Teodoreanu reloaded

Recitindu-l pe Ionel Teodoreanu, am avut mereu în minte sensul ascuns pe care, contemplând tablourile lui Poussin, Erwin Panofsky îl redescoperea în miezul utopiei arcadice - Et in Arcadia ego -, şi anume sensul unei fericiri prezente ameninţate de moarte acolo unde există toate semnele nostalgiei, ale reproiectării fericirii în trecut şi printr-o particulară soteriologie, în universul cărţii. Medelenismul arcadic al lui Teodoreanu l-am citit prin confruntarea cu antimedelenismul lumii care-l înconjoară, iar tensiunea creatoare care rezultă de aici construieşte nu numai personaje memorabile, o modernitate spectrală, ci şi inefabilul unei sensibilităţi inserate în contextul crepuscular al unei Moldove ce se duce şi ne seduce. (Angelo Mitchievici)

Volumul de faţă este o provocare critică şi una biografică. Explorarea textelor lui Ionel Teodoreanu a fost, simultan, şi o explorare a propriei mele vieţi: despărţire întârziată de adolescenţă, cartea reprezintă omagiul discret, adus sensibilităţii unei lumi care a fost. Situat la graniţa dintre istoria literară şi istoria ideilor, textul este şi o formă nostalgică de asumare a unei crepusculare identităţi moldoveneşti. (Ioan Stanomir)

Angelo Mitchievici este în prezent lector doctor la Facultatea de Litere a Universităţii "Ovidius" din Constanţa, directorul departamentului "Ideologie şi cultură" din cadrul IICCMER (Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc), membru al Uniunii Scriitorilor din România şi membru al Uniunii Cineaştilor din România. Scrie săptămânal cronica de film de la România literară.

Dintre cărţile publicate, amintim: În căutarea comunismului pierdut (coautor, alături de Paul Cernat, Ion Manolescu şi Ioan Stanomir) (2001); trilogia Explorări în comunismul românesc (coautor, alături de Paul Cernat, Ion Manolescu şi Ioan Stanomir) (2004, 2005, 2008); volumul de memorii O lume dispărută. Patru istorii personale urmate de un dialog cu H.-R. Patapievici (coautor, alături de Paul Cernat, Angelo Mitchievici şi Ion Manolescu) (2004); monografia Mateiu I. Caragiale - Fizionomii decadente (2007); volumul de povestiri Cinema (2009).

Ioan Stanomir este profesor universitar la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii Bucureşti. A studiat dreptul şi literele la Universitatea din Bucureşti. Este doctor în drept al Universităţii din Bucureşti.

Printre volumele publicate, se numără: A fi conservator. Antologie, comentarii şi bibliografie (coautor, alături de Laurenţiu Vlad) (2002); Naşterea constituţiei. Limbaj şi drept în Principate până la 1866 (2004); Conştiinţa conservatoare. Preliminarii la un profil intelectual (2004); O lume dispărută. Patru istorii personale, urmate de un dialog cu H.R. Patapievici (coautor, alături de Paul Cernat, Angelo Mitchievici şi Ion Manolescu) (2004); Explorări în comunismul românesc (coautor, alături de Paul Cernat, Angelo Mitchievici şi Ion Manolescu), 3 vol. (2004, 2005, 2008); Libertate, lege şi drept. O istorie a constituţionalismului românesc (2005); În jurul constituţiei. Practică politică şi arhitectură legală (2006); Spiritul conservator. De la Barbu Catargiu la Nicolae Iorga (2008); Despre sunete şi memorie. Fragmente de istoria ideilor (2009); Apărarea libertăţii (1938-1947) (2010).

