Cele nouă chipuri ale inimii

Anita Nair este o bine cunoscută şi îndrăgită scriitoare anglo-indiană, născută la Mundakottakurissi, lângă Shoranur, în statul Kerala. Pe lângă romane, cu care a repurtat succese internaţionale, fiind apreciate deopotrivă de cititori şi de critica literară, a mai scris poezie, literatură pentru copii şi de călătorie. Prima sa carte, o colecţie de povestiri intitulată Satyr of the Subway (1997), a fost scrisă pe când era director de creaţie la o agenţie de publicitate din Bangalore şi i-a adus o bursă la Virginia Center for Creative Arts. Au urmat The Better Man (2000) şi Ladies Coupé (2001), traduse în peste douăzeci de limbi, cea de a doua fiind considerată una dintre primele cinci cărţi ale anului 2002 în India. Cel mai recent roman al Anitei Nair este Lessons in Forgetting (2010), o sensibilă explorare a ceea ce înseamnă datorie şi trădare şi delicata frumuseţe a celei de-a doua şanse, şi s-a bucurat de o largă şi entuziastă apreciere.

Romanul Cele nouă chipuri ale inimii (Mistress, 2005), devenit bestseller internaţional, a fost finalist la premiul PEN / Beyond Margins pe anul 2007 în SUA, la Liberaturpreis (2007) în Germania şi nominalizat la Orange Prize în Marea Britanie în 2008, fiind şi el publicat în douăzeci de ţări.

Un roman tulburător despre artă şi adulter

Ajuns în sudul Indiei, în Kerala, pentru a-l cunoaşte pe Koman, unchiul Radhei şi faimos dansator kathakali, autorul de romane de călătorie Christopher Stewart pătrunde într-o lume magică a măştilor şi a emoţiilor bine strunite. De la prima lor întâlnire, Radha şi unchiul ei sunt atraşi de tânărul enigmatic ce poartă cu el un violoncel şi vrea mereu să afle câte ceva despre trecut. În afara triunghiului rămâne Shyam, soţul Radhei, care nu poate decât să asiste neputincios cum aceasta îl îmbrăţişează pe Chris cu o pasiune pe care el nu a putut niciodată să i-o stârnească.

Îmbinare sclipitoare de imaginaţie narativă şi de explorări subtile ale sensului artei şi al vieţii, Cele nouă chipuri ale inimii este un tur de forţă literar semnat de una dintre cele mai fascinante scriitoare ale Indiei.

"Un amestec exotic irezistibil: poveste de dragoste, elemente mistice şi valori culturale." (AvantGarde)

"... o intrigă sofisticată ce îmbină mitul, istoria, sentimentele într-un amestec dulce ca nectarul unui fruct exotic şi complicată precum comportamentul uman... O lectură ce are toate recomandările." (Library Journal Review)

"Cu o infuzie ameţitoare de misticism hindus şi impregnată de emoţii vulcanice, curajoasa poveste a unei iubiri interzise plasată în India contemporană oglindeşte strălucirea şi maiestatea vechiului dans tradiţional indian kathakali... Furtunoasă şi exotică, această saga cu o ţesătură complicată ce împleteşte culturi şi generaţii diferite freamătă de pasiune şi dorinţă." (Booklist)

"Un talent remarcabil" (Washington Post)

Radha

Nu e decât trei şi jumătate după-amiază, dar acest colţ al casei este scăldat deja în umbră. Au început din nou ploile. Shyam abia a plecat. Mă simt în siguranţă pentru prima dată în ultimele două zile.

Balansoarul scârţâie. Pun mâna pe cadru, ca să-l opresc. Nu mi-au plăcut niciodată nici balansoarul, nici colţul în care se află. Acum e singurul loc din casă în care suport să stau. Au trecut două nopţi de când Shyam mi-a luat cu asalt trupul, punând stăpânire pe el şi furându-mi dreptul de a spune nu. Timpul a trecut, dar durerea n-a trecut, ci s-a înteţit.

