Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Bătălia Vraciului


Joseph Delaney, traducere de Cristina Jinga

05.09.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Joseph Delaney
Bătălia Vraciului
Cartea a patra din Cronicile Wardstone
Traducere de Cristina Jinga
Editura Corint Junior, 2007




Intro
"Ţinutul Pendle este năpădit de vrăjitoare, zise Vraciul... Cea mai mare problemă cu care ne confruntăm este numărul lor incredibil. Adesea vrăjitoarele se ceartă şi se vrăjmăşesc, dar şi când cad la înţelegere şi îşi unesc forţele pentru un scop comun, puterea lor creşte cu mult. Da, trebuie să ţinem socoteală de asta. Vezi tu, ne pregătim să dăm piept cu însăşi primejdia cea mare - unirea clanurilor vrăjitoarelor".

În Pendle, vrăjitoarele s-au ridicat la luptă şi se zvoneşte că trei dintre cele mai puternice clanuri de vrăjitoare s-au unit, pentru a conjura o forţă malefică de neînchipuit. Împreună, vor fi în stare să aducă la viaţă Întunericul întrupat - pe Diavolul însuşi. Tom şi Vraciul trebuie să pornească spre Pendle pentru a lua măsuri să nu se întâmple ceea ce nici cu mintea nu se poate cuprinde. Înainte de a pleca, Vraciul îi cere lui Tom să facă un drum până acasă, să-şi ia cuferele pe care i le-a lăsat moştenire mama lui. Dar ce taine de familie întunecate se află închise în cuferele acestea? Şi oare ele îi vor pune familia într-o şi mai mare primejdie sau le vor oferi, lui Tom şi magistrului său, ajutorul de care au atâta nevoie în Pendle?

Joseph Delaney locuieşte în Lancashire cu soţia sa, şi are trei copii şi patru nepoţi. Casa lui se află în inima teritoriului duhurilor, iar satul său a fost bântuit de un duh rău, numit Cel-care-îţi-bate-la-uşă, care a fost însă imobilizat sub treapta unei case de lângă biserică. Bătălia Vraciului se desfăşoară tot în Comitat, dar de data asta în răsărit, în vecinătăţile Dealului Pendle. Cum întreaga serie este situată de către autor într-un Lancashire mai degrabă mitic, decât cu referinţe la un context istoric precis, ipoteza că şirul evenimentelor ar evoca Procesul vrăjitoarelor din 1612, de la Pendle, nu se susţine. Cu toate acestea, unele locuri, precum Primăria, Tribunalul Read şi Turnul Malkin, sunt prezente, dar schimbate, ca să răspundă imperativelor lumii imaginare a Vraciului. Pendle chiar merită o vizită, dar nu vă străduiţi prea mult să găsiţi Stânca Sângerie sau Valea Vrăjitoarei - ambele au luat naştere din imaginaţia autorului...




Capitolul 24
Disperare
Vrăjitoarea mă urmărea prin pădurea întunecată, apropiindu-se din ce în ce mai mult, cu fiece secundă.

Alergam cât puteam de repede, înnebunit să scap, croindu-mi drum disperat printre crengile care mă biciuiau peste faţă şi mărăcinii care mi se agăţau de picioarele obosite. De două ori m-am ferit într-o parte, în timp ce degete reci ca de mort îmi treceau peste frunte. Degetele spectrelor. Degetele spânzuraţilor.

Spectrele erau mai mult nişte năluci - imagini fără consistenţă. Dar frica le dădea tărie şi materialitate, iar eu eram îngrozit: îngrozit de ucigaşă, îngrozit de moartea care mă vâna prin pădure. Iar groaza mea hrănea întunericul.

Eram obosit şi puterile începuseră să mă lase, dar am continuat să alerg, din ce în ce mai greu, spre culmea Dealului Spânzuraţilor. Odată ce-am ajuns acolo, o rază de speranţă a pâlpâit în inima mea. La vale avea să fie mai uşor. Dincolo de copaci era gardul care hotărnicea la nord păşunea fermei. Dacă săream gardul acela, nu mai aveam decât vreo jumătate de milă până la curtea fermei şi la uşa din spate a casei. Apoi, de urcat scările. De învârtit cheia în uşa de la odaia mamei. De intrat înăuntru. De încuiat în urma mea. Asta trebuia să fac şi eram salvat! Însă mai aveam timp pentru a face măcar unul dintre lucrurile acestea?

