o bucată de şmirghel. Avea şi gura deschisă, pe punctul să spună deja ce ştiam, nu mai era nevoie s-o văd, aşa că i-am luat-o înainte şi m-am auzit în locul ei:
- Ce te uiţi aşa?
- Da' ce am? deveni Angela bănuitoare şi o luă către baie să vadă dacă nu i se luase ceva de pe ochi. Trebuie cu o oră înainte, îmi aruncă din uşă. Ai găsit loc în faţă?

O interesa dacă am putut parca la scări. Ce să parchezi!... Presupun c-a înţeles că maşina era definitiv moartă şi n-am putut s-o mişc din faţa benzinăriei. Altfel n-ar fi început să-şi blesteme norocul care-i făcea figuri exact când i se părea lumea mai dragă. Se înroşise la faţă, ridica mâinile la ceruri, era ceva reuşit, trebuia s-o vezi. În timpul ăsta se gândea cam cât ar putea să coste taxiul. Dus-întors, că nu era să vin cu cercul!

Şi pe cuvânt dac-am putut s-o urnesc!... Deci. Am pus benzină, frumos, nici nu m-am uitat la preţ ca să nu mă enervez, i-am băgat cheia şi - pâc! I-am mai dat-o de două-trei ori, eram perfect calm, am luat ciocanul de sub scaun şi am tras capota destul de energic, a ta cât consumă? Avea buba la demaror şi nu aştepta decât un impuls de rutină. Trebuia să strecor coada ciocanului printre fişele de la bujii şi să-i rad câteva stimulări scurte. Dacă reuşeam să-i scutur electrozii, bendixul ăla nenorocit de obicei se cupla. Azi n-a vrut, futu-i mama lui şi numai pupicuri nu i-am dat! Am încercat tot. Cărbuni terminaţi.

Am închis-o şi am lăsat-o acolo, ce era să-i fac? Mă durea şi capul, nu mă simţeam cine ştie ce. Săraca Puşa, cum venise ea să mă scoată din repetiţie... Era într-o rochiţă crem; până am urcat-o cu roata pe bordură, a făcut-o ca dracu. N-aş fi crezut c-o să pună mâna şi să împingă. Nu ştiu cum să fac cu ea... Mă gândesc şi nu ştiu cum să fac. Am ajuns acasă pe la unşpe-jumate, mi-a ieşit şi-un cui în pantof, m-a distrus.
- Mugurel unde-i? am întrebat ca să schimb vorba.
- La şcoală, unde vrei să fie?

Şcoală pe dracu! Ştia foarte bine că nu de şcoală-i ardea lui, dar zicea şcoală aşa, pentru imaginea familiei, să nu zici că n-avem preocupări. De parcă eram Iolanda de la băcănia din colţ... Nu ştia la ce şcoală? Era pe la călărie pe undeva, maşini, naiba să-l ia, pe la cascadorii lui.
- Să-i iei lapte de cu seară, că dimineaţa ştiu că nu vă sculaţi.

Începeau sfaturile sintetice. Afişa o mină extenuată şi se uita la sacoşe.
- Pe cuvânt dacă am vreun chef să mă duc...

Avea, avea! Nu pleca la Giurgiu, pleca în Germania. Se băgase într-o fundaţie pentru copii supradotaţi, unul dintre cele câteva lucruri care se mai pot exporta. Nemţii nu-s chiar tăntălăi. Dai o bursă, dai nişte condiţii; ai pus gheara! De ochii lumii se preocupau şi de ceilalţi, cu handicap, deşi îi durea fix în pix. Dar pe chestia asta te puteau ţine în şah cu FMI-ul şi făceau congrese drăguţe. Ca ăsta din Bavaria. Adică, de ce n-ai avea chef de un München?
- Ţi-ai luat tenişii? am trecut eu la chestiuni mai nefăţărite. O să vă plimbe, o să ai de umblat.
- Of...
- Film în aparat?
- Am pus.
- O să-l bage la raze. Mai bine treci cu el în buzunar.

