Zadarnică e arta fugii

Nu, hotărât lucru, cu omul ăsta nu se putea discuta! După ce că e prost, mai are şi pretenţii. Controlorul îl lăsă pe mecanic cu fraza la jumătate şi se strecură prin spaţiul de deasupra tampoanelor, bombănind. E de o încăpăţânare nemaipomenită! Eşti ca o broască ţestoasă, aşa ar fi trebuit să-i spună, deşi, pe cât e de lipsit de umor, ar fi putut să se enerveze, să-l înjure ori chiar să-l reclame că l-a făcut broască. - Vine şi mă ţine de vorbă, să nu vă miraţi dacă într-o zi... Un tren nu e o căruţă şi, în definitiv, chiar când conduci o căruţă trebuie să fii cu ochii în patru. Dar coşcogeamite locomotiva! Săracul... Îşi închipuie că e cine ştie ce de capul lui numai pentru că e mecanicul unei locomotive rapide. Să fim serioşi! Dumneata crezi că viteza te înnobilează aşa, cu de la ea putere, poate asta crezi. Nu-ţi dai seama cât de relativă e această deplasare accelerată în spaţiu? Cât despre nobleţe, ce să mai vorbim, e exact pe dos. - Cum adică pe dos? - Uite aşa: pe dos! Mecanicul se înfurie: - Ia lasă-mă, domnule, în pace cu teoriile dumitale. De ce mă baţi la cap?

Nu, n-aveai cu cine vorbi. E o broască ţestoasă, un animal cu carapace, un prost. Nu-l interesa să discute decât despre femei şi despre ciclism, altceva nu ştia. Şi pe deasupra, şi încăpăţânat, şi îngâmfat, şi nepoliticos. Un prost. Căci, dacă n-ar fi fost atât de prost, i-ar fi răspuns, ba chiar l-ar fi încuiat. Nu era prea greu. Dacă ar fi fost el în locul lui, atunci, în discuţia despre viteză, despre legătura dintre viteză şi frumuseţe, adică nobleţe, mă rog... Ei bine, dacă ar fi fost el, aşezat acolo, în faţa tuturor manetelor şi a butoanelor de la tabloul de comandă, ar fi ştiut ce să răspundă. S-ar fi uitat peste umăr şi, cu o uşoară ironie în glas, i-ar fi spus: - Iartă-mă, dar cred că-ţi dai seama că eu produc mişcarea, nu mă mişc eu. - Bine, dar trenul? - Păi, ce-am eu cu trenul? - Cum, ce ai? Doar eşti mecanic! - Ei vezi, tocmai d-aia! şi ar fi râs o dată scurt. Apoi, cu o voce metalică: - Dom' şef, matale eşti sigur că trenul ăsta se mişcă? Şi dacă el se mişcă, noi de ce stăm pe loc?... L-ar fi încuiat, ce mai tura-vura. Deşi, cu un efort, ar fi găsit un răspuns şi pentru partea cealaltă.

Trenul intră într-o gară unde avea să stea vreo zece minute. Controlorul coborî pe peron. Un tip alerga bezmetic spre tren şi, când ajunse în dreptul locomotivei - mecanicul scosese şi el capul şi privea cu o mulţumire tâmpă la forfota din gară -, se opri. Ţinea în mână un buchet de trandafiri, aşa cum ai ţine un fanion. Se uită la mecanic preţ de o secundă, apoi se răsuci pe călcâie şi-o rupse la fugă din nou: alergă spre un alt peron unde nu trăsese nici un tren. Controlorul se uită la ceas. Un bătrân cu faţa arsă de soare şi tăbăcită de vânt târa după el un lădoi cât toate zilele, îndreptându-se către unul din vagoanele de clasa a doua. Când urcă scara vagonului, se văzu că lada nu era atât de grea, poate că era goală sau poate că bătrânul era mai zdravăn decât părea la prima vedere. Se urcă şi el în acelaşi vagon - capul mecanicul nu se mai zărea - şi trecu spre vagonul-restaurant. I se făcuse foame. Ceru o bere şi bău direct din sticlă. Apoi clefăi sandvişul pe care unul dintre chelneri i-l întinsese de cum îl văzu. Cu sticla într-o mână şi sandvişul în cealaltă, se duse în capătul opus al vagonului, la bucătărie. Într-un colţ zări ceva care abia mişca: o broască ţestoasă găsită de bucătar într-o gară din munţi. Bucătarul râse, arătându-şi dinţii îngălbeniţi de tutun. Era un ins uscăţiv, fost atlet, alergător sau aşa ceva, controlorului îi plăcea să stea de vorbă cu el, pentru că ştia să spună bancuri sau anecdote politice şi nu era deloc prost.
- Şi cum de-ai reuşit s-o prinzi, măi Pamfile?