Grimalkin m-ar fi putut trage înapoi când aş fi sărit gardul. M-ar fi putut prinde când aş fi străbătut păşunea. Sau curtea. Apoi ar fi trebuit să stau pe loc până descuiam uşa. Îmi închipuiam degetele tremurânde încercând să vâre cheia în broască, în timp ce ea ar fi urcat în fugă scările după mine.

Dar aveam să ajung măcar până la gard? Ea se apropiase mai mult acum. Mult mai mult. Îi puteam auzi picioarele tropăind pe pantă în jos, spre mine. Mai bine te întorci şi lupţi, a zis o voce în capul meu. Mai bine o înfrunţi acum, decât să fii lovit din spate. Dar ce şanse aş fi avut împotriva unei ucigaşe puternice şi cu experienţă? Ce speranţă împotriva forţei şi vitezei unei vrăjitoare al cărei talent era uciderea?

În mâna dreaptă strângeam toiagul Vraciului; pe mâna stângă aveam lanţul meu de argint, înfăşurat la încheietură, gata pentru aruncare. Am fugit mai departe, luna sângerie fulgerându-şi lumina sinistră prin frunzişul copacilor din stânga mea. Aproape că ajunsesem la marginea Pădurii Spânzuraţilor, dar vrăjitoarea ucigaşă era chiar în spatele meu. Îi puteam auzi tropotul picioarelor şi gâfâitul ritmic.

Când să trec de ultimul copac, cu gardul fermei chiar în faţa mea, vrăjitoarea se repezi la mine din partea dreaptă, cu câte un pumnal în fiecare mână, sclipind în lumina roşie a lunii. M-am împleticit, cârmind la stânga, am zvâcnit din încheietura mâinii şi-am aruncat lanţul spre ea. Dar toată practica mea se dovedi zadarnică. Eram sleit de puteri, îngrozit şi pe muchia disperării. Lanţul a căzut, fără să-i facă niciun rău, în iarbă. Atunci, epuizat, m-am întors în cele din urmă să înfrunt vrăjitoarea.

Se sfârşise şi o ştiam. Tot ce mai aveam acum era toiagul Vraciului, dar abia de-am mai găsit în mine forţa să-l ridic. Inima îmi bătea nebuneşte în piept, mai mult horcăiam decât respiram, şi mi se părea că se învârte pământul cu mine.

Acum o vedeam pe Grimalkin pentru prima oară. Purta o cămaşă scurtă, neagră, înnodată în talie, dar fusta îi era tăiată în două şi legată strâns cu sfoară de fiecare coapsă, ca să n-o împiedice la alergat. Pe tot corpul i se încrucişau curele înguste de piele de care erau prinse teci, fiecare cu câte o armă: cuţite de diferite lungimi, căngi ascuţite, mici unelte tăioase cu urechi în loc de mânere...

Deodată mi-am amintit ce îmi arătase Vraciul scrijelit în scoarţa stejarului, de îndată ce intrasem în Pendle. Nu erau unelte. Erau foarfeci ascuţite, făcute să taie carnea şi osul! Iar la gâtul vrăjitoarei era un colier de oase. Pe unele le-am recunoscut a fi de om - degete de la mâini şi de la picioare - şi o pereche de falange de degete mari de la mână îi atârnau de urechi: trofee de la cei pe care-i spintecase.

Era puternică şi deopotrivă frumoasă, în felul ei, iar când am privit-o au început să-mi clănţăne dinţii în gură. Dar buzele ei erau vopsite cu negru, iar când deschise gura într-o imitaţie de zâmbet, i-am văzut dinţii, piliţi şi ascuţiţi ca nişte ace. În clipa aceea mi-am amintit cuvintele lui Tibb...