Să-ţi spun ceva: nici nu mă interesa. Nu ştiu dacă se voalează la razele alea, dar aşa am auzit că-i bine, am o Minoltă. Trebuia să-i arăt că mă preocup, nu se face! Migrena aia mi se lăsase în ceafă, mi-ar fi trebuit nişte apă minerală sau o murătură. Angela se uita nemilos la sacoşe şi-şi făcea probabil un inventar rezumativ. În cele din urmă, se prăvăli peste una şi-o apucă de poale. M-am urnit s-o ajut, îndesând rufăria cu mâinile şi lăsând-o pe ea să nenorocească bestia de fermoar care de mult pândea momentul. Icneam amândoi exact ca-n bancul ăla cu doi pensionari şi-o valiză şi mă uitam la ea cât se îngrăşase. Zicea numai de vreo cinci kilograme, dar, orice ar fi spus, i se lărgiseră umerii şi pieptul, iar gâtul era roşu şi se rotunjea în plăci cărnoase generos irigate. Poate şi din cauza efortului, mă rog, pentru că gentoiul nu se dădea astupat. Era cumva lăţită, dar încă suportabil, echilibrat, aş aprecia. Femeie. Muiere. Se lăţise. Nu pot spune că arăta rău, dar nu mai era de mult ce fusese. Şi liniile feţei cumva mai moi, nu ştiu cum; avea însă un zâmbet frumos şi semăna cu cineva... cum să zic, unii au genul ăsta, poate o găseau simpatică; mai bine mă opresc aici, nu vreau să par subiectiv.

Sigur că fermoarul s-a înţepenit la prima ocazie. Dă-i, smuceşte-l înapoi peste strungăreaţă, îndreaptă-l cu unghia, strânge buzele genţii şi ia-o din nou! Partea de la urmă îmi revenea mie; două mâini nu ajung.
- Îţi trebuie toate bulendrele?
- Îmi trebuie.
- Cadouri, ceva?

Ăia te ating cu tot fel de atenţii, când te prind pe la ei. E bine să fii pregătit. N-ai cum să mergi cu mâna în fund; întâi că te invită pe masă şi casă. Plus diurna. Şi avionul! Se fac ei că nu nimica, dar se uită. Ce să le duci de pe-aici?
- Am luat nişte discuri.
- Ce discuri?
- Ce-am găsit pe etajera de jos. Două cu Madrigalul şi unul cu Zamfir.
- Nu-s cam vechi?
- Mulţi văd, puţin cunosc. Ce era să iau?
- Nu mai erau de-ale mele?
- Crezi că rock n-au văzut ei?
- Poate că românesc n-au văzut! E prost sau ce are?
- Pot să iau, dacă vrei.
- Ia ce vrei, treaba ta. Du-le fluiere.

Angela se ridică pe vârfuri şi-l scoase din raft pe ăla cu Amilaze. Cred că l-a ales după poză, i-a plăcut ei mai mult, ştii poza... Scria cu roşu Nemesis şi dedesubt: Titi Moţ, Radu Nemescu, Andi Popa, eu şi Şoni, când era keyboards la noi, în '93. Cam bătrânel discul, dar avea copertă mişto. Nici nu era rock, cântam jazz pe vremea aia şi umblam prin turnee cu Harry Tavitian, Johnny Răducanu şi Târcolea. Ne-am lăsat... am vrut o schimbare.

Angela ştergea cartonul de praf. N-avea o privire prea sigură.
- Şi cum le dau discuri?
- De ce?
- Ăia n-au decât sidiuri. Or să se uite la mine cam...
- Ia un sidiu.
- Da' ce, mai avem?
- Nu mai sunt? Ai căutat şi la Mugurel?
- Nu mai avem, dragă. E unul de la Secession. Îl iau pe ăla?
- Cum să duci de la ăia? Dă-i în mă-sa de tâmpiţi, aia-i muzică!
- Atunci, le duc discuri şi gata.
- Ăştia suntem, ce să fac. Ia-le fluiere, dacă nu-ţi place.

