Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Marilyn pe divan


Michel Schneider, traducere de Doru Mareş

19.09.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Michel Schneider
Marilyn pe divan
Editura Trei, 2007


traducere din limba franceză de Doru Mareş



*****

Intro
Marilyn pe divan ne aduce în prim-plan povestea relaţiei dintre două vedete hollywoodiene: Marilyn Monroe, sex-simbol al anilor '60, şi Ralph Greenson, psihanalistul multor staruri din Cetatea filmului şi ultimul terapeut al lui Marilyn. O poveste fină şi complexă între zeiţa sexului, pe de-o parte, în jurul căreia se învârt amanţi, soţi, mari iubiri sau aventuri de-o noapte, celebrităţi din lumea filmului şi mari scriitori; şi, pe de altă parte, acest psihanalist care a însoţit-o în ultimii trei ani de viaţă, încercând să-i ofere linişte, afecţiune, sfaturi profesionale şi chiar pasiune... fără a încălca totuşi tabuurile unei relaţii analist-pacient. Autorul nu ascunde nimic din teribilul zbucium din spatele imaginii perfecte ce apare în poze şi pe ecran, nici depresiile ei frecvente, nici maniile sexuale.

Este o carte dură, care dezveleşte total intimitatea din spatele idolului, o carte care-ţi taie respiraţia, ţinându-te totuşi prizonier.

Greenson este ultima persoană care a văzut-o pe Marilyn în ziua morţii ei, motiv pentru care a fost chiar bănuit de crimă. O relaţie puternică, de care nici unul nu s-a mai putut lipsi. De altfel, Greenson, se pare, nu şi-a mai putut reveni niciodată după moartea lui Marilyn.

Contrar avertismentelor din romane şi filme, personajele acestei cărţi sunt autentice. Apar rând pe rând detalii despre: Arthur Miller, Truman Capote, Yves Montand, fraţii Kennedy, John Huston, George Cukor, Frank Sinatra, Clark Gable, Anna Freud (fiica lui Freud, care şi ea a fost pentru o perioadă analista lui Marilyn), Vladimir Nabokov, Scott Fitzgerald. Carte câştigătoare a Premiului INTERALLIE 2006, Franţa.

Michel Schneider este psihanalist şi autor al cărţilor: Blessures de mémoire, Voleurs de mots, Bleu passé, Je crains de lui parler la nuit.

****

Marilyn - Ultimele şedinţe
Los Angeles, Downtown, West 1st Street, august 2005

REWIND. Banda de la capăt. De reînceput întreaga poveste. Nouă trecere în revistă a ultimei şedinţe a lui Marilyn. Întotdeauna lucrurile încep cu sfârşitul. Îmi plac filmele care lasă o portiţă deschisă către o cale off. Cât despre imagine, mai nimic: o piscină în care pluteşte un corp, coroanele palmierilor agitaţi ca de un tremur, o femeie dezbrăcată pe un cearceaf albastru, sclipiri de sticlă în penumbră. Şi cineva care vorbeşte. Care îşi vorbeşte. Pentru a nu fi chiar singur de tot. Un bărbat fugind, o persoană particulară, un medic - sau un psihanalist, de ce nu - care îşi povesteşte viaţa privind-o de cealaltă parte. Vorbind despre ceea ce îl face să moară, evocă lucrurile prin care a trăit. Vocea pare a-i spune: "Ascultă-mă, căci eu sunt tu însuţi". Povestea este chiar această voce, nu naraţiunea din care se compune.

O să încerc să povestesc povestea asta. Povestea noastră. Povestea mea. O poveste ticăloasă, chiar dacă i-am suprima finalul. O femeie deja cam moartă, trăgând după ea, de mână, o fetiţă tristă. O duce să o vadă doctorul de cap, doctorul de cuvinte. Ăsta o ia şi-o aruncă. O ascultă. Cu iubire şi cu abjecţie, o ascultă doi ani şi jumătate. Dar nu aude nimic şi o pierde. Ar fi să fie o poveste tristă, sinistră, în care nimic nu răscumpără melancolia, nici măcar surâsul prin care Marilyn pare să îşi ceară scuze fiindcă este atât de frumoasă.