Viol. Cuvânt-fiară, cu blană şi colţi şi gheare. Are privirea rece şi limba despicată. Atingerea lui te îmbăloşează, iar mirosul lui e un amestec de sudoare, măruntaie, forţă şi brutalitate. Dintr-odată, simt o amăreală puternică în gură.

Viol. Mă uit din nou în dicţionar. Viol: substantiv. Act sexual comis prin constrângere, la care este supusă, în general, o femeie.

Nu există categorii de violuri. Violul e viol, chiar şi atunci când e consfinţit prin căsătorie. Iar violatorul nu trebuie să fie un străin care răsare din umbră. Ar putea fi soţul tău. Ceea ce a făcut Shyam a fost un viol.

Închid ochii, forţându-mă să uit. Dar nu pot să-mi şterg din minte privirea lui atunci când se opintea, gâfâind, deasupra mea. În ochii lui era foc şi pară. Prin ei îmi spunea: eşti a mea, eşti a mea. Privirea aceea m-a ars mai adânc decât a pătruns trupul lui într-al meu.

Mai târziu, m-a tras la pieptul lui, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Mi-a atins fruntea cu buzele, în treacăt. Am înlemnit. Am aşteptat să adoarmă şi apoi m-am întors pe o parte şi m-am făcut ghem. Mi-am strâns genunchii la piept şi mi-am vârât pumnii în gură ca să nu fac zgomot în timp ce plângeam.

Mă durea şi mă simţeam rănită, cotropită şi prădată. Oare ăsta e un viol? m-am întrebat fără încetare.

Apoi mi-am dat seama că nu mai pot sta acolo. Aşa că m-am ridicat şi m-am dus să caut un colţ liniştit, în care să mă pot strânge singură în braţe şi să plâng în voie. Am trecut dintr-o cameră în alta. M-am oprit în cea care era folosită ca birou ca să caut dicţionarul. Dacă ştiu ce e lucrul acesta, mi-am spus eu, mă voi simţi mai bine. Dacă-i pot da un nume asaltului acestuia, atunci voi şti cum să-i fac faţă.

M-am trezit în zori şi m-am strecurat la loc, în pat. Luasem o hotărâre. Aveam să mă prefac că nu s-a întâmplat nimic. Nu voiam să-i dau satisfacţia de a şti că-şi impusese voinţa asupra mea.

Am mers la nunta fiicei ofiţerului din Poliţia de Stat. Mi-am pus un sari de mătase, bijuterii şi flori în păr. Clinchetul brăţărilor de la mâini îmi însoţea fiecare gest. Clopoţeii pe care-i purtam în jurul gleznelor îmi punctau paşii în cor. Simţeam că Shyam nu mă scapă din ochi şi mă urmăreşte. Dacă socotea că m-a supus prin forţă, se înşela. M-am prefăcut că sunt veselă şi plină de viaţă şi undeva, în adâncul meu, sămânţa durerii a crescut.

În seara aceea, l-am văzut pe Chris şi am simţit că mă cuprinde un val de linişte. Shyam îşi închipuia, poate, că e stăpânul meu, dar era doar o închipuire. Nu fusesem niciodată a lui. Şi nici nu aveam să devin.

Privirea mea i-a vorbit lui Chris: "Eu ţin minte. Tu?"
Ochii lui mi-au răspuns: "Şi eu."
"Mâine", spuneau ochii mei, "mâine continuăm. Asta e tot ceea ce pot spera. Pentru asta mă rog."
"Ştiu", au încuviinţat ochii lui.

În seara aceea, m-am dus acasă cu o senzaţie ciudată de linişte. Shyam mi-a privit chipul şi a dat să spună ceva. Apoi s-a oprit.
- Ce voiai să-mi spui? l-am întrebat eu, pe un ton neutru.

S-a uitat lung la mine. Toată ziua se aşteptase să fiu furioasă, dar nu asta era ceea ce simţeam eu. Repulsie, da, şi dezgust. Dar furie nu.

