Albine de sticlă

Păsările tăcură. Auzeam din nou murmurul pârâului pe pământul ars de soare. Tresării. Eram pe picioare din zorii zilei, stăpânit de neliniştea unui om care aleargă după o pâine. Într-o asemenea dispoziţie, somnul ne ia prin surprindere, ca un hoţ.

Probabil că doar aţipisem puţin, fiindcă soarele se găsea aproape în acelaşi loc. Somnul în lumina stridentă mă ameţise. Mă orientai anevoie; locul era neprietenos.

Albinele păreau şi ele că-şi terminaseră somnul de amiază; aerul era plin de zumzetul lor. Colindau după nectar pe deasupra pajiştii, ridicând nori de spumă albă, sau se scufundau în adâncul ei multicolor. Şedeau aninate în ciorchini de iasomia albă care tivea poteca, iar din arţarul înflorit de lângă umbrar, roirea lor răsuna ca din interiorul unui clopot mare, ce vibrează îndelung după ce-a bătut de amiază. De flori nu duceau lipsă; era unul din anii despre care apicultorii spun că până şi stâlpii gardurilor dau miere.

Totuşi, în această activitate era ceva straniu. Abstracţie făcând de cai şi de sălbăticiunile ce se vânează, cunosc puţine animale, fiindcă n-am găsit niciodată un profesor care să-mi trezească pasiunea pentru aşa ceva. Cu plantele e altceva, deoarece am avut un botanist pătimaş cu care făceam excursii. Cât de multe lucruri din perioada dezvoltării noastre depind de astfel de întâlniri! Dacă aş voi să fac o listă cu animalele pe care le cunosc, aş scoate-o la capăt cu un petic de hârtie. Aceasta e valabil mai ales pentru insecte, care umplu natura cu legiuni întregi.

Totuşi ştiu cum arată aproximativ o albină, o viespe sau chiar un bărzăun. Cum şedeam aşa şi priveam roiurile, mi se păru de câteva ori că văd trecând nişte gâze care se înălţau într-un mod ciudat. Pe ochii mei mă pot bizui; i-am probat nu numai la vânătoarea de găinuşe. Nu mi-a fost greu să urmăresc cu privirea una dintre acele gâze până când s-a lăsat pe o inflorescenţă. Am luat atunci binoclul şi am văzut că nu mă înşelasem.

Deşi, cum am spus, cunosc puţin insectele, am avut deodată impresia că văd ceva de nebănuit, ceva extrem de bizar, am avut oarecum impresia că văd o insectă de pe lună. O asemenea vietate n-ar fi putut fi creată decât de un demiurg care a auzit şi el odată de albine.

Făptura mi-a lăsat timp s-o contemplu, iar în afară de asta apărură acum la lucru pretutindeni altele la fel cu ea, ca muncitorii la poarta uzinei, când i-a chemat sirena. Ceea ce te izbea mai întâi la aceste albine era mărimea. Nu erau, ce-i drept, de mărimea albinelor pe care Gulliver le-a întâlnit la Brobdignag şi împotriva cărora a trebuit să se apere cu sabia, erau totuşi mai mari decât o albină sau chiar decât un bărzăun. Aveau oarecum dimensiunea unei nuci când încă se află în coaja ei verde. Aripile lor nu erau mobile ca ale păsărilor sau ale insectelor, ci le înconjurau trupul ca o bordură rigidă, fiind aşadar nişte suprafeţe portante şi de stabilizare.

Mărimea era mai puţin şocantă decât s-ar putea crede, deoarece insecta era complet transparentă. Imaginea pe care mi-am făcut-o despre ea se datora în esenţă reflexelor pe care mişcările sale le iscau în lumina soarelui. Când stătea, ca acum, în faţa unei flori de rochiţa-rândunicii, în al cărei caliciu înfigea o trompă în forma unei sonde de sticlă, era aproape invizibilă.