Mă uitam în gura morţii.
- Eşti o mare dezamăgire, zise Grimalkin, sprijinindu-şi spatele de trunchiul ultimului copac şi lăsându-şi pumnalele în jos, încrucişând lamele în dreptul genunchilor ei. Am auzit atât de multe despre tine încât, în pofida tinereţii tale, mă aşteptam la mai mult din partea ta. Acuma văd că nu eşti decât un copil şi cu greu meriţi dibăcia mea. Ce păcat că nu pot aştepta până ajungi bărbat în toată firea.
- Atunci lasă-mă să plec, te rog, m-am milogit eu, întrezărind o palidă speranţă în cuvintele ei. Mi s-a spus că îţi place să întâmpini greutăţi când ucizi. Atunci, de ce nu aştepţi? Când o să fiu mai mare, o să ne întâlnim din nou. Atunci voi fi în stare să mă împotrivesc cum trebuie. Lasă-mă să trăiesc!
- Eu fac ce trebuie făcut, zise ea, clătinând din cap, cu o tristeţe sinceră în ochi. Mi-ar fi plăcut să fie altfel, dar...

Ridică din umeri şi lăsă cuţitul din mâna dreaptă să cadă şi să se înfigă în pământul moale de la picioarele ei. Apoi îşi deschise braţul drept în lături, de parcă-mi oferea o îmbrăţişare.
- Vino aici, copile. Sprijină-ţi capul de pieptul meu şi închide ochii. Am s-o fac iute. Ai să simţi doar o scurtă durere - ceva mai mult decât o sărutare de-a mamei pe gâtul tău - şi apoi lupta ta cu viaţa asta se va încheia. Ai încredere în mine. Eu îţi voi da în sfârşit pacea...

Am dat din cap, mi-am plecat fruntea şi m-am apropiat de ea, cu inima bătându-mi nebuneşte. Când am făcut al doilea pas spre îmbrăţişarea care mă aştepta, lacrimile mi-au inundat deodată obrajii şi-am auzit-o scoţând un suspin adânc. Dar la capătul pasului aceluia, mi-am trecut fulgerător toiagul Vraciului din mâna dreaptă în mâna stângă. Şi cu toată viteza şi puterea pe care le-am mai putut aduna l-am înfipt în ea, astfel încât lama i-a străpuns umărul drept, pironind-o de trunchiul copacului.

N-a scos niciun sunet. Durerea trebuie să fi fost cumplită, dar singura ei reacţie a fost o uşoară ţuguiere a buzelor. Am dat drumul toiagului, lăsându-l încă zbârnâind în lemn, şi m-am întors să fug. Lama pătrunsese adânc în copac, iar toiagul era din scoruş. Avea să fie greu şi dureros pentru ea să se elibereze. Acum aveam o şansă să ajung în siguranţa din odaia mamei.

N-am făcut decât doi paşi când ceva m-a făcut să mă întorc şi să mă uit înapoi, spre vrăjitoare. Întinsese mâna dreaptă şi-şi luase pumnalul din stânga, iar acum, cu o incredibilă viteză şi forţă, aruncă pumnalul drept spre capul meu.

L-am privit venind rostogolindu-se spre mine, lama reflectând lumina sângerie a lunii. Venea dându-se peste cap. Aş fi putut încerca să mă aplec sau chiar să fac un pas într-o parte, dar niciuna dintre aceste mişcări nu m-ar fi salvat de viteza şi forţa acelui pumnal.

Ceea ce am făcut n-a fost gândit. N-am avut timp să gândesc. N-am luat nicio hotărâre. O altă parte din mine a acţionat. Eu doar m-am concentrat, cu toată fiinţa mea, asupra acelei lame care se învârtea, până ce timpul a părut că încetineşte.

Am întins mâna şi l-am prins din zbor, degetele închizându-se singure pe mânerul de lemn. Apoi l-am aruncat departe de mine, în iarbă. Câteva clipe mai târziu săream gardul şi alergam peste pajişte, către fermă.

Curtea fermei era încremenită şi mută. Dar asta nu mă îngrijoră, căci ştiam că animalele erau în grija vecinului nostru, domnul Wilkinson. Numai că mă simţeam foarte neliniştit. Un gând înspăimântător îşi făcu deodată loc în mintea mea.

Dacă Diavolul era deja aici? Dacă mă aştepta deja în întunericul casei? Stând la pândă într-una din odăile de la parter, gata să mă urmărească pe scară şi să se năpustească asupra mea când voi încerca să descui uşa de la odaia mamei?