***
Sub titlul REWIND, subliniat cu trei linii, se poate citi acest scurt fragment dintr-o poveste neîncheiată. Rândurile scrise de mână, la o dată greu de precizat, fuseseră descoperite printre hârtiile sale personale, la moartea doctorului Ralph Greenson, ultimul psihanalist al lui Marilyn Monroe. Vocea lui o auzise ofiţerul de poliţie Jack Clemmons, de serviciu la Comisariatul West Los Angeles în noaptea de 4 spre 5 august 1962, când, la ora patru şi douăzeci şi cinci dimineaţa, sunase telefonul, pentru un anunţ din cartierul Brentwood. "Marilyn Monroe a murit din cauza unei supra-doze", declarase o voce stinsă, de bărbat. Şi, când poliţistul năucit exclamase: "Ceee?", aceeaşi voce, forţată şi aproape emfatică, repetase: "Marilyn Monroe e moartă. S-a sinucis."

***
REWIND. În august, oraşul transpiră mai mult decât primăvara. Poluarea aruncă peste el un voal roz, iar străzile, în miezul zilei, capătă o înfăţişare neclară ca acea înceţoşare sepia a vechilor filme. Los Angeles este încă şi mai ireal în 2005 decât cu patruzeci de ani în urmă. Mai metalic. Mai dezbrăcat. Mai lipsit de valoare. Efluviile grele şi opresive din Downtown obosesc ochii. În sediul Los Angeles Times, de pe West 1st Street, numărul 202, John Miner intră în biroul jurnalistului Forger W. Backwright. Înalt şi adus de spate, priveşte necontenit în jur ca un ins hăituit. Un bătrân (are optzeci şi şase de ani) venit să istorisească o poveste la fel de veche ca el.

Adjunct al şefului serviciului de medicină legală de pe lângă Parchetul Districtual, fusese de faţă la autopsierea cadavrului lui Marilyn Monroe de către doctorul Thomas Noguchi. În ziua aceea asistase la prelevarea de probe de mucoasă din gură, vagin şi anus. Acelaşi legist urma să autopsieze, şase ani mai târziu, corpul lui Robert Kennedy, mort şi el la Los Angeles şi asupra căruia planase bănuiala că ar fi fost unul dintre organizatorii uciderii lui Marilyn. Principala concluzie fusese prezenţa misterioasă în sângele actriţei a patru procente şi jumătate dintr-un barbituric, Nembutal, fără urmă de injecţie ori ingerare orală. La capitolul concluzii, raportul utiliza două cuvinte pe care Miner nu încetase să le întoarcă, toţi anii aceştia, pe toate feţele: probabil suicid. Erau şi termenii utilizaţi în ultimul proces verbal al anchetei. Cele dintâi constatări se refereau şi ele la suicid sau la posibil suicid. Într-adevăr, posibil, dacă se ţinea cont de aspectul psihologic al lucrurilor, îşi tot spunea Miner din ziua aceea. Ceea ce nu excludea nici ipoteza că starului i-au trebuit treizeci şi şase de ani ca să îşi împlinească destinul, nici că s-ar fi folosit de o mână criminală în acest scop. Miner căuta alte şi alte expresii pentru a povesti întâmplarea: a foul play, un joc mortal ori, cum declarase doctorul Litman, de la "Echipa de prevenire a sinuciderilor": a gamble with death, un joc cu moartea.

***
REWIND. Lui John Miner, de multă vreme pensionat, i-ar fi convenit să poată apăsa butonul unui magnetofon, în care ar fi fost introdusă una dintre benzile pe care Marilyn le înregistrase, după sfatul psihanalistului, la sfârşitul lui iulie sau poate în primele zile ale lui august 1962. Pe care benzi, Ralph Greenson lipise o etichetă: MARILYN ULTIMELE ŞEDINŢE. Miner le ascultase şi le transcrisese, acum patruzeci şi trei de ani, dar nu oprise o copie pentru el şi nici nu le mai ascultase de atunci. Dispăruseră pe când psihanalistul încă mai era în viaţă sau după ce murise? Cine ar putea şti? Nu mai rămăsese decât rezumatul făcut cu un scris minuţios, de legist, de către Miner.