Priveliştea mă captivă în aşa măsură, încât mă făcu să uit de oră şi loc. O uimire asemănătoare ne cuprinde la prezentarea unei maşini în a cărei formă şi funcţionare se relevă o idee nouă. Dacă un om din epoca biedermeier ar fi adus prin vrajă la una din intersecţiile noastre de străzi, traficul i-ar insufla sentimentul unei harababuri monotone. După un răstimp de uluire, ar ajunge la o anumită înţelegere, la o anumită intuire a categoriilor. Ar distinge motocicletele de autoturisme şi autocamioane.

Aşa mi s-a întâmplat şi mie, după ce am înţeles că nu era vorba despre o nouă specie de insecte, ci de un mecanism. Zapparoni, diavolul ăsta, făcuse încă o dată concurenţă naturii, sau, mai curând, descoperise îmbunătăţiri care-i corectau nedesăvârşirea, scurtând şi grăbind procesele de fabricaţie. Plimbam de zor binoclul, ca să urmăresc făpturile care circulau prin aer ca nişte diamante azvârlite cu putere ca din praştie. Auzeam acum şi fluieratul lor delicat care se frângea brusc atunci când frânau în imediata apropiere a inflorescenţelor. Din fund, din faţa stupilor, aflaţi acum în lumină, răzbătea un zumzet ca un şuierat limpede şi fără pauză. Fusese, desigur, nevoie de calcule subtile pentru a se evita ciocnirile. Acolo unde se masau roiurile de automate, mai înainte de a se strecura în orificiile de unde îşi luau zborul.

Fenomenul, trebuie s-o recunosc, mă umplu de acea satisfacţie pe care ne-o provoacă rezolvările tehnice. Această satisfacţie este totodată o recunoaştere între iniţiaţi, aici triumfă duh din duhul nostru. Satisfacţia îmi spori, când băgai de seamă că Zapparoni lucra cu mai multe sisteme. Recunoscui diferite modele, diferite roiuri de automate care adunau nectar pe câmp şi prin tufe. Insecte cu o construcţie deosebit de solidă purtau o întreagă garnitură de trompe pe care le vârau în umbele şi în ciorchinele de flori. Altele erau prevăzute cu braţe de apucat, ca nişte cleşti, cu care apăsau mănunchiul de flori şi scoteau nectarul. În sfârşit, alte aparate rămaseră pentru mine o enigmă. Era vădit că acest colţ îi folosea lui Zapparoni drept câmp de experimentare pentru idei strălucite.

Desfătându-mă cu această privelişte, timpul trecea. Treptat, începui să urmăresc şi detaliile construcţiei, sistemul în ansamblu. Prisaca era instalată într-un şir lung în faţa zidului. În parte, stupii aveau forma tradiţională, în parte erau transparenţi şi păreau confecţionaţi din acelaşi material ca albinele artificiale. În stupii vechi sălăşluiau albine adevărate. Probabil că aceste roiuri foloseau numai ca unitate de măsură pentru dimensiunea triumfului asupra naturii. Cu siguranţă că Zapparoni pusese să se calculeze cât nectar aduce un roi într-o zi, într-o oră, într-o secundă. Acum introdusese albinele naturale pe câmpul experimental, alături de automate.

Aveam impresia că pusese în încurcătură insectele cu economia lor antediluviană, căci uneori vedeam câte una din ele apropiindu-se de o floare atinsă mai înainte de o concurentă din sticlă şi depărtându-se îndată. Dacă, dimpotrivă, din caliciu supsese mai înainte o albină vie, tot se mai găsea un rest de mâncare. De aici trăsei concluzia că automatele create de Zapparoni procedau mai economicos, în sensul că sugeau mai temeinic. Sau nu cumva, când era atinsă de sonda din sticlă, floarea îşi epuiza capacitatea de a dărui nectar, aşa că-şi închidea caliciul?

Oricum ar fi fost, din cele ce se vedeau rezulta că Zapparoni realizase aici încă una din extravagantele lui invenţii. Îmi îndreptai apoi atenţia spre activitatea ce se desfăşura la stupii de sticlă, activitate care dezvăluia o metodică de grad înalt. Cred că a durat sute de ani, până când, în zilele noastre, s-a descoperit secretul albinelor. Despre invenţia lui Zapparoni mi-am şi făcut o idee, după ce am urmărit-o de pe scaunul meu doar o oră.

La prima vedere, stupii de sticlă se deosebeau de cei de tip vechi prin aceea că aveau un număr mare de orificii pentru zbor. Aminteau mai puţin de un stup, cât mai ales de un oficiu telefonic automat. Nici nu existau propriu-zis orificii de zbor, căci albinele nu intrau în instalaţia aceea. Nu ştiu unde se odihneau sau erau scoase din funcţiune, ori unde îşi aveau garajul, căci doar nu lucrau tot timpul. În orice caz, nu aveau nicio treabă în stup.

Orificiile îndeplineau mai degrabă funcţia unor fante de la un automat sau a unor găuri de priză. Albinele se apropiau de ele, atrase magnetic, îşi vârau prin ele trompa şi-şi goleau micul pântec de sticlă, lăsând să se scurgă nectarul cu care-l umpluseră. Apoi erau respinse cu o putere asemănătoare unei împuşcături. Printr-o măiestrie extraordinară, în tot acest du-te-vino, nu se producea nici un carambolaj, cu toată marea viteză de zbor. Deşi era vorba de un proces cu un mare număr de unităţi, totul se petrecea cu o exactitate perfectă; exista cu siguranţă o centrală sau un principiu central care-l călăuzea.

Erau vizibile o serie de simplificări, prescurtări şi normări ale procesului natural. Aşa, de exemplu, fusese omis tot ceea ce avea a face cu obţinerea cerii. Nu existau celule nici mici, nici mari, nici ceva care să aibă a face cu separarea pe sexe; din toată instalaţia emana o strălucire perfectă, însă total neerotică. Nu existau nici ouă, nici alveole pentru pupe, nici trântori, nici vreo regină. Dacă am voi să ne menţinem neapărat în planul unei analogii, ar trebui să spunem că Zapparoni a acceptat şi a dus la strălucire numai categoria muncitorimii asexuate. şi în această privinţă, el a simplificat natura, care şi ea a cutezat o acţiune economică suplimentară constând în uciderea trântorilor. Constructorul n-a planificat din capul locului nici bărbătuşi, nici femele, nici mame, nici doici.

Dacă-mi aduc bine aminte, nectarul supt de albine din flori este pregătit în stomacul lor şi parcurge diferite transformări. Şi de această osteneală le-a scutit Zapparoni pe creaturile sale, înlocuind totul printr-un chimist central. Am văzut cum nectarul incolor, injectat în orificiile de contact, se aduna într-un sistem de ţevi de sticlă, în care îşi schimba treptat culoarea. După ce mai întâi era tulburat de o nuanţă gălbuie, căpăta culoarea paiului şi ajungea în fundul recipientului într-un splendid galben de miere.

Jumătatea de jos a stupului slujea evident ca rezervor sau depozit, care se umplea văzând cu ochii cu miere! Puteam urmări sporul datorită gradaţiilor marcate pe lentile. După ce plimbam binoclul ici şi colo pe tufişuri şi pe pajişte, iar apoi îmi întorceam privirea spre stupi, observam că rezerva de miere sporise cu câteva grade.

Probabil că scopul şi, în genere, activitatea nu erau urmărite numai de mine. Distinsei un fel de alte automate, care pendulau sau stăteau nemişcate în faţa stupilor, ca un maistru sau inginer dintr-un atelier sau de pe un şantier. Se distingeau de roiuri prin culoarea fumurie.

Urmărind activitatea automatelor, uitasem că-l aştept pe Zapparoni. Totuşi, acesta era de faţă ca un şef invizibil. Îi simţeam puterea pe care se bizuia spectacolul.

În domeniul mai profund al tehnicii, acolo unde aceasta devine vrajă, interesează mai puţin latura economică, ba chiar sporul de putere, cât mai ales trăsătura ludică. Devine clar că suntem prinşi într-un joc, într-un dans al spiritului, care nu ţine seama de nici o aritmetică. Punctul final în ştiinţa noastră este intuiţia, este chemarea fatală, este pură figuraţie.

Trăsătura ludică se vădeşte mai clar în miniaturi decât în făpturile gigantice din lumea noastră. Ochilor grosolani le pot impune numai masele, mai ales când sunt în mişcare. Şi totuşi, într-o muscă se ascund nu mai puţine organe decât în leviatan.

Acesta era lucrul care mă captivase pe terenul experimental al lui Zapparoni, astfel încât uitasem ca un şcolar timpul şi locul. Nu mă gândeam nici că totul putea fi periculos, deoarece unele făpturi şuierau deseori pe lângă mine ca nişte proiectile. Felul cum ţâşneau de la stupi ca nişte fascicule de raze, ca să se arunce asemenea unei plase sclipitoare asupra florei multicolore, pentru ca apoi să fie azvârlite înapoi, să frâneze, să aştepte într-un roi des, până când o culegătoare după alta să fie chemată, printr-un apel neauzit, printr-un semn nevăzut dat în ritm rapid şi egal, ca să-şi depună recolta, totul era un spectacol care fascina, hipnotiza, adormea spiritul. Nu ştiu ce mă uimea mai mult, măiestria invenţiei fiecărui corp în parte sau jocul de ansamblu. Poate că în fond mă încânta priveliştea acelui dans viguros, puterea concentrată fără niciun scop într-o ordine superioară.

După ce am urmărit cu mare încordare, vreme de o oră, evoluţia automatelor, am crezut că am înţeles, nu secretul tehnic, desigur, ci sistemul instalaţiei. Abia ajuns aici, am început să am obiecţii critice şi să mă gândesc la îmbunătăţiri. Această nelinişte, această insatisfacţie sunt ciudate, deşi se numără printre trăsăturile noastre de caracter. Presupunând că am întâlni, să zicem în Australia, un soi de animale cum n-am mai văzut niciodată, am fi, ce-i drept, miraţi la fel, dar n-am începe numaidecât să ne batem capul cum să le îmbunătăţim. De aici rezultă prin ce se deosebeşte autoritatea creatoare.

Orice băiat căruia i se dăruieşte astăzi o bicicletă e de îndată gata să formuleze o critică tehnică. În ce mă priveşte, eu am fost dresat în acest sens din anii în care făceam recepţia tancurilor. Găseam atunci întotdeauna ceva de pus în discuţie şi ajunsesem de pomină prin uzine, ca unul care cere imposibilul. Calculul de bază la asemenea construcţii e simplu, misiunea lor constă în distribuirea cea mai favorabilă a potenţialului de foc, mobilitate şi securitate. Fiecare dintre aceşti factori poate fi sporit pe seama celorlalţi. Securitatea se află pe ultimul loc; costul nu joacă nici un rol şi tot aşa confortul. La maşinile de transport, lucrurile stau altfel; costul, securitatea şi confortul interesează în primul rând. Exigenţele sunt comune numai în privinţa vitezei. Viteza se numără printre principiile epocii. De aceea i se şi aduc jertfe nu numai în război, ci şi în timp de pace.

În ceea ce priveşte instalaţia lui Zapparoni, problema ce se punea, după uimirea de la început, era aceea a costului. Creaturile de sticlă făceau impresia unor automate de lux - socoteam posibil ca fiecare dintre ele să coste cât un automobil bun sau chiar un avion. Cu siguranţă că, după supunerea lor la probă, Zapparoni avea să le fabrice în serie, aşa cum se întâmpla cu toate invenţiile lui. Era evident că printr-un asemenea roi, poate chiar printr-o singură albină de sticlă putea să obţină într-o zi de primăvară mai multă miere decât un roi natural într-un an. Automatele sale puteau să lucreze, desigur, şi pe ploaie şi în timpul nopţii. Dar ce contau asemenea câştiguri faţă de cheltuielile imense?

Bun, mierea este un aliment delicios, dar dacă se intenţiona mărirea producţiei, aceasta nu era treaba industriei automatelor. Era mai curând o sarcină a chimiei. Mă gândeam la laboratoare, aşa cum le văzusem în Provence, de exemplu la Grasse, unde se extrage esenţă de parfum din milioane de flori. Acolo au păduri de portocali amari, câmpuri de violete şi tuberoze, coaste acoperite de levănţică albastră în machi. Printr-un procedeu asemănător s-ar putea obţine şi miere. S-ar putea exploata păşunile, la fel cum se face cu zăcămintele noastre de cărbuni, din care se scoate nu numai combustibil, ci şi nenumărate chimicale, esenţe, culori, medicamente de tot felul, chiar şi fibre textile. Mă şi miram cum de n-a venit încă nimănui această idee.

Fireşte, Zapparoni luase de mult în considerare problema costului, altminteri ar fi fost cel dintâi miliardar care nu se pricepe să calculeze în modul cel mai strict. S-a întâmplat câte unuia să constate spre paguba lui ce bine cunosc oamenii foarte bogaţi valoarea bănuţului. Nici n-ar fi devenit atât de bogaţi, dacă n-ar fi avut acest dar.

Era deci de presupus că acel complex de automate avea un sens în afara economiei obişnuite. Putea fi vorba de jucăria unui nabab, cu care acesta se delecta la întoarcerea de pe terenul de golf sau de la pescuit. Într-o epocă tehnică, şi jucăriile sunt tehnice. Până şi unii milionari s-au ruinat cu asemenea glume. La joc, nu ţii mâna pe punga de bani.

Presupunerea era totuşi neverosimilă, căci, dacă Zapparoni ar fi vrut să cheltuiască timp şi bani pentru nişte menus plaisirs, cinematograful îi oferea pe deplin prilejul. Filmele-Zapparoni erau marea lui pasiune. Cuteza în acest domeniu experimente care pe alţii i-ar fi dus la azil. În sine, ideea de a folosi ca interpreţi ai scenariului automate era, fireşte, veche şi fusese adesea probată în istoria cinematografiei. Totuşi, caracterul de automate al personajelor nu fusese pus niciodată la îndoială de către spectatori, din care pricină încercările se limitaseră la domeniul basmelor sau al grotescului, la efectele de bază ale teatrului de marionete sau ale vechii lanterna magica, Zapparoni voia însă să realizeze automatul în sensul de demult, automatul lui Albertus sau al lui Regiomontanus. Voia oameni artificiali de mărime naturală, figuri care să semene cu oamenii. Toată lumea făcuse haz de această idee şi se arătase indignată, socotind-o drept bizarerie de prost gust a unui excentric.

Şi totuşi, cu toţii se înşelaseră, căci chiar primul film făcuse furori. Fusese un luxos joc de păpuşi fără păpuşi şi fără sfori, o premieră nu numai a unui film, ci a unui nou gen artistic. E-adevărat, figurile se mai deosebeau puţin de oamenii obişnuiţi, însă într-un mod avantajos. Chipurile erau mai strălucitoare, mai nepătate, ochii mai mari, cu sclipiri de piatră preţioasă, mişcările mai lente, mai distinse, iar în momentele de emoţie mai violente, mai rapide decât ar fi corespuns experienţei. Urâtul, anormalul fuseseră şi ele transpuse într-un domeniu nou, amuzant sau înfricoşător, dar întotdeauna fascinant. Un Caliban, un Shylock, un clopotar de la Notre-Dame, aşa cum îi reprezenta Zapparoni, nu puteau fi procreaţi în nici un pat, născuţi de nici o femeie, oricât de deosebită i-ar fi fost înzestrarea. Printre oameni puteau să apară şi pure făpturi fantastice, un Goliath, un Barbă-cot, un arhivar Lindhorst, un înger al Bunei Vestiri prin al cărui trup şi ale cărui aripi se întrezăreau obiectele.

Se vedea, pe jumătate cu consternare, pe jumătate cu uimire, că aceste figuri nu imitau pur şi simplu făptura omenească, ci îi şi extindeau scala dincolo de posibilităţile ei. Vocile căpătau o înălţime care ar fi făcut de ruşine o privighetoare şi o profunzime pe care ar fi invidiat-o orice bas; mişcarea şi expresia destăinuiau că natura fusese bine studiată şi apoi depăşită.

Impresia era extraordinară. Publicul admira acum cu exaltare ceea ce în ajun fusese luat în râs. Nu vreau să repet ceea ce afirmau autorii elogiilor. Ei vedeau în jocul marionetelor o nouă operă de artă, care înfăţişa tipuri ideale. Fireşte, se adăuga naivitatea care caracteriza spiritul timpului, gata să întâmpine invenţiile îndrăzneţe ca un copil păpuşa ce i se dăruieşte. Ziarele deplângeau soarta unui tânăr care se aruncase în Tamisa. Bietul de el o luase pe eroina lui Zapparoni drept o femeie în carne şi oase şi nu rezistase durerii provocate de dezamăgire. Conducerea întreprinderii îşi exprimase compasiunea şi lăsase să se întrevadă că n-ar fi fost inimaginabil ca frumoasa făptură-robot să fi răspuns afecţiunii tânărului. Acesta acţionase pripit, nu înţelesese ultimele posibilităţi ale tehnicii. În orice caz, succesul era imens şi cu siguranţă că amortiza cheltuielile. Zapparoni avea o mână de aur.

Nu, cine putea să se joace cu oameni artificiali avea destulă distracţie. N-avea nevoie să se amuze cu albine de sticlă. Nu un teren de joc era cel pe care mă aflam. Există totuşi şi alte domenii în care banul devine lipsit de importanţă.

Desigur, aceste albine de sticlă care adunau aici miere erau o jucărie. A aduna miere ar fi fost o misiune absurdă pentru nişte opere de artă. Totuşi, cu făpturi în stare de aşa ceva se putea face aproape orice. Pentru asemenea automate era mai uşor să adune grăunţe de aur şi diamante decât nectarul pe care-l sorbeau din flori. Dar chiar şi pentru cea mai bună afacere erau prea scumpe. Lucruri absurde din punct de vedere economic se fac numai când în joc este puterea.

Şi, într-adevăr, cel ce dispunea de asemenea roiuri era un om puternic. Era probabil mai puternic decât cel care avea acelaşi număr de avioane. David a fost mai puternic, mai inteligent decât Goliath.

Aici economia nu putea să joace nici un rol, sau juca unul numai în măsura în care intervenea altă economie, una titanică. Calculul trebuia făcut pe alte coordonate. Nu-mi puteam îngădui nicio apreciere în privinţa costului unei asemenea albine; se ridica însă cu siguranţă la o mie de lire, ceea ce, din punctul de vedere al unui apicultor, era o nebunie. Dar există şi alte puncte de vedere. Un crucişător stratosferic putea să coste cam un milion de lire; aceasta era, din unghiul de vedere al unui apicultor sau al unui călăreţ din cavaleria uşoară, nu mai puţin o nebunie. Când te gândeai ce încărcătură înfiorătoare putea să transporte până la ţintă un asemenea crucişător, preţul se ridica la o sumă fantastică. Dar acest preţ redevenea minimal, dacă aveai în vedere pagubele pe care urma să le provoace un asemenea aparat. Se spulberau în aer miliarde, abstracţie făcând de vieţile omeneşti. Dacă se putea lipi o asemenea albinuţă de o dihanie aflată în zbor, făcând-o să explodeze, cele o mie de lire erau doar o bagatelă, un fleac. Trebuie să admitem că în lumea noastră se calculează cu mare economie, chiar când e vorba de maşini. Există totuşi excepţii. Sunt cazuri în care se face cu generozitate mai multă risipă decât făcea August cel Tare şi ministrul său Brühl. Şi totuşi puţine foloase se trag de-aici.

Da, fără nici o îndoială, mă aflam pe un câmp experimental al uzinelor Zapparoni, pe un aerodrom pentru microroboţi. Era îndreptăţită desigur presupunerea mea că aveam a face cu nişte arme. Acest lucru şi utilitatea propriu-zisă ne vin mai întâi în minte. Dacă Zapparoni redusese albinele sale numai la cele lucrătoare, nu le răpise totuşi acul, dimpotrivă.