Bucătarul îi făcu cu ochiul şi, apropiindu-se de el, îi şopti la ureche:
- Dormea.


Stăteam pe scaunul din spatele şoferului, alături de mine, o femeie îmbrăcată în negru, cu o plasă cu peşti şi franzele aşezată în poală. Parcă o mai văzusem undeva, poate tot într-un autobuz sau cine ştie unde, îţi rămân în minte fel de fel de chipuri, chiar dacă le-ai văzut numai o singură dată. Capriciu al memoriei sau falsă memorie, în sfârşit, ce importanţă are, întorsei capul şi începui să privesc pe fereastră. Străzile nu mai erau atât de aglomerate, autobuzul gonea nebuneşte şi femeia se ţinea, cu un zâmbet crispat, de bara care ne despărţea de şofer.
- E periculos, murmură ea. O privii mirat, în definitiv ce voia, de ce nu-l lăsa pe şofer să-şi facă meseria, ştie el care-i viteza reglementară, şi-apoi doar sunt destui agenţi de circulaţie care să-l fluiere, să-l oprească, să-l amendeze.
- Sunt grăbit, am spus. Trebuie să ajung cât mai repede la gară. Am avut norocul ca trenul să aibă întârziere, altfel, orice aş face, tot n-aş ajunge la timp. M-a rugat s-o aştept la gară, înţelegeţi? Mi-a telegrafiat, aşa că n-am încotro, e şi-aşa destul de necăjită săraca şi n-are pe nimeni în oraşul ăsta. Femeia zâmbea ţinându-se de bară. Vă rog să mă credeţi că nu e nimic amuzant în treaba asta, un om se grăbeşte să ajungă la gară, aleargă să prindă autobuzul, se suie şi sigur că i se pare că autobuzul merge prea încet, că s-a urcat într-un melc, nu într-o maşină, şi doar suntem în secolul vitezei, sper ca măcar în privinţa asta să fiţi de acord cu mine. Femeia continua să zâmbească. Faţa i se îmbujorase, probabil că-i venea să râdă şi făcea eforturi să se stăpânească. Asta m-a enervat şi mai tare.
- Mă duc la gară, am spus eu ridicând tonul, mă duc să aştept pe cineva. E mai important decât dacă aş pleca eu. Dacă ar fi vorba numai de mine, ei bine, aş putea amâna, aş putea pleca mâine. Dar eu mă duc să aştept pe cineva şi trebuie să fiu punctual. Înţelegeţi? O femeie sau un bărbat, nu contează!

Şi, ca să se convingă, n-avea decât să se uite la flori, la buchetul de trandafiri rupţi acum un sfert de oră din grădină, adică tăiaţi de Ion cu foarfeca. Magda începu să râdă, răsturnată în fotoliu, rochia i se sumesese, lăsând să se vadă coapsele bronzate.
- Minţi! Altă dată mi-ai spus că nu l-ai mai văzut de când a fost arestat.
- L-am văzut o singură dată. De fapt, am fost de mai multe ori să-l văd, dar nu mi s-a dat voie: mi se spunea că a fost dus în altă parte ori că a fost pedepsit cu suspendarea vorbitorului.
- Le cam încurci, spuse femeia şi se duse la fereastră. Rămase mult timp acolo, cu fruntea lipită de geam. Afară, în grădină, Ion tăia trandafiri. S-a dus lângă ea şi, lăsându-se în genunchi, începu s-o sărute pe pulpe şi pe coapse, femeia se înfiora, simţindu-i buzele şi limba cum i se urcă pe picioare ca nişte melci calzi şi lipicioşi. S-a lăsat şi ea în genunchi şi-au făcut dragoste pe covor: din când în când, femeia se tânguia încetişor şi amândoi gemeau şi gâfâiau, parcă luptându-se.
- Să nu uiţi florile, a spus Maria la plecare şi şi-a ferit obrazul, şi-a tras capul îndărăt cu o mişcare iute, hotărâtă, întinzând totodată braţele, nu ca să-l îmbrâncească, dar ca să menţină o distanţă între ei, e târziu, ai să întârzii. Ion privea scena scărpinându-şi spinarea cu mânerul foarfecii. Îi luceau ochii.