Angela se uită la ceas şi începu să se dezbrace. Transpirase de la sacoşe. Nu înţelegeam de ce trăgea în halul ăla de pe ea, pentru că avea timp berechet, putea să facă şi zece duşuri. Dar trebuia să mă bifeze şi-şi lua timp... Rămăsesem cu ochii la discuri. Până la urmă tot arta salvează obrazul. Tot muzica.

Soţia mă rezolva în fugă, lucru preliminar în vederea unei absenţe de câteva zile. Nu ştiu ce era în mintea ei. Am impresia că vroia să mă lase pur şi simplu golit, altfel de ce? Cu simţurile tocite ca să mă ştie pe-acasă. Rezervă inutilă, cât ţine! Două zile, cât? Ştia şi ea foarte bine, dar îi plăcea să se amăgească. Îşi închipuia că stors de icre e mai convenabil, oricum, decât să mă lase dispus oricărei alte opţiuni.
- Îţi place, ai? Nemernicule... Te simţi bine, te lăfăi... Pot să-ţi flutur şi-un tramvai, pizdar nenorocit, uite la el cum îi place! Nu-mi lăsa semne.

De parcă-mi făcea un serviciu... Participa repede, nu-mi plac femeile grăbite.
- Să ai grijă de uşă, când te culci. Să fie închisă şi sus şi jos.
- Da, răspundeam cu capul între sânii ei lunecoşi. Avea încă nişte ţâţe remarcabile.
- Doamne, nu ştiu de ce te iubesc! Aveţi pastramă în frigider. Ai înţeles?
- Da.
- Trebuie să fim cu o oră înainte.
- Ajungem.
- Hai, zburdă, zburdă! Îmi place să te văd bucuros... Ospătează-te!


Taxiul trecuse de Podul Băneasa şi tipul de la volan îşi sucea gâtul după radare. Evocam relaxat cărniţa de pe fundul ei. Destul de tare. O frământa ceva.
- Nu ştiu, mi-e aşa de frică de Kosovo ăla... Nici nu-mi vine să plec.
- Te duci la nemţi, nu la Kosovo.
- Mă gândesc la chinezi.
- Acuma ce vrei să faci?!

Ştiam că nu-i înghite. Am tăcut amândoi şi ciorile se ridicau din copacii de pe margine. Cam multe pentru vremea asta. Dădeau buzna lărmoase. Mă uitam la cerul pâclit şi la ciori şi mă gândeam la râme. Sigur că se lasă pe arătură dacă-i plin; trebuie să fie o delicatesă. Carne... Iese carnea din humus. Înţelegi, nu poţi să spui chestia asta, că te ia lumea de soni. Şi şobolanii la fel. Uită-te în ochii mei: ciorile astea vin pentru râme! Mă crezi nebun? Umbli prin parc, ai văzut gazonul? În şanţ, te uiţi? E plin de râme, ies de la fund, se întâmplă ceva, e un semn. Se strâng toate ciorile din Europa. De şobolani ce spui? De ce ies? Ies domne, le spun, odată cu râmele, dar se uită la mine ca la popa Ghenghea. Ăştia presimt cutremur, presimt ceva, Doamne fereşte! Aiurea, şi Puşa, vin de la gunoaie. E plin de mizerie-n oraş. O fi... Oricum nu-i normal, sunt prea mulţi. E plin de mizerie, spunea cu mutrişoara ei de copil cuminţel şi bineînţeles mi-am adus aminte de Angela cealaltă. Cu aia mă mirosise.