Dând deoparte gândul acesta, am fugit pe lângă temelia hambarului ars şi-am străbătut curtea, către casă. Am aruncat o privire spre zid, care ar fi trebuit să fie acoperit cu o puzderie de trandafiri roşii. Trandafirii mamei. Acum erau uscaţi, mucegăiţi şi ofiliţi pe tulpinile lor. Şi nu era nici mama care să mă întâmpine înăuntru. Nici tata. Acesta fusese căminul meu, dar acum arăta mai mult ca o casă de coşmar.

La uşa din dos m-am oprit o clipă, ciulind urechea. Linişte. Atunci am intrat şi-am urcat în goană scara, sărind câte două trepte o dată, pân-am ajuns în faţa uşii de la odaia mamei. Mi-am scos cheile de la gât şi, cu degete tremurânde, am vârât-o pe cea mai mare dintre ele în broască. Odată intrat, am încuiat uşa în urma mea şi m-am sprijinit cu spatele de ea, respirând adânc. Am privit în jur la odaia goală, cu duşumeaua la vedere. Aerul era mult mai cald decât cel de afară. Am simţit căldura unei nopţi de vară. Eram în siguranţă. Sau nu?

Oare putea chiar şi odaia mamei să mă apere de Diavolul însuşi? Nici nu începusem bine să mă întreb şi mi-am amintit din nou ce-mi spusese mama:

Dacă eşti curajos şi sufletul tău este curat şi bun, camera asta este o redută, o fortăreaţă împotriva întunericului...

Ei bine, fusesem cât de curajos izbutisem în împrejurările date. Îmi fusese frică, e adevărat, dar cui nu i-ar fi fost? Nu asta, ci partea despre curăţenia şi bunătatea sufletului meu mă îngrijora acum. Simţeam că mă schimbasem în rău. Încetul cu încetul, nevoia de supravieţuire mă făcuse să trădez felul în care fusesem crescut. Tata mă învăţase că trebuie să-mi ţin cuvântul dat, dar nicio clipă nu mă gândisem să mi-l ţin în târgul încheiat cu Mab. Poate c-o făcusem dintr-un motiv întemeiat, cu toate acestea o înşelasem. Iar cel mai ciudat era că Mab, o vrăjitoare care aparţinea întunericului, se ţinuse mereu de cuvânt.

Apoi fusese Grimalkin. Ea avea un cod al onoarei, dar eu o învinsesem printr-un şiretlic; amăgind-o cu viclenie. Oare de aceea lacrimile îmi şiroiseră din ochi când mă prefăceam că fac pasul spre îmbrăţişarea ei ucigătoare? Lacrimile acelea mă luaseră complet pe nepregătite. O emoţie se stârnise în mine şi n-am avut niciun fel de control asupra ei. Lacrimile acelea îi abătuseră probabil atenţia lui Grimalkin: bănuise că plâng de frică.

Oare fuseseră, de fapt, lacrimi de ruşine? Lacrimi fiindcă ştiam că m-am îndepărtat atât de mult într-un timp atât de scurt de cum mă învăţase tata să mă port? Dacă sufletul meu nu mai era curat şi bun, atunci poate că nici odaia nu avea să mă mai apere, iar minciunile mele nu făcuseră altceva decât să-mi amâne clipa nimicirii.

M-am dus până la fereastră şi am aruncat o privire afară. Mi-am plimbat ochii peste curtea fermei, iar în lumina lunii de sânge am zărit temeliile înnegrite ale hambarului, cocinile porcilor goale şi grajdurile pustii ale vitelor, apoi păşunea de la nord, care se desfăşura până la poalele Dealului Spânzuraţilor. Nimic nu se mişca.

M-am întors în mijlocul odăii, devenind din ce în ce mai neliniştit. Aveam să-l văd pe Diavol apropiindu-se? Şi dacă da, ce formă avea să ia? Ori se va întrupa pur şi simplu din aer? Îndată ce gândul înfricoşător îşi făcu loc în mintea mea, am auzit nişte zgomote înspăimântătoare venind de afară - puternice bubuituri şi izbituri, bufnete în pereţi - şi toată casa începu să tremure de-a dreptul. Era Diavolul? Încerca oare să intre cu forţa în casă? S-o zdrobească sub pietre?