A luat buchetul de flori şi a plecat fără să se mai uite îndărăt. Mergea cu paşi mari, îndoit puţin înainte, buchetul spânzurat de un braţ atârna la o palmă de caldarâmul trotuarului. La un moment dat, încetini pasul. Într-o curte, un bărbat voinic, cu maiou şi şapcă de şofer, răsturnase un porc cu picioarele în sus şi se pregătea să-i vâre cuţitul lung pe care îl legăna în pumn. Porcul nu se zbătea, nu guiţa, aştepta lovitura. Trei femei în rochii de mătase stăteau undeva mai la o parte cu nişte castroane albe şi mari cât nişte lighene în braţe. Se opri să privească scena. Zări şi un copil care stătea nemişcat cu picioarele încrucişate sub el, aşa cum stau croitorii turci, numai că, în loc de ac şi foarfeci, el avea un flaut. Zenon! strigă una dintre femei. Dar copilul nu se clinti. Bărbatul cu şapcă de şofer înfipse cuţitul în beregata porcului. Sângele ţâşni murdărindu-i maioul. Şoferul lovi încă o dată. Femeile se repeziră cu castroanele. Sângele porcului ţâşnea ca jetul unei fântâni arteziene, împroşcând rochiile femeilor. Una dintre ele se împiedică de corpul animalului şi căzu peste el, pe spate. Şoferul, furios, se năpusti asupra ei cu cuţitul încă şiroind de sângele porcului, celelalte femei scăpară ori zvârliră castroanele din mâini şi încercară să oprească braţul şoferului. Cum mai ţâşnea sângele din movila aceea de carne şi veşminte năclăite! Câteva clipe fu linişte deplină. Apoi se auzi flautul copilului: cânta o melodie calmă, plină de dulceaţă, deasupra, cerul era senin, şi el se simţi fericit. Şoferul împietrise cu braţul ridicat, femeile şi porcul nu mai mişcau, de pe lama cuţitului picurau, acompaniind flautul, stropi mici de sânge.

O porni iar la drum, cu pasul săltat, ascultând cantilena care se stingea în urmă. Traversă strada şi dădu colţul pentru a ajunge pe o altă stradă lungă şi dreaptă ca un bulevard. Un biciclist se opri să-l întrebe cât e ceasul. Probabil că n-o făcuse cu nici o rea intenţie, deşi vocea îi suna puţin ironic.
- Ce oră arată ceasul dumneavoastră, domnule, vă rog?

Se uită la ceas şi abia atunci îşi dădu seama cât e de târziu. Risca să nu mai ajungă la timp. O luă la fugă. Autobuzul se zărea deja în staţie şi a trebuit să alerge din toate puterile ca să-l prindă.


Era o prostie s-o mai caute. Plaja mişuna de trupuri tolănite în toate poziţiile, era o viermuială care-i dădea totdeauna senzaţia de moarte sau, mai rău, de osuar, de cadavru intrat în descompunere. Marea gemea la câţiva metri în dreapta lui, gâfâia lent, obosită. Vreo doi-trei copii se jucau cu un autobuz pe care se încăpăţânau să-l împingă pe nisipul ud. Viermi, toţi erau goi ca nişte viermi. Mai făcu câţiva paşi: o femeie destul de trecută îşi scosese sutienul şi-şi expunea ţâţele mari care-i atârnau pe piept, fleşcăite. Doi tineri se sărutau strângându-se în braţe. Ţipând de plăcere, un copil făcea pipi în valurile mici care i se târau la picioare. Renunţă.

Îşi încălţă sandalele, pantalonii nu şi-i scosese, şi-şi puse cămaşa. Sui treptele către faleză, se opri la un chioşc şi ceru o limonadă. Bău pe nerăsuflate. Mai ceru un pahar. Plăti şi o luă de-a lungul falezei: adia briza şi era mai puţină lume. Intră în hotel, ceru cheia de la cameră, se uită dacă cheia italianului era la locul ei şi se duse să aştepte liftul.