****

Există două surse invocate de autor ale Medelenilor ca primum movens în scrierea romanului, iar prima este o nuvelă, Dacă vecinii îmi omoară hulubii, unde apar Dan Deleanu, licean în Bucureşti, şi Monica, o fată de la o moşie din Moldova. Scriitorul realizează caracterul de eboşă, de episod lipsit temporar de o cameră de rezonanţă, acea cameră de rezonanţă fiind reprezentată de trecut, "un trecut copleşitor de bogat după care parcă oftam şi eu, împreună cu protagoniştii, deşi nu-l cunoşteam". Conştiinţa caracterului de episod într-un ansamblu romanesc o are după câteva zile de travaliu: "Dar nuvela pe care o scriu nu e decât un capitol al romanului pe care-l voi scrie. Căci în acea clipă am avut certitudinea Medelenilor care erau scrişi în mine". Nuvela va deveni un capitol din volumul al doilea al Medelenilor, "Drumuri", însă mai important decât acest fapt este sentimentul existenţei acestei lumi încă nescrise în fiinţa autorului ei, tendinţa autorului de a medeleniza dobândeşte astfel o altă valenţă, aceea de a transcrie ritmurile lumii interioare, a geografiei intime preexistente, scufundate şi aduse la suprafaţă. Un răspuns dat lui Ibrăileanu cu o ironie afectuoasă completează imaginea acestui Medeleni spectral, asemeni unei fata morgana, care tinde însă spre concretul lumii în care Ionel Teodoreanu trăieşte un timp şi de care se desparte la Masa umbrelor: "Mi-aduc aminte cât l-a amuzat odată pe profesorul Ibrăileanu un răspuns al meu la întrebarea «Ce faci la vară?», «Mă duc la Medeleni.» «Unde-i asta, Medeleni?», m-a întrebat profesorul, convins că e vorba de un loc de vilegiatură mai modest. I-am răspuns zâmbind, cu degetul pe fruntea în care proiectul romanului se născuse."

A doua ţine de una din întâlnirile de destin, întâlnirea cu "mitologicul Stere", una dintre primele întâlniri redacţionale după ce Însemnări literare se transformă în Viaţa Românească. Stere induce o idee de alteritate în modul de a povesti, diferit de cel al povestitorilor moldoveni, căci prozatorul venea cu experienţa exotică a călătoriilor siberiene din Rusia Revoluţiei Bolşevice şi a marilor mişcări tectonice ale istoriei. Lasă o impresie simfonic-grandioasă tinerilor Ionel Teodoreanu şi Demostene Botez, pe primul făcându-l să se autoevalueze diminutiv pentru "miniaturismul liric" drept ridiculus mus, "[...] în timp ce monstrul de Stere jonglează cu bolţi zugrăvite de Michelangelo! Haidem la avocatură!"

Şocul literar şi dezangajarea temporară a autorului, care întoarce spatele literaturii, întors pe băncile avocaturii -meserie sigură, practică - marchează o criză necesară de creştere, în care blocajul iniţial pregăteşte tensiunea şi impulsul creator raportat însă la o altă scară, cea a romanului "fluviu", un roman frescă, şi nu a scriiturii miniaturiste, a chinezăriilor literare, a "creioanelor" şi "peniţelor": "Căci furtuna Stere, după ce mă zdruncinase, confruntându-mă năprasnic cu o altă dimensiune a creaţiunii - cea fluvială -, îmi fecundase voinţa de a crea, luptând. Începusem să scriu într-ascuns Medelenii".

Oricum, decizia de a fi scriitor şi de a scrie roman are impact şi în plan profesional, profesia de avocat va constitui alibiul social al realiei.