Cu siguranţă suna de parcă izbea cineva în pereţi. Apoi, bufnituri ritmice şi puternice se auziră de deasupra. Ceva greu lovea în acoperiş şi i-am auzit ţiglele căzând în curte. Mai erau şi nişte îngrozitoare mugete şi pufnituri ca ale unui taur furios. Dar când am dat iar fuga la fereastră, nu era nimic de văzut. Absolut nimic.

La fel de brusc cum porniseră, zgomotele încetară şi, în liniştea profundă care se lăsă, casa însăşi părea că-şi ţine răsuflarea. Apoi a urmat o serie de zgomote, dar de sub casă, de jos, din bucătărie. Pahare şi farfurii aruncate şi sparte. Zăngănitul tacâmurilor pe dalele de piatră ale podelei. Cineva trântea vesela de podea, golind sertarele de ustensilele de bucătărie. Câteva clipe mai târziu înceta şi asta, dar în scurta linişte de după se strecură un nou zgomot - al unui balansoar. Puteam să-l aud limpede, scârţâind când şinele sale de lemn apăsau ritmic pe dalele pardoselii.

Pentru o clipă, mi-a stat inima în loc. Auzisem zgomotul ăsta de atâtea ori în copilărie: obişnuitul legănat al mamei în balansoarul ei. Se întorsese! Mama venise înapoi să mă salveze şi de acum totul avea să fie din nou în ordine!

Ar fi trebuit să am mai multă încredere, să-mi fi dat seama că ea nu m-ar fi lăsat să înfrunt grozăvia asta singur. Am întins mâna după cheie, hotărât să descui uşa şi să cobor. Dar mi-am amintit în ultima fracţiune de secundă că balansoarul mamei fusese făcut fărâme de vrăjitoarele care prădaseră casa. Şi vesela fusese deja spartă, şi cuţitele şi furculiţele împrăştiate pe podea. Erau doar zgomote, reînviate ca să mă ademenească să ies din adăpostul oferit de odaie.

Legănatul acela sinistru se stinse şi încetă. Următorul zgomot fu mult mai aproape. Ceva urca scările. Nu era bufnetul unor ghete butucănoase. Suna mai mult ca paşii unui animal foarte mare. I-am putut auzi respiraţia gâfâită, zgomotul de labe grele pe treptele de lemn şi apoi un răget lung, furios.

Peste alte câteva clipe, nişte gheare râcâiau la baza uşii. La început erau cercetătoare şi nu foarte hotărâte, ca un câine de-al fermei atras de mirosul îmbietor de mâncare gătită, dar amintindu-şi de locul lui în gospodărie şi încercând să intre în bucătărie fără să facă prea multe stricăciuni. Dar apoi râcâitul deveni mai rapid şi înnebunit, de parcă lemnul era rupt aşchii-aşchii.

Apoi am avut senzaţia unei creaturi imense, cu mult mai mare decât un câine. O subită duhoare de moarte şi putreziciune mi-a asaltat nările şi, cuprins de panică, m-am tras înapoi de lângă uşă, tocmai în clipa în care ceva s-a izbit greu de ea. Uşa începu să geamă şi să se curbeze de parcă o apăsa o imensă greutate. Pentru o clipă, am crezut că se va sparge sau se va deschide de perete, dar apoi apăsarea încetă şi tot ce-am mai putut auzi a fost respiraţia gâfâită.

După o vreme, chiar şi aceasta s-a stins şi am început să am mai multă încredere în odaie şi în ceea ce făcuse mama ca să mă apere. Încetul cu încetul, mi s-a părut că eram în siguranţă şi nici măcar Diavolul în persoană nu mă putea atinge aici. În cele din urmă, frica mea dispăru, fiind înlocuită de oboseală.

Eram gata să cad din picioare epuizat şi abia de-mi mai ţineam ochii deschişi, aşa că m-am întins pe jos, direct pe scândurile goale ale duşumelei. În ciuda faptului că era un culcuş tare, am fost furat aproape imediat de un somn foarte, foarte adânc. Cât am dormit aşa mi-e cu neputinţă să spun, dar când m-am trezit, nimic nu se schimbase. M-am dus până la fereastră şi am privit aceeaşi scenă mohorâtă. Nimic nu se mişcase. Era o privelişte de coşmar a timpului încremenit. Dar apoi mi-am dat seama că m-am înşelat. Exista o singură schimbare. Pământul era încă şi mai albit, stratul de brumă mai gros şi mai uniform. Oare luna sângerie avea să mai apună vreodată? Oare avea să mai strălucească vreodată soarele?