Am văzut cum s-a luminat la faţă. Când a plecat de acasă, Shyam credea că totul e bine. L-am lăsat să creadă asta. Pentru că acum exista Chris.

Mă las legănată de balansoar. Mă gândesc la Chris. Când mă gândesc la el, mi-l scot din minte pe Shyam. Totul dispare, în afară de acel moment îndelung savurat, în care Chris m-a ţinut în braţe ca şi cum aş fi fost instrumentul lui cel nepreţuit.

Sună telefonul. E Chris.

Nu ştiu ce să-i spun la telefon. Nu ne-am mai văzut între patru ochi din seara aceea.
- Vii în staţiune în seara asta? întreabă el.

Ezit, dar numai o clipă.
- Da, spun eu.
- Atunci, vrei să iei cina cu mine? Mi-ar face o mare plăcere.

Mă întreb ce o să-i spun când îl voi vedea. Apoi îmi dau seama că nu contează. Voi şti ce să fac la momentul potrivit.

Shashi se răsuceşte ca să mă poată privi în faţă.
- Doriţi să rămân? mă întreabă el. Chiar nu mă deranjează. Domnul e plecat şi nu se face să vă las aici.
- Nu e nici o problemă, îi spun eu. Mă întorc abia mâine de dimineaţă. Unchiul nu se simte bine. Trebuie să stau aici.

Shashi se încruntă.
- Nu e mai bine dacă-l luaţi acasă?
- Refuză să se mişte din loc, zic eu.

Minciunile curg, una după alta. Adaug încă una.
- Are acoperişul spart şi se teme că ploile îi vor inunda casa dacă pleacă.

Apoi încă una.
- În plus, mai e şi papagalul lui.

Shashi nu spune nimic. Dar îmi dau seama că nu e mulţumit. Stăvilesc şuvoiul de minciuni care-mi stau pe limbă. Nu e nevoie să-l conving. E şoferul, nu soţul meu.
- Mă duc să aduc geanta, spune el.
- Nu e nevoie. Pot s-o iau şi eu, îi zic şi ies din maşină. Să fii aici mâine-dimineaţă, înainte de ora nouă.

În timp ce intru în casa Unchiului, aud maşina cum se îndepărtează.

Unchiul iese şi el pe verandă. Malini sare într-un picior în colivia ei.
- De ce n-ai băgat-o în casă până acum? întreb eu.

Pasărea mă salută cu un ţipăt. Bat uşor cu degetele în barele coliviei.
- Eşti o fetiţă rea, îi spun eu.

Unchiul mă priveşte. Citesc în ochii lui faptul că-l miră vizita mea. Mă trântesc pe un scaun. Îmi las capul pe spate şi mă forţez să vorbesc pe un ton degajat.
- M-am gândit să stau aici în seara asta. Shyam e plecat.

Se sprijină de un stâlp. Mă ridic în picioare.
- Nu ai astâmpăr. Ce s-a întâmplat? mă întreabă.
- Nimic. Zâmbesc. Chiar nimic. Apoi inspir adânc şi spun: Mă duc în staţiune. Mă gândeam să iau cina cu Chris. O să mă întorc destul de târziu. Te superi?

Faţa lui rămâne imobilă.
- O să las uşa descuiată. O să-ţi fac patul în camera din faţă, spune el.

Dau din cap şi intru să las geanta cu lucrurile care-mi trebuie peste noapte.

Când mă întorc, îl găsesc tot acolo, cu spatele lipit de stâlp. Caută să mă privească în ochi. "Fii atentă!" parcă-mi spune.

În capătul scărilor, mă întorc.
- Cine e Saadiya? întreb eu.
- Mama mea, spune el.

Fac ochii mari şi aproape că rămân cu gura căscată. Unchiul e fratele vitreg al tatălui meu. Crezusem întotdeauna că era copilul din prima căsătorie a bunicului meu.
- Nu ştiam..., spun eu.
- Nimeni n-a ştiut, în afară de tata, fraţii mei şi bunica ta. Şi de doctor. Tata a preferat să-şi îngroape trecutul. Trăsăturile Unchiului s-au contorsionat într-o grimasă. Şi pe al meu.