O a treia sursă, dar nu unica, se află, aşa cum a remarcat şi Paul Cernat în volumul Uliţa copilăriei, în capitolul intitulat semnificativ "Cel din urmă basm", însă autorul deleagă un personaj feminin, pe Sonia, nu neapărat o viitoare Olguţa, ci mai degrabă o Monica, dar legată de aceasta prin muzică, pentru a introduce Medeleniul în geografia sa literară. Sonia îi scrie unei prietene o scrisoare pe care copilul Ştefănel nu o poate încă citi şi care se deschide cu o altă vârstă, pentru care cel din urmă basm constituie o frontieră care a fost depăşită de mult: "Any, sunt la Medeleni... Auzi ce plin şi ce involt sună: Medeleni! Te-ntrebi: e numele firesc al unui clopot florentin? al unui şipot de munte? al unei cantilene?...În amurg, când se întorc cirezile de la păşune, talăngile destramă un vaier plângător, prin care lămuresc, silabă cu silabă: Medeleni... Medeleni... Medeleni... Şi-mi pare că ascult în glasurile-acestea clopotele deniilor păgâne, prin care ogoarele şi apele jelesc pe nimfa sau zeiţa Medeleni..." Evocarea muzicalităţii acestui nume se aseamănă cu melopeea ţesută de Humbert în jurul numelui Lolita, în romanul nabokovian, aşa cum şi Sonia trezeşte reverberaţii muzicale pentru Ştefănel. Asemănarea cu clopotul florentin va fi reluată de către Mircea Balmuş în La Medeleni, Mircea care întrevede un roman purtând în el ecourile unei epopei naţionale, o "cântare a României", pentru care un model nemărturisit este recuperabil prin Alecu Russo. Sonurile medeleniste aparţin unei pastorale blânde, cu ecouri liturgice desprinse dintr-un peisaj arcadic, cu note de cantilenă şi rădăcini mitologice. Tabloul se desface cu lentoarea eminesciană a concilierii cosmice a elementelor din Sara pe deal, cu acelaşi calm vesperal şi o melancolie fără obiect: Et in Arcadia ego... Completarea vine în urma punerii în scenă a unui dialog prozaic, după o "reţetă antihiperbolică", contrapunct maliţios al prietenei Any - măsură care i se potriveşte şi stilistului Ionel Teodoreanu -, şi a portretului nu mai puţin maliţios, dar cu o oarecare afecţiune, al doctorului Jenică - "Închipuieşte-ţi că tocmai lui îi datoresc Medelenii" - care îşi vindecase pacienta de tifos. Constatarea Soniei strecurată în relatare îşi dobândeşte calitatea de predicţie prin raportarea la întreaga operă a scriitorului, stabilind nu numai cap-compasul autorului, ci şi drumul spre centru, adică la Medeleni: "... iată-mă la Medeleni. E un făcut: toate gândurile duc la Medeleni". Cât de "real" este Medeleniul? În scrisoarea imaginată de prozator, el este cât se poate de real şi face obiectul unei descoperiri par hasard, doctorul Jenică recomandând, ca şi în cazul lui Nafta din Muntele vrăjit al lui Thomas Mann, cel mai bun remediu, în cazul de faţă, aerul curat al moşiei ancestrale. Doamna Zoe Balş, o prietenă a mamei Soniei şi interpretă la pian, o invită la "moşie", la Medeleni: "Aflând de la Jenică - acesta îngrijise pe Nuni, o delicioasă fetiţă a ei, bolnavă de tifos cam în acelaşi timp cu mine - că am neapărată nevoie pentru a mă întrema de «binefacerile aerului de ţară», venise să mă poftească la Medeleni (află, la urma urmei, că Medeleni e o moşie), unde pleca şi ea dimpreună cu copiii". Există aici două ipostaze ale Medelenilor, topos real, moşia şi "viaţa la ţară" servind convalescenţei sensibililor citadini, şi un topos imaginar, pe care această sensibilitate artistică informată cultural îl recalifică pe coordonate proprii lecturii şi muzicii, pentru că, înainte de a intra în literatură, Medeleniul se naşte din spiritul muzicii şi al unei melancolii panice, dublate de o pastorală simfonică.

Scrierea romanului este tematizată în chiar romanul Medelenilor, caracterul metaromanesc fiind vădit atât de vocaţia manifestă a lui Dănuţ ca viitor scriitor deghizat în profesia lucrativă de avocat, cât şi de lungile dezbateri asupra literaturii care apar în roman, cu trimitere la principalele publicaţii literare din Iaşi la acea vreme. Registrul devenirii romaneşti a lui Dan Deleanu are un spectru larg, de la "proorocirile" nu fără o notă tandru-ironică ale domnului Deleanu, în care Dănuţ apare drept "cântăreţul Moldovei", la planificările lui Mircea Balmuş de a naşte în Dan pe "rapsodul Medelenilor", transformând viitorul "vast poem-roman" în "Cântarea Medelenilor". Vocaţia lirică este subliniată în toate aceste formulări, în care se strecoară, dacă nu un accent veterotestamentar, cel puţin unul naţional demn de Alecu Russo: "Va suna titlul ca un clopot în inima cetitorului, căci numele acesta chiar e sunet de clopot limpede". (...)

În volumul al doilea din La Medeleni, apare cu caracter de premoniţie, de predicţie, necesitatea salvării Medelenilor, iar acest sens învestit cu conţinut afectiv apare mai clar lui Mircea Balmuş decât autorului propriu-zis, ale cărui încercări sunt primite cu entuziasm de prietenul său, care realizează în corespondenţa cu Monica o primă imagine a ceea ce ar trebui să fie romanul Medelenilor. Avem prin delegaţie şi o estetică a lui, concentrată în câteva trăsături, un roman cu o intrigă artificial dedusă, "fabulaţiunea confecţionată", un "vast poem-roman", simbioză între viaţă, realism, caracterul de frescă al vieţii moldoveneşti şi poezie, împlinind vocaţia artist-sentimentală a autorului etc.: "Datoria lui Dan e să construiască echivalentul literar al Medelenilor. Va fi un roman unic, pe care simt că numai Dan îl va putea scrie, cu tine alături. Roman prin dimensiuni - căci trebuie să fie o operă vastă -, nu va avea fabulaţiunea confecţionată a romanelor în genere". Mai este nevoie de o ultimă criză care-l desparte de Monica, pentru ca Dan Deleanu să devină, din nuvelist, romancier; debutul se realizează, poate nu întâmplător, pe unul dintre caietele iubitei angelice, caiet de şcoală pe care scrie "Notiţe la istorie". Istoria Medelenilor, în prima ei ipostază de monografie lirică, geografie sentimentală, poate începe, şi Dan caligrafiază pe această copertă de caiet titlul romanului cu specificarea genului: "Medeleni Roman". În această etapă, romanul a devenit un vehicul simbolic prin care Dan îşi manifestă dragostea faţă de Monica, el constituie "scrisoarea" de dragoste. Dănuţ n-a ajuns încă la sensul definitoriu al romanului ca recuperare salvatoare demnă de arca lui Noe aflată în pod, nu doar a copilăriei, adolescenţei şi primei tinereţi a lui Dănuţ-Dan, ci şi a unei lumi moldoveneşti medelenizate.

Al doilea element important, care se regăseşte şi la finalul volumului al treilea al Medelenilor, Între vânturi, deplin asumat la acea dată şi de Dan Deleanu, îl reprezintă caracterul soteriologic al acestui roman, menit să salveze de la dispariţie Medelenii înstrăinaţi, printr-o carte: "Medelenii trebuie salvaţi de la pieire. Nu trebuie să-mbătrânească, nici să moară râsul Olguţei, parfumul de tinereţă al odăii şi farmecul tulbure al tinereţii lui Dan. Nu trebuie să dispară Medelenii ca o moşie oarecare". Aici avem o a doua intuiţie a lui Mircea, pe care romancierul in statu nascendi o va prelua şi o va valorifica abia mai târziu, şi anume că nucleul romanului nu este reprezentat de o temă, nici de intrigă, nici de desfăşurarea epică, ci de un personaj asimilabil unui genius loci, sufletul Medelenilor, Olguţa, personajul-pivot, axul central al romanului care-i guvernează indistinct geometria: "Mircea vedea în Olguţa însăşi inima romanului...".

Dan se declară incapabil să capteze acest genius loci, esenţă volatilă, de un ludic extraordinar, şi într-un fel are dreptate: atât timp cât Olguţa trăieşte cu energetismul ei debordant, ea nu poate fi integrată spaţiului nostalgiei care circumscrie romanul. Mircea intuieşte într-un fel relaţia pe care moartea Olguţei o are cu Medelenii, atât cei reali, cât şi cei romaneşti:
"- Dacă moare Olguţa, mor şi Medelenii...
- Impresia ta.
- Convingerea mea, şi ţi-am explicat şi raţiunea ei. Olguţa, numai, va da romanului energia realităţii. Fără Olguţa romanul tău e o poezie în proză, o altă troiţă (s.n.),mai mare ca dimensiuni.
- Nu, Mircea... Şi de altfel ţi-am spus că Olguţa într-un roman ar părea neverosimilă, ar fi chiar. Ar da o impresie de încordare obositoare pentru lector, ar părea antipatic precoce - şi asta ar distruge atmosfera de copilărie normală, pe care vreau s-o realizez".

Dispariţia Olguţei va fi ultima şi cea mai puternică lovitură dată Medelenilor, care nu-i vor supravieţui în datele consacrate de magia personajului. Odată sufletul Medelenilor ucis, moşia va fi vândută celor mai cu dare de mână, dar şi celor mai lipsiţi de suflet şi de ataşament faţă de ordinea cutumiară, patriarhală, evreul Bercale şi roşcata Rodica, întruchipări ale maximei alterităţi, personaje antimedeleniste. Intuiţia prozatorului cu privire la punctul cheie al romanului este tematizată şi elucidează gradul de legitimitate simbolică pe care traseul destinal al Olguţei îl transferă romanului pe coordonatele tragediei. Înainte de a fi încorporată în roman, moartea Olguţei este interiorizată de către autor ca o ineluctabilă somaţie tragică, ca o finalitate inexorabilă guvernată de Moira. Mai multe finaluri concentrice converg în această moarte chintesenţială, finele anului, finalul romanului, finalul Medeleniului înstrăinat, finalul armoniei familiei Deleanu cu sateliţii ei, de la servitorime la intimii casei, finalul lumii din care Medeleniul face parte, mai puţin sesizabil, dar având cel puţin exemplul unui eşec subtil, cel al lui Mircea Balmuş, care propusese o strategie de conservare a atmosferei medeleniste într-un roman: "Mă apropiasem de final în octombrie... Olguţa trebuia să moară. [...] Ştiam sfârşitul. Îl aveam în mine. Totuşi nu îndrăzneam să scriu... Eu, omul, aş fi vrut s-o scap pe Olguţa de moarte - şi nu puteam. Moartea ei era ca un destin antic, mai presus de viaţa mea. Trebuia să moară. Îi simţeam sub frunte, mereu deschişi, ochii negri şi amari în care se stingeau luminile vieţii... Mă plimbam prin păduri, vedeam brazii negri ca nişte sfinţi bizantini, proiectaţi de paloarea de flacără de mort a apusului din munţi - şi parcă pădurea îmi murmura cadenţele lugubre ale Marşului funebru al lui Chopin. Purtam în mine o tristeţe, sfâşiere atât de grea, încât osteneam zi cu zi, deşi suspendasem scrisul... În mine, Olguţa murise. Trebuia s-o omor şi în scris...".

Afirmaţia lui Mircea poate fi citită şi altfel în contextul romanului, putând fi confirmată sau infirmată. Este confirmată dacă am citi moartea Olguţei ca pe una simbolică, în sensul evanescenţei sale în roman sau chiar al absenţei sale; Olguţa poate fi "omorâtă" prin invalidarea ei ca personaj principal al romanului. Afirmaţia este infirmată la nivelul scrierii romanului, moartea Olguţei va face acest roman cu adevărat necesar, instrument mediumnic ca şi literatura, menit să capteze sufletele celor dispăruţi, calitate spectrală pe care o au romanele retro, aşa cum le numeşte Paul Cernat în studiul său. Aparent paradoxal, numai prin moarte Olguţa poate fi atrasă în cercul de prezenţe definitorii al romanului Medelenilor, asemeni altor dispariţii şi apariţii din şi în spaţiul inefabilului, care este întotdeauna amintirea, precum Otilia lui George Călinescu, Adela lui G. Ibrăileanu, domnişoara Christina a lui Mircea Eliade, Irina lui Anton Holban etc. Ea constituie un ultim, dar necesar impuls pe care-l primeşte autorul pentru a realiza atmosfera acelor timpuri în care râsul tonic al Olguţei - metonimie spectrală ca şi esenţa "lirică" de Cotnar - o poate reîntoarce preţ de o clipă. În plus, Olguţa, aşa cum remarcă cu fineţe Mircea, joacă rolul unei contraponderi, joacă rolul freudian al principiului realităţii faţă cu principiul plăcerii, al realismului în raport cu simbolismul corcit idilic şi liricizant al fratelui ei. Nu la nivelul diegezei şi al intrigii se maturează realist romanul lui Ionel Teodoreanu, ci la nivelul personajelor, unde Olguţa constituie agentul aglutinant, iar Mircea, ca delegat al autorului, intuieşte rolul contrapunctic al Olguţei, fără de care romanul şi-ar pierde echilibrul, latura "masculin"-epică glisând periculos spre poemul în proză, spre lirismul-"feminin". Şi la nivelul personajului şi al opţiunii sale, bruna Olguţa, amazoana, contrabalansează profilul prerafaelit, de donna angelicata, al blondei Monica, pentru a nu mai vorbi de exuviile efeminate ale devenirii întru bărbăţie a lui Dănuţ.

Din nou, Mircea are aici o intuiţie fundamentală în ceea ce priveşte cuplul frate-soră, remarcând, de fapt, aceeaşi substanţă modelată aparent contradictoriu, în cazul lui Dănuţ ieşind în evidenţă dimensiunea melancolică, reflexivă, introspectivă, introvertită, iar la Olguţa cea jubilatorie, joculatorie, extravertită, pentru a utiliza jargonul jungian. Raportul este întors pe dos de către Mircea, turnesolul în cazul profilului melancolic al Olguţei fiind Vania, de care aceasta se îndrăgosteşte, dar şi portretul realizat de Alexandru Pallă.