Liftiera îi zâmbi, ca de obicei. Erau numai ei doi în lift, ar fi putut să-i propună să vină la el în cameră, deşi acum, în timpul serviciului, era oricum ceva mai greu. După slujbă. Fata locuia în hotel, avea o cameră la ultimul etaj. O întrebase cu câteva zile în urmă, şi ea îi răspunsese prompt şi firesc, cu o voce caldă, îmbietoare. Dar acum nu se putea. - Tot la etajul V? întrebă liftiera. Era o ironie, o glumă? Încuviinţă din cap şi nu mai îndrăzni să-i propună o întâlnire. Dacă i-ar fi cerut, ea i-ar fi spus şi numărul camerei. Nu i-a cerut. Când liftul se opri, el o invită, sigur de refuz, să vină la el să bea ceva răcoritor. - E cald, e foarte cald astăzi. - Da, spuse fata, dar nu pot acum. - Păcat, spuse el. - Altă dată, îl încurajă fata. El zâmbi şi ieşi din lift.

Intră în cameră, se întinse pe pat, închise ochii şi încercă să adoarmă. După câteva minute, cel mult un sfert de oră, se sculă şi se duse la fereastră: cerul era de un albastru uniform, obositor. Ieşi din cameră. Nu chemă liftul - n-ar fi suportat surâsul jumătate mirat, jumătate ironic al liftierei -, coborî pe scară. Întinse cheia portarului şi împinse nerăbdător poarta grea a hotelului. Se îndreptă cu paşi mari, corpul puţin aplecat înainte, spre faleză. Acolo se opri. Cercetă cu privirea plaja ca şi cum ar fi putut s-o identifice de la distanţa aceea. O fi cu italianul? Ori poate s-a dus la nudism? O porni într-acolo. După vreo sută de metri se răzgândi: n-avea nici un rost, îi venea să-şi tragă o pereche de palme, un caraghios fără pic de voinţă care nu se putea stăpâni, nu era în stare să aştepte câteva ore. În fond, el era de vină. De ce n-a coborât odată cu ea? O luă la întâmplare printre hotelurile şi vilele staţiunii. Era cald. Intră într-o cafenea aproape goală: doar într-un colţ, un marinar care bea bere. Se aşeză la o masă şi comandă un mazagran. - Cu multă gheaţă! Marinarul privea foarte grav spre un ungher al cafenelei. Îşi sprijini capul în palme şi închise ochii. Auzi când chelnerul îi aduse paharul cu mazagran, dar nu se mişcă.

Începu vechiul joc de-a imaginile: încercă să aducă la suprafaţă imagini cât mai vechi, cât mai depărtate, să le mărească, să le dea viaţă, adică mişcare, să le studieze fiecare detaliu care să devină el însuşi o imagine, ca în albumele de pictură în care sunt izolate amănuntele cele mai semnificative în aşa fel încât devin ele însele nişte tablouri de sine stătătoare, de multe ori mai interesante decât tabloul reprodus în ansamblu. Şi nu era deloc uşor, pentru că trebuia să fie tot timpul atent să nu se strecoare scene false, adică ireale, imagini visate ori alcătuite pe loc, chiar atunci, din elementele altor scene, acestea reale, şi nu putea totdeauna desluşi scenele reale de cele inventate sau, poate, visate, era foarte greu. Văzu trenul electric din copilărie pe care i-l dăruise taică-său de Crăciun, un tren formidabil: aluneca zuruind melodios pe şinele încolăcite în tot felul de opturi, încetinindu-şi mersul ori accelerându-l, după cum apăsai pe butoanele colorate din cutia de comandă. Şi-apoi seara aceea penibilă! El şedea pe parchet, aşezat turceşte, trenul alerga voios pe şine şi era o plăcere să te uiţi la el şi din când în când, ca un adevărat şef de gară, să-l opreşti în staţii ori în faţa unui semafor - de tine depindea totul! -, şi a intrat taică-său plin de voie bună şi, în elanul de iubire paternă care îl cuprinsese, a vrut probabil să-l sărute şi pe urmă să-i explice un amănunt tehnic ori o manevră subtilă, şi-atunci, greoi, a călcat peste un semafor şi l-a strivit, era gras. Îl podidise plânsul şi, ieşindu-şi parcă din minţi, a început să-l lovească cu pumnii şi cu picioarele pe bărbatul care stătea prostit în faţa copilului, simţindu-se probabil îngrozitor de vinovat. Au urmat, desigur, scuze şi promisiuni, zadarnic, l-a gonit din cameră, şi de atunci taică-său n-a mai îndrăznit să vină să se joace cu trenul. După câteva luni a fost arestat. - Devii sentimental, spunea Magda. De fapt, asta eşti: un sentimental! Şi se ridica din scaunul de nuiele şi se ducea să se plimbe pe aleile cu pietriş.
- Minţi, altă dată mi-ai spus că a fost arestat mult mai târziu. Magda avea o memorie excelentă, îi văzu picioarele dezgolite, rochia trasă mult deasupra genunchilor, şi râdea, râdea răsturnată pe spate. Sorbi din pahar şi se uită încă o dată la marinarul care continua să privească fascinat spre ungherul acela al cafenelei. În încăpere intră un bărbat cu un buchet de flori pe care îl puse râzând pe tejghea.