Salutându-l pe jurnalist, bătrânul ţinea în mâna tremurătoare un teanc de hârtii îngălbenite şi mototolite. Backwright îl rugă să se aşeze, oferindu-i un pahar cu apă rece.
- De ce faceţi publică, după atâţia ani, această mărturie, prin presă?
- Ralph Greenson era un om de treabă. L-am cunoscut cu mult înainte de a-i muri pacienta. Pe când studiam medicina, înainte de a mă consacra dreptului penal, am urmat cursurile de psihiatrie de la UCLA (University of California, Los Angeles). Încă de atunci îl respectam şi îl respect până în ziua de azi. Mă fascina. La două zile după moartea lui Marilyn Monroe, mi-a cerut să îl interoghez, pentru că vroia să revină asupra primei declaraţii date poliţiei. Îl neliniştea prezentarea din ziare, în care apărea drept "straniul psihiatru" sau "ultimul om care a văzut-o pe Marilyn în viaţă şi cel dintâi care a văzut-o moartă". Ţinea să ascult două benzi magnetice pe care le primise din partea ei chiar în ultima zi, sâmbătă, 4 august 1962. Aşa că mi le-a lăsat pentru a le transcrie, cu condiţia să nu le divulg conţinutul, nici măcar medicului şef de la serviciul de medicină legală al Parchetului Districtual. După autopsie îmi rămăseseră atâtea întrebări fără răspuns, încât nu aş fi refuzat cu nici un chip acea mărturie, în pofida dificultăţii extreme de a păstra secretul.
- Când a avut loc întâlnirea dumneavoastră cu Greenson? În ce împrejurări?
- Am petrecut două ceasuri cu psihiatrul miercuri, 8 august, ziua înmormântării actriţei, la care tocmai participase.
- Şi nu aţi vorbit niciodată despre întâlnire?
- Îmi amintesc declaraţia lui, imediat după ce a ajuns ţinta bârfelor, spuse Miner cu voce voalată: "Nu pot nici să dau unele explicaţii, nici să mă apăr, fără a aminti lucruri pe care nu le pot face publice. Sigur că este cu totul inconfortabil să spui că nu poţi vorbi, însă realmente îmi e imposibil să reproduc întreaga poveste." Aşa că nici eu nu am dezvăluit conţinutul benzilor de magnetofon, din respect pentru secretul doctorului Greenson. Numai în ultima vreme, de când unii biografi au început iarăşi să îl acuze de violenţe, ba chiar de asasinat, m-am hotărât să vorbesc. Mai întâi, unui jurnalist englez, Matthew Smith. Care a şi scris o carte. Numai că, şi atunci, mi-am înfrânat dorinţa de a spune întregul adevăr. Am ţinut să obţin acordul văduvei psihanalistului, Hildi Greenson, înainte de a-mi relua vechile note şi de a vi le aduce la cunoştinţă.

Forger Backwright îi reaminteşte că Hildegarde Greenson declarase pentru Los Angeles Times că nu şi-a auzit niciodată bărbatul vorbind despre benzile în cauză şi că nu ştia de existenţa lor. Miner îi răspunde că Greenson era pentru deontologia strictă, privitor la spusele pacienţilor, aşezându-le sub pecetea secretului medical.
- Iată de ce şi eu am păstrat secretul. Dacă astăzi rup tăcerea, o fac fiindcă de la moartea lui au trecut mai bine de douăzeci şi cinci de ani şi fiindcă i-am promis văduvei lui să nu îi las fără răspuns pe James Hall, Robert Slatzer, Don Wolfe, Marvin Bergman, care au ridicat semne de întrebare legate de ultimul analist al lui Marilyn Monroe. Unii, precum Donald Spoto, au vorbit chiar despre "neglijenţă criminală". M-am hotărât să fac apel la benzile de magnetofon numai pentru a răspunde acuzaţiilor care împroaşcă cu noroi un om pe care l-am stimat în mod deosebit.