M-am uitat iar la ea; stătea lângă mine pe bancheta din spate, căzută pe gânduri. Părea îngrijorată de ceva, n-avea stare. Da, obligatoriu, trebuie să pun punct şi cu Puşa. Încep să mă blochez şi e nenorocire, mă ştiu! Când mă îndrăgostesc, sunt exact ca un bou.
- Hai să luăm nişte clopoţei de la Corbeanca, îmi spuse Angela pe neaşteptate, la semafor.

Şoferul întoarse capul, interesat. Nota avea şanse să crească, îmi dădeam şi eu seama.
- La ce-ţi trebuie?
- Mă gândesc că nişte flori de câmp ar fi mai drăguţ. Două ore, nu se ofilesc.
- Păi n-ai discurile?
- E mai finuţ. Floricele româneşti, înţelegi...

Am ridicat din umeri. Or să te coste cât nu fac, ăla taxează, nu stă. Mi-a ghicit gândul. Când trăieşti mult cu cineva în casă, te trezeşti că faci şi telepatie.
- Cinci minute, cât poate să ne ia?

Maşina viră stânga şi intră în Corbeanca. Se vedeau deja pădurea şi alte ciori. Mergeam şerpuit, pentru că şoferul ocolea gropile din asfalt şi beţivii. Nu puteam să-mi iau ochii de la contorul înfipt în bordul mătuit de praf şi mă miram de viteza cu care cădeau miile: pic... pic...
- Unde-i rubinul?! icni Angela, de-mi sări inima-n gât.

Căsca ochii la mâna cu degetele răşchirate, unde, deasupra verighetei se zărea un inel masiv, fără piatră. Doar urme de clei.
- L-ai pierdut.
- A căzut! ţipă în felul acela prietenos, cum numai soţiei mele îi reuşea. Adică, tâmpitule! Înţelegi ce vreau să spun, era clipa aceea când îţi vine să strângi pe cineva de beregată şi cel mai aproape e soţul ori ea. Şi urgenţa e cu atât mai sfredelitoare, cu cât nici nu poţi să-i spui două sau trei lucruri din suflet. Ai în faţă pe unul care se ţine de volan şi se uită-n oglindă.

Asta mai lipsea! Rubinul, n-am voie să mă enervez. Piatra care făcea aproape cât o Dacie, toate economiile noastre nenorocite băgate-n ea de frica inflaţiei şi a băncilor de escroci, ah, mi-a venit un miros de sărat! Ce mişto e să intri în mare şi să te pişi! Doamne! Mi s-a pus ficatul instantaneu.
- Da' cum s-a dezlipit? se informă taximetristul. Vroia să fie prevenitor, întreba ca idiotul. Oprise maşina şi se uita la noi, întors, cum orbecăiam pe sub scaune. Mă călca pe nervi. Ce să-i răspunzi şi ăstuia?

Deci. Am năduşit ca disperaţii după piatra aia, vreo jumătate de oră, privindu-ne cu ură. Dacă o pierduse acolo, trebuia să se vadă, era mărişoară. Între timp, ăla taxa, îl durea în curea. Mă gândeam numai că-l găsea dobitocul după ce scapă de noi şi-l făceam om. Începuse să bâjbâie prin faţă, pe sub covoraşele de cauciuc.
- Lasă, nu te necăji, l-am oprit cât am putut de repede şi m-am repezit într-acolo ca să fiu de faţă.
- Să-mi daţi telefonul, dacă-l găsesc, vă sun.
- Da, da... Poate când ai scos de pe tine la baie, i-am şuierat Angelei, că trăgeai de parcă vroiai să le rupi.
- Nu ştiu, caută când ajungi.

Sau l-om fi luat cu picioarele, când am băgat sacoşa. O sacoşă era înăuntru, cealaltă şi valiza în portbagaj. L-am deschis şi pe ăla: de unde! S-a mai scotocit aşa un timp-de, ca să nu ne dăm senzaţia c-am abandonat prea uşor, dar ştiam că-i degeaba. După care, Angela m-a trimis să smulg flori şi ea a rămas să umble cu mâna pe după spătarul banchetei. Eram negru... Îmi venea s-o omor. Uite cui iau eu inel cu rubin! Cretin!