Închise din nou ochii, sprijinindu-şi tâmplele în palme, şi încercă să aleagă numai scene plăcute, din copilărie, văzu câteva clipe fereastra cu colivia mare şi aurită din drumul spre şcoală, piticul cu cap de manechin - o glumă sinistră a proprietarilor - şi cu puţa vopsită în roşu, statuia aceea din grădina unei case vechi şi dărăpănate, apoi, pe neaşteptate, chipul Mariei, colivia de aur, chipul Mariei în colivia de aur, palid, încercănat şi atât de trist, încât nu putu rezista şi înălţă capul privind speriat în jur.

Plăti şi se îndreptă cu paşi împleticiţi spre uşă. Afară, soarele îl orbi, ridică braţul ca pentru a se feri de ghearele unei păsări de pradă, ale unui vultur uriaş care îşi repezea ciocul spre ochii lui. Coborî în fugă treptele către plajă, vulturul încă se mai rotea ameninţător deasupra capului, se dezbrăcă smulgându-şi hainele de pe el şi se azvârli în mare, înotă câţiva metri din toate puterile, apoi se răsuci şi reveni pe ţărm şiroind de apă. Se tolăni pe nisip, încercând să nu se mai gândească la nimic. Pentru câteva clipe reuşi! Soarele i se aşeză blând şi greoi pe piept, îi simţi ghearele vulture şti pătrunzându-i în carne. Trebuia să înveţe să aştepte, să aibă răbdare. Atunci venise după trei zile, dar tot venise. Totul e să fii calm, să respiri adânc, timpul trece, stai întins, răstignit pe nisip, ţii ochii închişi, nu te gândeşti la nimic - sau te gândeşti că nu te gândeşti la nimic - şi-ţi laşi trupul pradă ghearelor moi şi fierbinţi ale soarelui. După un timp, simţi pe pleoape degetele subţiri ale Mariei, o prinzi de încheietura mâinii, o tragi spre tine, ea se lasă în genunchi, îi simţi pielea catifelată, o cuprinzi în braţe, e acum, pe nisip, lângă tine, lipită de tine, deschizi ochii, şi nu e Maria, e Magda, sau nu e nici Magda, nici Maria, e alta, a fost o confuzie, ce importanţă are, e alta, e fata din lift ori femeia de la răcoritoare şi e atât de bine să-ţi mângâi obrazul de pântecul, de coapsele ei, patul scârţâie încetişor, poţi să ţii ochii închişi, iar în braţe doar perna, e acelaşi lucru până la urmă.
- E acelaşi lucru? Magda se înfuriase şi era drăguţă şi ridicolă cum stătea numai în combinezon, cu mâinile pe şolduri ori cu un braţ ridicat ameninţător: - M-am săturat să te mai aud cum faci pe nebunul, eu plec, să ştii, m-am săturat. Ca şi de anarhism şi de toate ideile tale idioate. M-am săturat! Nu mai pot suporta, aşa că plec.
- Sigur, cum vrei tu, dar abia ai venit. Bărbatul privea amuzat eforturile femeii de a îngrămădi toate veşmintele într-un singur geamantan. Nu încăpeau, valiza nu se închidea. - Nu vezi că nu poţi, spuse el. De ce nu mă laşi să te ajut? Îi plăceau coapsele ei groase şi bronzate. - Lasă-mă pe mine, ce Dumnezeu! Dar ea nu voia. Va pleca pentru totdeauna. Să nu-şi închipuie că se va îndupleca la rugăminţile lui ori că va putea s-o tragă pe sfoară cu glume şi mângâieri, cunosc eu şmecheriile astea. Nu, nu şi nu.