În odaie era încă acea căldură blândă a unei nopţi de vară din Comitat, dar treptat, sub ochii mei, flori de gheaţă începură să se formeze pe partea cealaltă a geamului, până ce acesta deveni alb şi opac.

M-am apropiat şi mi-am lipit palma de el. Aerul din jurul meu era înmiresmat, dar răceala geamului mi-a ars pielea instantaneu. Am suflat din răsputeri pe geam, până se formă un mic cerculeţ transparent, îngăduindu-mi să văd un fragment din aceeaşi scenă exterioară lugubră.

Oare eram prizonier într-un soi de iad pământesc? Oare sosirea Celui Rău făcuse mai mult rău decât se aşteptase Vraciul, creând un domeniu al îngheţului veşnic, peste care el avea să domnească de-a pururi? Oare voi mai putea părăsi vreodată în siguranţă odaia mamei?

Mă simţeam descurajat şi slăbit, iar gura mi-era uscată ca iasca, fiindcă nu-mi luasem niciun strop de apă la mine! Ce neghiob fusesem! Ar fi trebuit să mă gândesc la asta şi să mă pregătesc mai bine. Ca să stau în odaia mamei pentru o vreme mai îndelungată, aş fi avut nevoie de apă şi provizii. Lucrurile se petrecuseră totuşi atât de repede. Din momentul în care intrasem în Pendle cu Vraciul, o dusesem doar din ameninţare în ameninţare, din pericol în pericol. Ce şansă avusesem?

Pentru o vreme, am măsurat odaia în lung şi-n lat. Înainte şi-napoi, de la un perete la altul. Nu aveam nimic altceva de făcut. Înainte şi înapoi, ghetele mele bătând pasul egal pe duşumea. În timp ce mă plimbam astfel, a început să mă doară foarte tare capul. De obicei nu sufăr de dureri de cap, dar asta de acum era cu adevărat copleşitoare. Parcă o imensă greutate mă apăsa în creştet şi pulsa la fiecare bătaie înnebunită a inimii mele.

Cât o puteam duce aşa? Chiar dacă timpul trecea cu adevărat, nimic de acum nu era comparabil cu ce mai simţisem vreodată. Şi, deodată, un gând întunecat m-a străfulgerat...

Mama protejase odaia şi Cel Rău nu putea intra. Dar asta nu oprea ceea ce putea face el în afara odăii. Schimbase lumea - sau cel puţin schimbase lumea pe care o puteam vedea eu pe fereastră. Tot ce era dincolo de această odaie - ferma, casa, copacii, oamenii şi animalele - se afla în ghearele sale. Oare voi mai putea să părăsesc vreodată odaia aceasta? Poate că lumea se va întoarce pur şi simplu la normal odată ce voi ieşi.

Gânduri întunecate începură să-mi treacă repede prin minte, în pofida eforturilor mele de a le ţine la distanţă. Ce rost aveau toate acestea? Ne năşteam, trăiam vreo câţiva ani, îmbătrâneam şi muream. Ce sens avea totul? Toţi oamenii din Comitat şi din lumea largă, trăindu-şi scurtele lor vieţi înainte de a se duce în mormânt. Ce scop aveau toate acestea? Tatăl meu murise. Muncise din greu toată viaţa lui, dar călătoria vieţii sale avusese o singură destinaţie: mormântul. Către acolo ne îndreptam cu toţii. Către o groapă. În pământ, să fim mâncaţi de viermi. Bietul Billy Bradley fusese ucenicul Vraciului înaintea mea. Un duh rău îi mâncase degetele şi băiatul murise din pricina şocului şi a pierderii de sânge. Şi unde era el acum? Într-o groapă. Nici măcar într-un cimitir. Era îngropat în afara cimitirului, pentru că Biserica îl socotise cu nimic mai breaz decât o vrăjitoare malefică. Asta avea să fie şi soarta mea. O groapă în pământ nesfinţit.