Flori erau, asta, cel puţin, mai avem. Ăla oprise în lizieră, unde începea pârloaga, nu mai cultivă nimeni nimic. Poate acum, cu chinezii, ceva, ceva. Erau de tot felul; floricele, buruieni, ce doreai. Am făcut un buchet frumos cu maci, clopoţei, ciulini, un fel de mărar sălbatic cu inflorescenţă albă şi nişte flori mici, galbene, care stau la ud; mi-am năclăit pantofii. Plin de râme. Floarea Paştelui sau cum le mai cheamă... Moartea nemţilor, se dau ăia pe spate când le văd!


Taxiul a rămas în parcaj să m-aştepte, şi eu am intrat să trag de bagaje. Cum să nu-mi închipui că şoferul abia aştepta? Îl şi vedeam lungit pe burtă, cu labele după ceva roşu. Angela avea aerul că realizează plăcerea cu care trăgeam de sacoşe, dar nu de alea îmi era mie, îmi era de inelul ei chel. S-a gândit să-mi spună ceva drăguţ.
- Sper să nu mă confunzi, să te trezeşti cu vreo Piţi prin dormitor...

Şi pauză cu uitătură prelungă. Adică, fierbea deşteptăciunea în ea şi dădea în foc... Nu putea pleca fără asta. Cea pe care o numea Piţi se chema, săraca, la fel. Aşa a vrut viaţa, ce să fac. O taxa de Piţi, nu era în stare să-i zică tot Angela, că i se punea pe ficat. A avut nas şi m-a simţit. Oricum, era o legătură terminată de mult, dar nu pierdea ocazia să-mi scoată ochii şi-o să mi-i scoată pân-o să mor, de groază ca nu cumva să-i ciupească vreuna ceva ce-i numai al ei, şi ea să nu ştie. Piţi... După chestia cu inelul, o treabă ca asta te poate isteriza.
- Ce vrei, domne, iar nu ţi-e bine?
- Nu, ziceam aşa, să nu le încurci...
- Bine. Altceva?

Slavă Domnului, de Puşa nu părea să ştie nimic! Mă înţepa numai cu Angela cealaltă ca să-mi aduc aminte că n-a uitat.
- Nu fi supărat, Iubi, ştii că mama te iubeşte, o lăsă ea mai moale înainte să scoată paşaportul.
- Cum ai putut să fii în halul ăsta de bleagă?
- Poate aşa a vrut Dumnezeu. O să facem noi alt rubin.
- Bine.
- Să-l ţii din scurt pe Mugurel. Vezi unde umblă.
- Bine.
- Şi-aveţi acolo în frigider pastramă şi parizer, vă tăiaţi dimineaţa cât aveţi nevoie şi restul îl puneţi la loc.
- Da.
- V-am lăsat şi ouă, dar nu mai mult de două ori pe săptămână. Ai colesterol.
- Da.
- Hai să te pup. Să aveţi grijă de voi.
- Distracţie frumoasă.

Ne-am sărutat în aer puţin mai calzi, cu obrajii lipiţi unul de altul, cum se face. Am aşteptat-o până a trecut dincolo de gheretă, i-am făcut cu mâna şi am văzut-o că mă privea aproape cu drag. I-am răspuns la fel. M-am întors şi am ieşit să caut taxiul.

Până la Mioriţa am stat ghemuit între scaune, căutând ceva ce ştiam deja că se află în căptuşeala şoferului. Dar să nu spună nimeni că n-am căutat. Simţeam în urechi câteva măsuri noi, destul de ca lumea, pentru că aşa mă încearcă pe mine muza: în tren, pe closet, sau în taxi, ca acuma.