El nu spunea nimic. N-avea ce să spună. Femeia se aşeza ostenită pe marginea patului. Părea că începe să-i treacă supărarea. Se uită la el şi oftă. - Du-te la gară şi cumpără bilet. Vreau să rămân singură, spuse ea aproape plângând.

El se supuse. Se sculă, se duse la fereastră şi privi afară cu fruntea rezemată de geam. În grădină, Ion, printre trandafiri, se uita pe cer, cine ştie ce văzuse: un uliu, o stea?
- Pleacă, să nu întârzii, spuse femeia.

---

Dosar de receptare critică

"Acest mecanism din romanul Arpièges, care se mişcă şi stă pe loc, este, fără îndoială, unul savant. Iar fiecare piesă a sa, aparent simplă, se distinge prin realism, fantezie, umor sau nebunie. În final, acest joc de oglinzi (concave, convexe, ciudat şlefuite), această capcană cu iluzii, această fugă specifică racului (transversal şi înapoi) nu distrug povestirea, nu pulverizează realitatea decât pentru a-l abate de la calea obişnuită, pentru a-l amuza, nelinişti şi, în definitiv, pentru a-l reţine pe cititor, nicidecum pentru a-l ţine în suspans, ci pentru a-l captura cu delicii într-un timp suspendat. Dar este acesta, oare, timpul lecturii? Sau al scriiturii? Şi cum poate unul să-l întâlnească de celălalt?"

(Claude Bonnefoy, "Un mecanism savant", La Quinzaine Littéraire, 1-15 martie 1973)

"Literatura aliterară, dezagregarea romanului, exploatarea stilistică a exerciţiului nu mai sunt nici specialităţi, nici porniri decadente ale unui Occident lăsat pradă răului de «a spune»: este ceea ce confirmă «romanul» sau exerciţiul de fugă al lui Ţepeneag, unul dintre liderii noii literaturi române, care încearcă să se desprindă de tradiţia realismului socialist.
Art (artă) şi piège (capcană), arpegiu - calamburul muzical e, în mod voit, revelator pentru această artă nouă, care este o critică a artei romaneşti trecute sau pe cale de a se trece, autocritică în care povestirea se sparge într-un plural tematic, variaţie şi exploatare de game şi de acorduri, în care succesivitatea tradiţională a povestirii pierde orice dimensiune şi densitate cronologică, pentru a deveni reluare, schiţă muzicală prelucrată şi reiterată. (...)
Ca atare, această carte se adresează curioşilor, pasionaţilor de scriitură sau, pur şi simplu, celor care, complici, vor să fie prinşi şi luaţi prizonieri de noutatea şi ritmul insolit (sau evoluţia) al unui limbaj redevenit, pe durata unui arpegiu, ceea ce este el în mod profund: muzică şi capcană a realităţii."

(Bernard Caron, Études, mai 1973)

"Cu o astfel de carte, cititorul are satisfacţii noi. Departe de lipsa de savoare a fascinaţiei pasive, textul provoacă bucuria unei activităţi neîncetate. Aceasta ia două aspecte majore: detectarea şi previziunea. Într-o primă mişcare, cititorul distinge, într-o abundenţă mereu renăscută, revenirea şi schimbarea elementelor şi a situaţiilor. Într-o a doua mişcare, e călăuzit astfel încât să le prevadă: lectura sa este de-acum înainte confruntarea a ceea ce el începe să scrie cu ceea ce e deja scris. Fără îndoială, nimic nu defineşte mai bine textul modern decât această incitare a cititorului de a scrie. Şi aceasta este aptitudinea cardinală a romanului Arpièges: este o povestire care îşi cheamă variaţiile."

(Jean Ricardou, "Cercetările lui Ţepeneag", Le Monde, 20 septembrie 1973)