Iar bietul Părinte Stocks nici măcar nu fusese îngropat. Încă mai zăcea mort în pat, la Conacul Read, cu trupul putrezindu-i pe cearşafuri. Toată viaţa lui se străduise să facă bine, întocmai ca tata. Mai bine aş pune punct acum, am gândit eu. Mai bine aş ieşi din odaia mamei. Odată ce aş muri, s-ar termina cu toate. N-aş mai avea nimic de care să-mi fac griji. Nu tu suferinţă, nu tu durere de cap.

Orice era mai bine decât să rămân prizonier în această odaie până când aveam să mor de sete sau de foame. Mai bine ieşeam afară acum şi sfârşeam cu asta...

Chiar mă îndreptasem către uşă şi întinsesem mâna spre cheie, când am simţit deodată o răceală; un avertisment: ceva care nu aparţinea acestei lumi era pe aproape. În colţul camerei cel mai îndepărtat de uşă şi de fereastră, o coloană tremurătoare de lumină începu să se ivească.

M-am dat înapoi. Să fi fost o stafie sau vreo altă creatură de-a întunericului? Am văzut apărând mai întâi ghetele, apoi o sutană neagră. Era un preot! Capul se formă repede, faţa uitându-se spre mine, şovăielnică. Era stafia Părintelui Stocks!

Sau nu era? M-am cutremurat din nou. Întâlnisem lucruri care-şi puteau schimba forma. Dacă acesta era Diavolul care împrumutase înfăţişarea Părintelui Stocks pentru a mă trage pe sfoară? M-am luptat din greu să-mi potolesc respiraţia. Mama spusese că nimic rău n-avea să intre aici. Trebuia să cred asta. Era tot ce-mi mai rămăsese. Aşadar, indiferent cine era vedenia, trebuia să fie bună, nu rea.
- Îmi pare rău, Părinte! am strigat eu. Îmi pare rău că nu m-am întors la timp să te salvez. Am făcut tot ce-am putut şi m-am întors înainte de căderea nopţii, dar era deja prea târziu...

Părintele Stocks dădu din cap cu tristeţe.
- Ai făcut tot ce-ai putut, Tom. Tot ce-ţi stătea în puteri. Dar acum m-am rătăcit şi mi-e frică. Am mers printr-o ceaţă cenuşie o vreme care mi s-a părut o veşnicie. O dată am crezut că văd un licăr de lumină înainte, dar s-a stins şi a dispărut. Şi tot aud voci, Tom. Glasurile unor copii care mă strigă pe nume. Oh, Tom! Cred că sunt glasurile copiilor pe care nu i-am avut niciodată, copiii mei nenăscuţi, strigând după mine. Ar fi trebuit să fiu un părinte adevărat, Tom. Nu un preot. Iar acum e prea târziu.
- Dar de ce eşti aici, Părinte? De ce ai venit să mă vizitezi? Eşti aici să mă ajuţi?

Stafia clătină din cap şi păru buimăcită.
- Pur şi simplu mă aflu aici, Tom, atâta tot. Şi n-am ales eu să vin. Probabil că m-a trimis cineva. Dar de ce - nu ştiu.
- Ai dus o viaţă curată, Părinte, i-am spus eu, făcând un pas mai aproape şi începând să simt că-mi pare rău pentru el. Ai fost un model pentru o mulţime de oameni şi ai luptat împotriva întunericului. Ce ai fi putut face mai mult? Aşa că du-te înapoi. Du-te şi ai grijă de dumneata şi uită-mă pe mine! Lasă-mă - întoarce-te şi caută Lumina.
- Nu pot, Tom. Nu ştiu cum. Am încercat să mă rog, dar acum mintea mea e plină de întuneric şi de disperare. Am încercat să mă lupt cu întunericul, dar n-am făcut-o prea bine. Ar fi trebuit să văd de mult cine era Wurmalde. M-am lăsat orbit de seducţia şi de farmecul ei. Nowell a suferit aceeaşi soartă. Dar eu ar fi trebuit să-mi dau seama. Am dat greş ca preot, iar toată pregătirea mea ca vraci n-a folosit la nimic. Viaţa mea a fost risipită degeaba. Totul a fost în zadar!