***
REWIND. În atmosfera înăbuşitoare, jilavă, a verii californiene, tot într-un august, însă în faţa unui alt magnetofon, Miner, cu vocea când ezitantă, când vehementă, povesteşte jurnalistului vizita făcută doctorului Greenson în august 1962. În cabinetul de la parterul vilei cu faţada către Pacific, a descoperit un bărbat răvăşit, prost bărbierit, exprimându-se liber, ca în faţa unui interlocutor demn de toată încrederea. Psihanalistul l-a rugat să se aşeze şi fără vreo introducere l-a lăsat să asculte o înregistrare de trei sferturi de oră. Marilyn vorbea. De pe bandă. Nimic altceva. Nici un detaliu care să ateste că mai era cineva cu ea, care să o asculte. Nici vorbă de vreun dialog. Ea şi numai ea. Vocea venea parcă până la marginea cuvintelor, nu atât fragilă cât discretă, lăsându-le să se descurce singure pentru a putea fi auzite. Sau nu. Era vocea aceea de dincolo, care te pătrundea odată cu incalculabila prezenţă a unor voci auzite numai în vis.

Nu era vorba despre o şedinţă de terapie, întrucât, precizează Miner, psihiatrul nu îşi înregistra pacienţii. Marilyn îşi cumpărase un magnetofon cu câteva săptămâni mai înainte, pentru a-i putea transmite analistului frazele ei lipsite de constrângere, înregistrate de aparat în afara şedinţelor lor obişnuite.

În acea zi, Miner luase note verbatim foarte amănunţite. Părăsise biroul lui Greenson convins că era cu totul improbabil ca Marilyn să se fi sinucis.
- Printre altele, era clar că avea planuri de viitor şi speranţa de a le realiza cât mai repede.
- Şi doctorul Greenson? întreabă Backwright. Înclina mai degrabă către teza sinuciderii ori a asasinatului?
- Este un aspect asupra căruia nu mă pot pronunţa. Tot ceea ce vă pot spune este că, în raportul pe care am fost însărcinat să îl alcătuiesc pentru superiorul meu, am afirmat că psihiatrul nu credea că pacienta s-a sinucis. Dacă memoria nu mă trădează, am scris cam aşa: Urmare a solicitării dumneavoastră, am discutat cu doctorul Greenson despre decesul fostei sale paciente, Marilyn Monroe. Am analizat problema mai multe ore şi, ca o concluzie a celor încredinţate mie de dr. Greenson şi a celor dovedite de înregistrările pe care m-a invitat să le audiez, cred că pot afirma că nu a fost vorba despre sinucidere. Am trimis notificarea. Care nu a provocat nici cea mai mică reacţie. Zece zile mai târziu, pe 17 august, cazul a fost clasat. Astăzi, notificarea aceea a dispărut.

***
REWIND. După un al doilea pahar de apă de la gheaţă, Miner îşi reia povestea:
- Mai rămânea o întrebare la care doctorul Greenson nu a răspuns atunci limpede: de ce a vorbit mai întâi de sinucidere dacă nu era convins de această ipoteză? Răspunsul e simplu, dar mi-au trebuit ani de zile pentru a-l găsi: despre sinucidere vorbise la telefon, din apartamentul moartei, conştient că toate camerele erau garnisite cu microfoane.
- Cu siguranţă Greenson nu era nici asasin, nici complice, reia Backwright, însă poate că, din motive pe care nu le cunoaştem, a acoperit o crimă sub masca sinuciderii.

Miner nu răspunde.
- Cine să o fi omorât pe Marilyn, dacă nu ea însăşi? insistă jurnalistul.
- Nu aceasta este întrebarea pe care mi-o pun. Nu mă întreb cine? Mă întreb: ce a omorât-o pe Marilyn? Cinematograful, boala mintală, psihanaliza, banii, politica?

Miner pleacă. Părăsindu-l pe Backwright, aşază pe biroul acestuia două plicuri îndoite, îngălbenite.
- Nu vă pot lăsa nici o dovadă. Cuvintele ei, da, le-am auzit. Vocea însă, cum să zic, am pierdut-o. Orice urmă nu e decât estomparea ori minciuna care acoperă o altă urmă. Dar ceva tot vă pot lăsa. Ceva care, de asemenea, nu dovedeşte nimic. Imagini.