Apoi îl văd că se scutură din starea aceea. Urmele tensiunii dispar de pe chipul lui.
- Tata, bunicul tău...

Mâinile lui le caută pe ale mele.

Pare să aibă nevoie să ţină ceva cald şi viu pentru a-şi dovedi că există, în ciuda unui trecut îngropat.
-...spunea adesea că a-ţi îngropa trecutul e un lucru înţelept. Aşa înţelegea el să ia viaţa în piept. Să alunge remuşcările şi regretele. Uneori, cred că tatăl meu a fost un om tare înţelept. Să uităm, să uităm... asta trebuie să facem dacă vrem să ţinem în continuare la visele şi speranţele noastre. Dar, vezi tu, la mijloc mai e şi ceea ce sunt. Un veshakaaran. Un actor. Fiecare rol pe care-l joc e influenţat de ceea ce ştiu despre viaţa mea, deci cum pot să-mi uit sau să-mi îngrop trecutul? Ăsta e răspunsul pe care trebuie să-l găsesc eu. Însă tu n-ar trebui să laşi ce a fost să-ţi dicteze viaţa.

Mi-a dat drumul din strânsoarea. Apoi a făcut un gest complicat cu mâna dreaptă.
- Vezi asta? spune el, pocnind cu putere din degetul mijlociu şi cel mare. Spune-mi, ce înseamnă "acum"? Gândul care s-a transmis ca impuls către creier sau mişcarea degetelor sau atingerea pielii cu pielea sau aerul prins şi apoi eliberat ori ecoul acelei eliberări... Ce înseamnă "acum"? Toate astea sau doar un pocnet?

Repet gestul lui.
- Nu ştiu exact...

- Pocnetul este acum. Asta trebuie să accepţi. Ce e înainte şi după nu mai contează.

Îmi ia din nou mâinile într-ale lui. Îmi dau seama că, pe undeva, toate astea conţin un mesaj codat. O aluzie pe care ar trebui să pot s-o înţeleg.

Îmi spune să mă duc după Chris sau mă îndeamnă să mă mulţumesc cu Shyam? Nu înţeleg.
- Trebuie să plec, spun eu şi-mi retrag, uşor, mâinile dintre degetele lui calde.

Păşesc în întuneric şi mă îndepărtez de conul de lumină creat de becul de pe verandă.
Ajung la recepţie.

Pe un perete văruit într-o nuanţă închisă de muştar, care seara e mai degrabă auriu decât galben, se află un grup de fotografii. De-a lungul peretelui, sunt ghivece de alamă cu palmieri şi un vas uruli de bronz, a cărui strălucire e temperată de un strat gri-verzui şi în care plutesc nuferi. O lampă Lakshmi cu un singur fitil luminează un colţ. Decor clasic de Kerala. Shyam a transformat acest palat vechi şi decrepit într-un obiect de expoziţie. Până şi clădirile trebuie să se supună voinţei lui, îmi spun eu, cu amărăciune.

Chris stă pe o sofa din trestie împletită, răsfoind o revistă, ca să treacă timpul. Mă opresc în prag şi-l privesc. El e cel care dă strălucire acestei camere aurite. Părul îi e pieptănat pe spate, iar lumina difuză îl face să pară de un blond mai închis. Poartă haine cu care nu l-am mai văzut niciodată: o cămaşă crem, cu mânecă scurtă, şi pantaloni bej. Fiinţa lui radiază, de parcă în zilele de stat la soare s-a încărcat cu o lumină care vine din interior. Stau şi-l sorb cu nesaţ din priviri.

Simţind, probabil, căldura dorinţei mele, mă priveşte dintr-odată, ca şi cum l-ar fi bătut cineva pe umăr.
- A, Radha!

Zâmbeşte.
Mă aşez pe sofaua din faţa celei pe care stă el.
- Aştepţi de mult? întreb eu, încercând să alung stânjeneala care s-a strecurat, dintr-odată, în vocea mea.
- De câteva minute.

Ridică din umeri.
- Ţi-e foame?

Uit pe loc tot ce plănuisem să-i spun. Nu-mi vin în minte decât nişte banalităţi.
- Eşti frumoasă, spune el.
- E un sari vechi.
- Nu de sari era vorba. Tu eşti frumoasă. Tu, Radha, tu...

Mijeşte ochii.

Simt că-mi iau foc obrajii. Îmi feresc privirea. Îi simt parfumul. Gălbenele zdrobite. Rădăcini de turmeric. O mireasmă galben-aurie. Degetele mele nu au astâmpăr, vor să atingă acea minunăţie aurită.

Îl văd pe Unni, care ne urmăreşte. În spatele acelei expresii indiferente, ştiu că se ascunde un Unni care se chinuieşte să nu scape nici un cuvânt, care ţine minte fiecare gest, fiecare zâmbet, fiecare detaliu, de la croiala cămăşii mele până la încălţările lui Chris. Dintr-odată, mă simt copleşită de prezenţa lui Shyam. Pereţii lui, oamenii lui, ambiţiile lui, cruzimea lui, toate mă apasă.
- Hai să mergem la restaurant, spun eu.

Vreau să merg într-un loc în care nu suntem în centrul atenţiei.
- Cine sunt oamenii aceştia? întreabă Chris, ridicându-se de pe sofa. Face semn cu degetul spre grupul de fotografii. Familia ta? A lui Sham?

Încerc să nu zâmbesc. Oricât ne-am chinuit noi, Chris tot nu poate să-i pronunţe numele lui Shyam corect.
- Ei, spun eu, arătând spre un portret de studio al unui cuplu, sunt doi dintre bunicii mei. Apropo, bărbatul e Sethu. Sethu din povestea Unchiului. Aceştia, spun eu arătând spre o altă fotografie, a unui tânăr cu înfăţişare de copil şi a unei fete cu părul strâns într-un coc mic şi încărcată de bijuterii, sunt părinţii mei. E fotografia lor de nuntă.

Mut degetul spre stânga şi arăt spre o fotografie a unui bărbat în uniformă.
- Acela este tatăl lui Shyam. A fost militar.
- Şi ceilalţi? Rude mai îndepărtate?
- Nu prea ştiu cine sunt. Presupun că nişte iluştri necunoscuţi de viţă nobilă.

Sunt imagini cu bărbaţi care poartă turbane şi femei ale căror sariuri sunt împodobite cu broşe bătute cu pietre preţioase. În mijloc, e o fotografie măricică în care se află un bărbat impunător, aşezat pe un scaun cu spătar drept. Poartă baston şi degetele mâinii cu care-l ţine sunt încărcate de inele. Lângă scaun stă un câine; amândoi privesc ţintă către obiectiv.
- Shyam le-a cumpărat de la un fost studio foto şi a pus să fie înrămate şi atârnate pe perete.

Încerc să-mi ascund stânjeneala.

Chris nu scoate o vorbă. Parcă-i şi aud gândurile. Sunt şi gândurile mele: Shyam chiar este un impostor (Aluzie la pronunţia greşită a numelui lui Shyam - n.trad). Fotografiile vechi sunt una. Dar cine se apucă să pună pe perete imagini cu necunoscuţi şi să pretindă că-i sunt rude?

Intrăm în restaurant şi ne aşezăm la o masă din colţ. De aici se vede râul. Vorbim fără să spunem mare lucru. Chris bate toba cu degetele în masă.
- N-am mai văzut o ploaie ca asta. Nici măcar în Indonezia, care seamănă foarte mult cu Kerala.
- Stai să vezi furtunile din octombrie. Sunt înspăimântătoare. Tunete asurzitoare şi fulgere care spintecă cerul.

Atunci îmi dau seama că el s-ar putea să nu mai fie aici să vadă furtunile din octombrie.
Văd că şi el gândeşte acelaşi lucru.

Îmi atinge degetele, în treacăt.
- Nu, spun eu şi-mi retrag mâna. O să ne vadă cineva. Mai târziu, adaug, de teamă să nu-l fi supărat.

Mijeşte ochii, din nou, şi întreabă:
- O să fie un mai târziu?

Îmi cobor privirea.

Eu mă joc cu mâncarea în farfurie. El mănâncă absorbit, aşa cum pare că-şi trăieşte întreaga viaţă.
- Nu ţi-e foame? întreabă el, luând cu furculiţa o bucată de pui din farfuria mea.

Îl văd pe Pradeep, care nu ne scapă din priviri din celălalt capăt al încăperii. Alte lucruri de raportat stăpânului, îmi spun. Mă hotărăsc să joc tare. Îl privesc în ochi. Pradeep se repede către mine.
- Mai doriţi ceva, doamnă?
- Se pare că Sahiv-ul nu se mai satură de mâncarea de aici, glumesc eu, în malayalam, pe un ton care sugerează că e vorba de o şicanare blândă.

Ştiu ce fac. Construiesc, cu bună-ştiinţă, ziduri mici în jurul lui Chris, care să-l separe de mine. Pradeep rânjeşte. Privirea i se limpezeşte. Bănuielile dispar.

Chris se încruntă.
- Ce-ai spus?
- I-am zis că-ţi place mâncarea foarte mult.
- Nu mai face asta. Când vorbiţi în limba voastră, mă simt exclus.

Chris se apleacă.
- Vrei desert? întreb eu.
- Moca Radha.

Ochii îi sclipesc.

Zâmbesc, dar nu-l privesc în ochi. Mă amuză când flirtează cu mine făcând glume. Dar mă şi sperie. Pare să-i iasă fără prea mare efort.
- Mi-ai adus caseta? întreb când ne oprim în prag.

Văd că ezită să-mi sugereze să ne întoarcem la căsuţă.
- Am lăsat-o la mine, spune el.
- Păi atunci merg cu tine.

O iau înainte.
- Eşti sigură? murmură el.

Ştiu că nu se referă la faptul că-l însoţesc până la căsuţa în care stă.

Plouase toată după-amiaza şi, dintr-odată, la apus, cerul se limpezise. Strălucirea nopţii vine din puzderia de stele de pe cer şi de licurici din copaci. Mâna lui o caută pe a mea. Îmi las degetele în strânsoarea palmei lui.

Oare asta înseamnă să-ţi iei viaţa în propriile mâini?

Mă cutremur şi inima mi se face ghem, un ghem de scrum, cu margini cenuşii şi care se fărâmiţează. Răceală care arde. Flăcări care îngheaţă. Simt... nici nu mai ştiu ce simt.

În minte îmi răsună un avertisment: al Unchiului. De aceea ne spune povestea lui Sethu şi a Saadiyei? Îmi spune să fiu prudentă?

Dar Saadiya nu avea decât şaisprezece ani. La vârsta asta, cuvântul "consecinţă" nu înseamnă nimic. Eu am treizeci şi doi de ani. Ştiu unde ar putea duce toate astea. Totuşi, întocmai ca Saadiya, poate asemenea lui Sethu, nu ştiu ce să fac pentru ca furia acestei pasiuni să nu mai fie atât de mistuitoare.

Căsuţa e cufundată în întuneric. Intrăm ţinându-ne de mână şi ne dăm hainele jos, unul altuia, tot pe întuneric. Noaptea amplifică orice sunet. Oare a cui e respiraţia aceasta şuierătoare, a lui sau a mea?

E blând. Mă răsuceşte către el, încet. Gura lui şterge umilinţa, alungă durerea din sufletul meu.

Îl caut, nerăbdătoare şi înfometată. Îi simt sub degete vertebrele, curba feselor, cu pielea rece şi netedă. Scântei în păr. Electricitate statică. Gura lui răcoreşte şi apoi aţâţă focul. Simt, din nou, că sunt ca un instrument în mâinile lui. Ademenindu-l cu formele mele, dealuri şi văi, dar supunându-mă lui.

Se aude ţipătul unei bufniţe. Cearşafurile foşnesc. Şi-l primesc cu bucurie în trupul meu, iar şi iar, până pierd şirul.

Pe fereastră intră licurici. Unul se aşază pe tăblia patului şi se aprinde. Un altul e prins în capcana părului meu. Un al treilea pătrunde în cameră cu freamăt neîntrerupt de aripi, o preţioasă săgeată verzuie.

Chris se întinde şi-l prinde pe cel din părul meu.
- Ţi-e scârbă? mă întreabă el.

Îl privesc.
- De ce?
- Să nu-ţi fie, spune el şi eliberează insecta pe trupul meu.

Licuriciul luminează o cale pe care Chris o urmează cu gura şi cu mâinile. El e Ravana, regele demonic ce lasă mândria deoparte şi-i mărturiseşte soţiei sale, Mandodari, că o doreşte. El e Ravana cel cu douăzeci de braţe şi zece capete, de ale căror atingeri şi sărutări nu mă mai satur; mâinile şi gurile lui se întrec să fie primele care să mă descopere. În călătoriile lor de explorare mă duc până pe culmile dorinţei. Mă cuprinde o mare bucurie, o bucurie pură. Apoi, dintr-odată, mă întristez, căci cât poate dura starea aceasta? Acest şuvoi de dorinţă, care îmi năvăleşte în sânge, sfidează obstacolele şi urmează calea deschisă de curaj. Nu te mai gândi atât, se plânge vocea din capul meu. Trăieşte... Insecta purtătoare de făclie şi bărbatul înfometat: simt cum fiecare fibră a fiinţei mele se trezeşte la viaţă şi cântă. Tremur. Mă doare. Îl caut iar, fără să mă tem să-i arăt cât de mult îl doresc.

Licuriciul dispare în noapte.

Chris mă priveşte. Stă sprijinit într-un cot.
- Cum le spuneţi? întreabă el.
- Minnaminungu, răspund eu.

Încearcă să repete cuvântul. Dar i se încurcă limba. Consoanele străpung ţesătura cuvântului ici şi colo, asemenea întunericului străpuns de arcul de lumină al licuriciului.
- Mă dau bătut, spune el, chicotind. Cred că aşa o să-ţi spun de acum încolo. Eşti Minmin... şi nu mai ştiu cum a mea.

Urmăreşte cu degetul conturul feţei mele.
Radiez în întuneric, aceeaşi aură verzuie.

Mă ridic din pat. Patul lui. Patul nostru.

Chris s-a întins cât e patul de mare. Braţele i se sprijină pe perne; coatele îi încadrează faţa. Ţine un picior întins, cu laba către exterior. Celălalt e îndoit. În jurul brâului e acoperit cu un cearşaf răsucit şi făcut ghem. Capetele şifonate ale acestuia se desfac în stânga şi în dreapta lui.

În timp ce-mi adun hainele de pe podea, mă opresc şi-l privesc din nou. E ca o pictură, îmi spun. Portretul saţietăţii, al unei nopţi de abandonare. O clipă de epuizare. Sunt bucuroasă: e al meu.

Mă îmbrac repede. Observ că am câteva vânătăi pe gât şi pe coapse. Le ating uşor. Povestea dragostei mele e scrisă pe pielea mea. Dezlănţuirea unei pasiuni pe care n-am mai simţit-o până acum.

Mă aşez lângă el. Îmi trec degetele prin părul lui.
- Unde pleci?

Are o voce somnoroasă, a omului care tocmai a făcut dragoste.
- Trebuie să plec, îi şoptesc.
- Chiar trebuie?

Degetele lui urcă pe partea interioară a braţului meu şi-mi cuprind talia. Mă cutremur.
- Trebuie să plec, spun eu. Îmi pare rău.
- Bine, poţi să-mi dai cârpa pentru ochi? E pe undeva pe aici.

Caut cârpa, o mânecă lungă tăiată dintr-o flanelă veche.
- Asta e cârpa mea pentru ochi. Nu suport lumina dimineaţa. Îmi lăcrimează ochii, îmi spusese el când i-o oferisem prima dată ca să-şi şteargă violoncelul, crezând că e o cârpă oarecare pe care o păstrează pentru asta.

Acum îmi spune:
- Dacă ai rămâne... mi-aş putea înfăşura pletele tale în jurul ochilor şi aş putea dormi ţinându-te în braţe... şi când lumina s-ar înteţi, mi-aş putea ascunde faţa între coapsele tale.

Mă cutremur din nou.

Îi înfăşor cârpa peste ochi, închid lumina şi mă îndrept spre uşă. Mă opresc din nou. "Noapte bună!" îi şoptesc şi, o clipă doar, o voce plăpândă de dinăuntrul meu murmură: "Ai fi putut rămâne treaz până plecam."

Unchiul

O aud când intră în casă. Fredonează ceva, încetişor.

Arunc o privire către ceasul de pe perete. E unsprezece şi un sfert. A venit singură, pe jos, până aici? Sau a adus-o Chris? Care e răul mai mare? Nu ştiu. Povestea asta o să ajungă la urechile lui Shyam. Are ochi peste tot. Informatori care-l ţin pe domnul şi stăpânul lor la curent cu tot ceea ce se petrece în absenţa lui. Săraca Radha. Oare îşi dă seama la ce se înhamă cu noua dragoste pe care şi-a găsit-o?

Ieri i-am dus grija toată ziua. Mă tulburase ceea ce văzusem cu puţin timp înainte să mergem la spectacolul kathakali - Radha şi Chris îmbrăţişaţi.

Seara următoare, Radha şi Shyam au venit să mă vadă. Radha părea obosită şi trasă la faţă. Era adusă de spate, îşi târa picioarele şi faţa ei părea împietrită. Aceasta să fi fost Radha mea?

În seara spectacolului, Radha luminase totul în jur, de parcă o mie de sori s-ar fi ascuns înăuntrul ei. Se arătase în toată splendoarea mătăsurilor sale şi a noii sale iubiri. Dar Radha care stătea în faţa mea era o femeie ghemuită într-o scoică. O femeie care suferea. De ce oare? Vină sau disperare? Îngrijorarea mi-a împăienjenit privirea. Lumina zilei avea darul de a secătui orice strop de magie.

Apoi l-am zărit pe Shyam. Zâmbea. Un zâmbet plin de aroganţă şi triumf. Era zâmbetul unui cuceritor.

Era ca Ravana în Bali Vadham. Întruchiparea trufiei înseşi. Ravana îşi măsoară reuşita întrebându-se: De ce să nu fiu mulţumit de mine? I-am ostoit mânia zeului creator Brahma şi i-am cerut drept răsplată cele care-mi erau trebuincioase. Am învins regi şi zei şi am clădit un imperiu. Am smuls cu forţa carul ceresc Pushpak din mâinile fratelui meu vitreg Kubera, zeul bogăţiei, şi l-am desfătat pe cel mai de seamă dintre nimicitori, Shiva, cel iute la mânie, făcând să se prăbuşească muntele Kailash. S-a auzit de mine peste tot, şi nicăieri, în cele trei lumi, nu e nimeni care să nu mă cunoască sau să-mi ştie puterile.

Aroganţa de pe chipul lui Shyam m-a îngrijorat. Chipul lui era una cu al lui Ravana: cel al unui om care pune mâna pe ceea ce vrea. Forţa cuceririi vibra în fiecare fibră a trupului său. Ce făcuse oare? Ce-i făcuse Radhei?