Zbuciumul bietului Părinte Stocks m-a făcut să uit de spaimele mele. Suferea şi eu trebuia să-l ajut. Mi-am amintit cum rezolva de obicei Vraciul problema sufletelor tulburate care nu se puteau desprinde să-şi vadă de drum. Dacă vorbindu-le îndelung nu obţinea niciun rezultat, atunci le cerea să se gândească la propriile lor vieţi. Să se concentreze asupra vreunei amintiri fericite. O amintire care, de obicei, le elibera de lanţurile care le ţinea legate de lumea asta.
- Ascultă-mă, Părinte. Ai fost deopotrivă un vraci şi un preot. Acum adu-ţi aminte ce te-a învăţat domnul Gregory. Tot ce trebuie să faci este să te gândeşti la o amintire fericită şi să te concentrezi asupra ei. Aşa că, ia gândeşte-te! Gândeşte-te cu grijă. Concentrează-te! Care a fost cel mai fericit moment al dumitale pe acest pământ?

Chipul îndurerat al preotului mort tremură şi aproape că se şterse, dar reveni mai puternic conturat şi păru foarte gânditor.
- Într-o dimineaţă, m-am trezit şi m-am uitat în jur. Stăteam întins într-un pat, iar soarele strălucea pe fereastră şi fluturi de noapte grei de polen dansau în mănunchiul gros al razelor de soare, sclipind ca o mie de îngeri. Dar pentru moment n-am putut să-mi aduc aminte de nimic. Nu ştiam cine sunt. Nu ştiam unde mă aflu. Nu-mi aminteam nici măcar cum mă cheamă. N-aveam nici griji, nici treburi. Eram doar un grăunte de conştiinţă. Era de parcă scăpasem de povara vieţii, mă eliberasem de tot ce fusesem şi făcusem până atunci. Eram nimeni şi în acelaşi timp eram toată lumea. Şi eram fericit şi mulţumit.
- Şi exact asta eşti şi acum, i-am spus eu, prinzând ideea pe care tocmai o exprimase. Eşti nimeni şi eşti toată lumea. Şi ai găsit deja Lumina...

Gura Părintelui Stocks se deschise de uluire, apoi un zâmbet începu să se ivească şi să se răspândească treptat pe toată faţa lui, un zâmbet de bucurie, luminat de înţelegere. Stafia lui pieri şi am zâmbit şi eu - primul meu zâmbet după multă vreme. Tocmai trimisesem pentru întâia oară un suflet către Lumină.

Şi, că tot vorbeam despre lumină, odaia mamei se umplu dintr-odată de ea! Când Părintele Stocks se topi, un mănunchi orbitor de lumină pătrunse pe fereastră, şi era plin de polenul fluturilor de noapte, întocmai cum îl descrisese preotul mort.

Am tras adânc aer în piept. Mi se părea că fusesem foarte deprimat. Cel Rău nu fusese în stare să pătrundă în odaie, dar ajunsese cumva în mintea mea şi de aceea fusesem gata să disper, să deschid uşa şi să ies afară, la el. Exact la ţanc apăruse stafia Părintelui Stocks şi uitasem de propria mea durere. Încercarea mea luase sfârşit acum. Ştiam, din instinct, că era în regulă dacă părăseam odaia.

Am mers până la fereastră. Luna sângerie dispăruse. Coşmarul se încheiase. Deodată mi se întoarse şi simţul trecerii timpului. Două zile trebuie să fi trecut de la sosirea Celui Rău prin portal, aşa că azi trebuia să fie a treia zi din august. Era ziua mea. Aveam paisprezece ani.

Cerul era albastru, iarba verde şi nu se vedea pe nicăieri vreun semn de brumă. Totul fusese o înscenare, o iluzie ca să mă scoată afară din odaie, spre pieirea mea.

Atunci am văzut două persoane coborând, umăr la umăr, panta Dealului Spânzuraţilor şi venind către fermă. Una dintre ele şchiopăta şi, chiar de la distanţă, le-am recunoscut: erau Vraciul şi Alice. Magistrul meu ducea doi saci şi două toiege. Dar atunci am văzut că se schimbase totuşi ceva pe dealul din spatele lor.

O umbră întunecată, verticală, ca o cicatrice, împărţea acum pădurea în două.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer