Pentru un sac de oase

Lluís-Anton Baulenas (Barcelona, 1958), romancier şi autor de piese de teatru, a fost distins cu premiile Ramon Llull, Sant Jordi, Documenta, Carlemany, Crítica Serra d'Or şi Prudenci Bertrana. Romanele sale surprind momente-cheie din istoria Spaniei în secolul al XX-lea, din perspectiva individului aflat în conflict permanent cu sine însuşi, cu societatea şi cu vremurile în care i-a fost dat să trăiască.

Printre scrierile sale se numără şi El pont de Brooklyn (piesă de teatru distinsă cu premiul Ciutat d'Alcoi 1993), Noms a la sorra, Alfons XIV (finaliste ale premiului Sant Jordi), El fil de plata (premiul Carlemany 1997, Crítica Serra d'Or 1998), La felicitat (premiul Prudenci Bertrana 2000) şi Amor d'idiota (2003), acesta din urmă ecranizat în regia lui Ventura Pons (Amor idiota, 2005).

Romanul Pentru un sac de oase i-a adus autorului Premiul Ramon Llull 2005. Editura Meteor Press a publicat de asemenea Nasul lui Mussolini, distins cu Premiul Sant Jordi 2008.

O comoară, o promisiune, o răzbunare...

Aşa începe romanul lui Lluís-Anton Baulenas, Pentru un sac de oase, roman ce prezintă povestea lui Genís Aleu, un tânăr legionar spaniol al cărui destin este trasat de o promisiune făcută tatălui său aflat pe patul de moarte: aceea de a găsi rămăşiţele prietenului acestuia, aflate într-un loc nemarcat undeva în fostul lagăr Miranda de Ebro, şi de a le îngropa creştineşte.

Romanul are la bază două poveşti senzaţionale şi şocante, care se împletesc armonios, structurând ceea ce se poate numi un destin de erou.

Prima este povestea tânărului Niso, aşa cum i se spunea lui Genís în copilărie, şi a încercării sale de a supravieţui într-o lume devastată de război.

În speranţa unui trai mai sigur, mama sa îl trimite la o casă de caritate din Barcelona, unde rezistă datorită speranţei de a-şi revedea familia, în special tatăl, voluntar în lupta cu republicanii şi mai târziu încarcerat în lagărul de concentrare din Miranda de Ebro. Însă această reîntâlnire are loc doar atunci când tatăl său se întoarce acasă grav bolnav, mutilat fizic şi sufleteşte de ororile războiului şi ale perioadei petrecute în lagăr.

Acesta este momentul în care Genís îi promite tatălui său aflat pe patul de moarte că va găsi rămăşiţele pământeşti ale prietenului său. Este anul 1941, dar vor mai trece opt ani până când, în 1949, îşi va putea începe căutarea.

Astfel începe ce-a de-a doua poveste a lui Genís, care, ajuns sergent în Legiunea Spaniolă, părăseşte Melilla şi se îndreaptă către o Barcelonă cenuşie, stăpânită de frică, sugrumată de sărăcia care a urmat Primului Război Mondial, oraşul unde şi-a văzut murind mai întâi tatăl şi apoi cel mai bun prieten. Următoarea oprire a sa trebuie să fie Miranda de Ebro, unde fostul lagăr de concentrare franchist este acum o nevinovată tabără de instrucţie pentru recruţi. Mânat de setea de răzbunare şi de dorinţa de a-şi îndeplini promisiunea, pătrunde liber în tabără, graţie statutului său de legionar.

Cu o splendidă agilitate narativă, prin intermediul unui personaj de neuitat, care în căutarea propriei identităţi ajunge să-şi pună chiar masca duşmanului, Lluís-Anton Baulenas ne înfăţişează unul dintre cele mai cutremurătoare momente ale istoriei Spaniei.


Vreau să-ţi vorbesc despre Bartomeu Camús, prietenul meu, mi-a spus dintr-odată tata.

Îşi sprijinea capul pe pernă şi avea ochii închişi. Nici el, nici eu nu ştiam că mai avea doar şapte zile de trăit. A fost a doua şi ultima oară când mi-a povestit despre experienţa lui din lagărul de concentrare. Frazele lui erau scurte şi sacadate şi se oprea din când în când ca să se odihnească şi să ia o înghiţitură de apă.
- Bartomeu era un băiat din Barcelona, mai tânăr decât mine, palid şi cu faţa alungită, destul de vesel. Îl luaseră prizonier în zona Terolului, în februarie 1938. A apărut în lagărul de concentrare la începutul lui 1940, când eu eram acolo de aproape un an. Ne-am împrietenit imediat. Era singurul în care aveam încredere. Dormeam în aceeaşi baracă. Împărţeam totul, vorbeam despre ce vom face împreună în Barcelona, când totul se va fi sfârşit... Nu ştiu de ce militarii erau atât de nemiloşi cu el. Era primul pe care îl pedepseau, îl puneau la cele mai grele munci, foloseau orice scuză ca să-l bată... Era unul dintre cei mai vechi prizonieri şi nici măcar nu-l clasificaseră încă. Când făceau controale surpriză, pe el mereu îl controlau mai mult decât pe oricare altul. Îl întrebam ce aveau cu el, dar Bartomeu Camús dădea din umeri şi-mi zâmbea. Dacă azi sunt în viaţă, dacă am trăit puţin mai mult, lui îi datorez asta, pentru că mi-a salvat viaţa.

Într-o zi eram în afara lagărului, lucram într-o carieră de piatră. Mai era puţin şi se termina ziua de muncă şi atunci am început să mă simt foarte rău. Simţeam că mă sufoc, mi se învârtea capul şi am căzut. Au vrut să mă facă să mă ridic lovindu-mă cu piciorul şi cu patul armei: m-au lovit în cap, în piept, la rinichi. Mi-au spart buzele şi pometele unuia dintre obraji, aproape că mi-au făcut praf două coaste. Când respiram, ameţeam de durere. Când şi-au dat seama, era prea târziu, mă făcuseră praf. Soldaţii voiau să-mi dea lovitura de graţie şi să mă lase să zac în mijlocul munţilor, ca şi cum aş fi fost un căcat. Era soluţia cea mai practică şi simplă: îţi trăgeau două gloanţe şi spuneau că încercaseşi să fugi. Nu-mi era frică de moarte, mi-era teamă că nenorociţii ăia aveau să mă lase acolo rănit şi că aveam să mor încet-încet. Bartomeu Camús le-a cerut să nu mă omoare. Soldaţii au rămas cu gura căscată şi s-au gândit mai bine. În faţa îndrăznelii lui Bartomeu li s-a făcut poftă de distracţie. I-au răspuns că mă cruţă, dacă e în stare să-mi care corpul în spate şi să mă ducă până la infirmeria din lagăr, fără ca picioarele mele să atingă pământul. Râzând, i-au spus că, dacă tot fusese aşa de curajos, ori mă ducea aşa cum îi spuseseră, ori ne împuşcau pe amândoi la marginea drumului. Bartomeu Camús a acceptat. Ceilalţi deţinuţi erau morţi de frică. Le era milă de amândoi. Era imposibil să reuşească şi vedeau că, în loc de un confrate, o să piardă doi. M-au ajutat să mă urc în spatele lui Bartomeu, iar eu, în ciuda durerii intense pe care o simţeam din cauza coastelor rupte, m-am agăţat de el cum am putut. În afară de corpul meu, prietenul meu purta oboseala unei lungi zile de muncă, dar, făcând un pas şi apoi un altul, încet-încet, batjocorit de soldaţi, care îl zgândăreau cu puştile, a ajuns la infirmerie fără să cadă. Mi-a salvat viaţa.

Când mi-am revenit, m-au trimis să muncesc în altă parte. Înainte de a mă trimite acolo, Bartomeu mi-a arătat un dosar albastru, mic, pe care era desenat cu cerneală roşie chinezească un dragon. Mi-a spus pe un ton serios:
- Ne despărţim. Aici sunt nişte hârtii de-ale mele pe care mi-ar plăcea să le păstrezi, în caz că mi s-ar întâmpla ceva.

Mi s-a părut ciudat. I-am răspuns că cel mai normal era ca mie să mi se întâmple ceva rău: eu riscam să fiu omorât mai curând, eu eram cel care pleca, cel care părăsea rutina scârboasă, dar cunoscută din acel lagăr. Bartomeu Camús mi-a spus cu un zâmbet calm:
- Având în vedere cum stau lucrurile, nu se ştie niciodată. Dacă păţesc ceva cât timp eşti plecat, când te vei întoarce, o să-l găseşti în "purgatoriu", de acord? Fă cu el ce crezi de cuviinţă...

"Purgatoriul" era un loc sigur unde ascundeam provizoriu mici obiecte. Era o gaură făcută într-un copac foarte discret şi practic, pentru că se afla în afara barăcilor, departe de privirile altor deţinuţi. De obicei, acolo ascundeam mâncare: bucăţi de pâine, un cartof, nişte roşcove...

Grupul meu a plecat având ca sarcină reconstruirea unei mânăstiri în zona oraşului Valladolid, cam la două sute de kilometri distanţă. Viaţa era la fel ca în lagărul din Miranda: ţipete, lovituri şi umilinţe. Lucram de dimineaţa până seara. De multe ori hrana pe o zi era doar o bucată de pâine şi o supă de napi sau de coji de cartofi. Cu toate astea, ne munceau din greu. Tăiam piatra, o căram, ridicam ziduri, curăţam de moloz... Lipsa forţei fizice era cauza multor accidente: mâini strivite, braţe şi picioare rupte, capete zdrobite... De multe ori rănile se infectau, iar prizonierii slăbiţi mureau repede. Îi îngropau acolo, fără să marcheze locul, ca pe câini. Uneori nici măcar nu înregistrau decesul. După două luni ne-am întors în lagăr. Era o zi geroasă de iarnă. Toţi erau speriaţi: un deţinut încercase să fugă. Era ciudat. Soldaţii primiseră ordin să tragă şi să-i omoare pe cei care încercau să fugă. Şi, dacă nu-l omorau, când îl prindeau pe fugar, îl băteau şi îl ţineau zile în şir legat de catargul steagului, în mijlocul curţii, în faţa tuturor. Iarna, o noapte petrecută legat, la temperaturi de sub zero grade, era echivalentă cu o pneumonie. Vara, o zi petrecută sub un soare arzător, cu o insolaţie. În ambele cazuri, putea fi echivalentă cu moartea. În plus, ştiam că, dacă reuşeai să fugi, familia de afară era ameninţată, controlată... Nimeni nu voia să-şi asume riscul. L-au prins pe fugar imediat. De departe am văzut cum îl târau, buimac, până la râu. L-au aruncat cu capul înainte şi aproape că n-a reacţionat. Râul Bayas e mic, apa nu-ţi ajunge până la mijloc. N-a fost în stare să se ridice. Ud fleaşcă, l-au întins pe un fel de bancă din apropiere. L-au legat ca pe un cârnat, cu capul atârnându-i într-o parte şi picioarele în cealaltă parte şi au plecat. A stat acolo toată noaptea în poziţia aia, ud, îngheţat şi, bănuiesc, înspăimântat...

A doua zi, ca în fiecare dimineaţă, înainte de a arbora steagul, ne-au făcut să ne aliniem în faţa barăcii în timp ce ţipau la noi şi ne loveau cu bastoanele. L-au adus pe colegul pedepsit. Era rigid, ţeapăn. Părea un bloc de gheaţă. Murise îngheţat, în aceeaşi poziţie în care îl lăsaseră pe bancă. Era Bartomeu Camús. Ne-au obligat să continuăm cu rutina de zi cu zi, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Ne-am aliniat, ne-au strigat numele, am arborat steagul, am cântat cântecele lor, am strigat "Trăiască" de câte ori a fost nevoie... Toţi am făcut asta în timp ce el, în faţa noastră, ne privea cu ochii deschişi şi chipul ţeapăn, ca şi cum ar fi vrut să cânte cu noi...

Militarii n-au aşteptat nici măcar să se dezgheţe ca să-l îngroape. Am avut norocul să fiu printre cei aleşi să ducă la capăt această obligaţie împreună cu alţi doi deţinuţi. L-am pus pe Bartomeu într-o roabă. Eu o împingeam, iar ceilalţi doi cărau două târnăcoape şi două lopeţi. Am ieşit din lagăr pe partea cu râul şi i-am urmat cursul o vreme, fără să ştim încotro mergem, păziţi îndeaproape de trei soldaţi cu armele pregătite să tragă. Era o dimineaţă foarte friguroasă, dar senină şi luminoasă. Mergeam să-l îngropăm pe prietenul meu Bartomeu care, pe măsură ce se dezgheţa, se afunda din ce în ce mai mult în roabă. Am traversat două şine de tren până ce am ajuns la o şosea destul de mare. Am mers mai mult de trei sferturi de oră pe marginea şoselei până ce ne-au zis să ne oprim într-o viroagă plină de praf unde se afla o piatră rotundă şi plană, ca o mică piatră de moară. În faţa noastră se întindea un drum de căruţe. Am luat-o pe drumul acela. Roaba se zgâlţâia când se ciocnea de pietre, iar când dădeam de-o groapă, corpul fără viaţă al lui Bartomeu, acum dezgheţat, sărea ca şi cum ar fi fost un om viu ce se zvârcolea. A mai durat mai bine de jumătate de oră până ce am ajuns într-o pădure de pini. Am început să săpăm groapa în faţa unui pin cu două crengi mari care parcă formau un "y". Pământul era dur, ca de piatră, dar am săpat o groapă destul de adâncă. Poate că era prea adâncă, dar măcar atâta lucru puteam face pentru el: să evităm ca animalele să-l dezgroape şi să-l mănânce.