Jurnalistul aşteaptă să rămână singur, în faţa ordinatorului, pentru a deschide plicurile. La noapte trebuie să scrie un articol despre modul în care i-au parvenit textele benzilor de magnetofon, care urmează să fie publicate în numărul următor. Primul plic conţine o singură fotografie. O masă de la morgă. Alb pe alb, trupul gol al unei femei blonde. Cu figură de nerecunoscut. Al doilea conţinea şase imagini făcute câteva zile mai înainte la Cal-Neva Lodge, un hotel de lux de la graniţa dintre California şi Nevada. Marilyn, în patru labe, îmbrăţişată de un bărbat care râde privind către obiectiv şi îi ridică pletele, ascunzându-şi jumătatea stângă a figurii.

***
REWIND. Gârbovit, Miner coboară scările de la Los Angeles Times şi, nemaigăsind ieşirea, se pierde pentru câteva momente într-un subsol mirosind a cerneală străveche. Astăzi, la patruzeci şi trei de ani de la moartea lui Marilyn, douăzeci şi trei de ani după ce Serviciul de Medicină Legală al Parchetului Districtual din Comitatul Los Angeles, în pofida reexaminării faptelor şi a arhivelor, a confirmat concluzia anchetei făcute imediat după deces, Miner nu mai vrea să lase memoria actriţei numai pentru uzul cultului fanilor din lumea întreagă care, zi de zi, veneau să se reculeagă în faţa criptei din Westwood Village Memorial Park. Nicicând nu a crezut că Marilyn şi-a luat singură viaţa, dar nici nu a afirmat vreodată contrariul. Amărăciune, frustrare... Acum, că tot a trecut atâta vreme, nu ar fi vrut să moară fără a încerca să repare ceva. Ceva care era o imagine revelată de ascultarea benzilor, imaginea unei femei pline de viaţă, de umor, de dorinţe, orice numai o depresivă ori o sinucigaşă nu. Totuşi, Miner ştia din experienţă că, adesea, persoane pline de energie şi de speranţă cu o clipă mai devreme, se aruncau în braţele morţii cu hotărâre şi eficacitate. Că poţi vrea să încetezi să mai trăieşti fără a dori să mori. Că a dori moartea nu este, uneori, decât a dori să pui capăt corvezii de a trăi, mai mult decât vieţii însăşi. Însă, în cazul lui Marilyn, nu vroia să creadă în acest gen de contradicţie. Ceva din benzile de magnetofon îi spunea că fusese ucisă.

Însă nu lucrul acesta îl frământa cel mai tare. Diversele ipoteze ale asasinatului îl convinseseră că nu vor fi găsiţi niciodată, cu certitudine, autorii şi nici mobilurile execuţiei, asupra căreia de multă vreme nu mai avea dubii. Ceea ce îl convinsese să vorbească şi să lase şi înregistrările să o facă, era rolul pe care Greenson îl jucase în noaptea aceea. Sastisit de întrebări pe care nu îndrăznea nici măcar să le formuleze, Miner rămăsese de atunci obsedat de tăcerea psihanalistului, de figura lui încremenită, de privirea întoarsă către peretele de sticlă, către piscina vilei din Santa Monica, în înserarea de un purpuriu fluorescent, în care i se adresase:
- Iertaţi-mă, dar ce a fost ea pentru dumneavoastră, o simplă pacientă? Şi dumneavoastră ce eraţi pentru ea?
- Se transformase în copilul meu, în durerea mea, în sora mea, în nesăbuinţa mea, mi-a răspuns şoptit, ca şi cum un citat i-ar fi revenit în minte.

***
REWIND. Miner nu venise să îl vadă pe Forger Backwright pentru a-i oferi cheia complotului şi răspunsul la întrebarea care îl înnebuneşte pe agentul FBI Dale Cooper în serialul Twin Peaks, al lui David Lynch: "Cine a ucis-o pe Marilyn Monroe?" Venise pentru a încerca să amuţească întrebarea: "Ce s-a petrecut în cele treizeci de luni în care Greenson şi Marilyn au căzut pradă nebuniei pasionale a unei psihanalize care îşi depăşise limitele?"
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer