Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Infamii mărunte


Panos Karnezis, traducere de Mirella Acsente

11.05.2011
Editura Leda
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Panos Karnezis
Infamii mărunte
Editura Leda, 2010

Traducere din limba engleză de Mirella Acsente



*****

Intro

Panos Karnezis s-a născut în Grecia în 1967. A plecat în Anglia în 1992 pentru a studia ingineria la Oxford University şi a lucrat pentru o vreme în industrie, înainte de a începe să scrie în limba engleză şi a-şi lua masteratul în creative writing la University of East Anglia. Prima sa carte, Little Infamies / Infamii mărunte, o culegere de povestiri scăldate în inconfundabila atmosferă mediteraneană dintr-un mic sat grecesc anonim, a fost primită cu entuziasm deopotrivă de critici şi de publicul larg, Karnezis fiind salutat ca una dintre vocile proaspete ce promit să se situeze în liga maeştrilor naraţiunii europene (Independent on Sunday).

Au urmat trei romane: The Maze (2004; finalist în cursa pentru Whitbread First Novel Award), plasat în Anatolia în timpul Războiului greco-turc din 1919-1922; The Birthday Party (2007; nominalizat la Encore Award), despre viaţa şi excesele unui magnat veros (alias Onassis), despre averi nemăsurate şi ambiţii fără limite, dar şi despre dileme morale şi graniţa imperceptibilă dintre adevăr şi minciună; şi The Convent (2010), pentru care autorul a ales drept loc de desfăşurare o mănăstire din sudul muntos al Spaniei, la începutul anilor 1920.

Scrierile lui Karnezis au fost publicate în reviste de prestigiu precum Granta, New Writing 11, Prospect şi Areté şi difuzate la BBC Radio 4. În prezent, Karnezis locuieşte la Londra.
***
Lumea lui Karnezis este cea a unui sat grecesc anonim. Plină de pitoresc meridional, suspendată între mit şi realitate, oscilând între "cândva" şi "acum" pe linia incertă a unei atemporalităţi seducătoare. Personajele care o animă sunt oamenii locului - preotul, frizerul, târfa satului, doctorul, cusătoreasa, primarul -, dar şi câte un animal ocazional: un centaur, un papagal care recită din clasici, un cal numit Istoria... Vieţile acestora se intersectează, destinele li se împletesc ineluctabil, aşa cum se întâmplă într-o comunitate mică, şi toţi îşi cunosc unii altora secretele - crimele ascunse, tainele perfide, infamiile mărunte. Karnezis îşi scrutează eroii şi peisajul mediteranean cu un ochi necruţător, creând o lume în care magia pierde invariabil în faţa asprei realităţi, o lume în acelaşi timp universală, amuzantă şi profund captivantă.

"Fără îndoială, Karnezis promite să se plaseze alături de marii maeştri ai naraţiunii europene." (Independent on Sunday)

"Surprinzător de originale... Povestirile din Infamii mărunte sunt extraordinare - şocante, pline de culoare, de neuitat. Panos Karnezis este un scriitor profund original." (Sunday Times)

"Imaginaţia grecească şi-a găsit un nou avatar - întunecat şi plin de umor totodată." (Independent on Sunday)

"O realizare surprinzătoare şi sclipitoare semnată de un tânăr scriitor excepţional, cu un talent unic." (Ben Rice)

"Poate că umbra lui Borges s-a aflat pe umărul scriitorului (ca şi un strop din realismul magic al lui García Márquez), dar aceste creaţii poartă emblema incontestabilă a spiritului autorului lor." (Barry Forshaw)


***
Funeralii de pietre

Încă din zori, aerul avusese fierbinţeala sucurilor care fermentează, iar mai târziu, chiar înainte de prânz, căţeaua începu să latre din senin şi nu se opri până când părintele Yerasimos nu o alungă cu pietre. Pe atunci nici nu-i dădea prin minte că bietul animal nu voia decât să-l avertizeze. Căci de-abia îşi spălase farfuria, dăduse resturile de mâncare găinilor şi se aşezase pe prispă să bea un pahar de vin, când un muget asemănător cu bătaia dintr-o putină enormă răsună în tot satul. Părintele Yerasimos se uită fascinat cum paharul se răstoarnă şi vinul se varsă pe masă.
- Rahat! exclamă. E a Doua Venire!

Ciorile din copaci îşi luară zborul ca speriate de un foc de puşcă, iar un ciopor de oi aflate nu departe se strânseră una în alta şi începură să behăie. Părintele Yerasimos îşi făcu cruce. Primul tremur se simţi la fel de imperceptibil ca detonările de dinamită care ajungeau până la sat de la minele penitenciarului; făcu cablurile reţelei electrice să se legene puţin şi canarul să-şi lovească aripile de barele coliviei. Umbra efemeră a unui nor care trecea prin faţa soarelui căzu peste casa modestă a părintelui Yerasimos, mărind spaima care îl cuprinsese. Iar când uşa care dădea pe prispă scârţâi în ţâţâni, el se cutremură ca atunci când auzise şuieratul unui demon în timpul unuia dintre exorcismele lui ratate.
- Kyrie eleison me, scânci el, şi duse mâna la crucea de pe piept, amintindu-şi de toate eşecurile sale pastorale. Nu e vina mea. M-am străduit cât am putut. Dar păgânii ăştia au capete de catâri.

De-abia îşi încheiase ruga de penitenţă când prispa de ciment începu să se legene, ca şi cum plutea pe apă. Galoşii de cauciuc din colţ, pe care şi-i punea iarna ca să străbată cei câţiva metri de la casă la biserică, săltară în sus şi-n jos, iar felinarul de vânt agăţat pe perete se clătină şi vărsă petrol lampant pe sutana lui zdrenţuită, dar şocul era atât de mare, încât el nici nu se mişcă.

Apoi, la fel de brusc precum începuse, cutremurul se încheie.

Un timp, tăcerea fu deplină, spartă doar de câte un olan desprins care aluneca încet de pe vreun acoperiş. Păsările se întoarseră în copaci, iar canarul se ghemui pe stinghia din colivia lui. În piaţă, în faţa bisericii, începură să se strângă din toate direcţiile oamenii, asemenea unei turme fugărite. Cărau cu ei lucruri pe care le salvaseră din casele lor: farfurii care imitau porţelanul, o puşcă cu tija ei de curăţat, un ceas de perete cu cucul căzut de pe mecanismul său cu arc, banii de sub saltea, un samovar rusesc încă aburind, o viitoare mireasă cu rochia de tul împrumutată, primarul cu maşina de scris de fontă plătită cu banii municipali, iar un altul împingea un pat în care se mai aflau bunicii lui bolnavi.
- A început bătălia Armageddonului! strigă plin de răutate părintele Yerasimos de pe prispa casei sale. E prea târziu să vă mai pocăiţi acum!

Ei îl priviră ruşinaţi.
- Să nu ziceţi că nu v-am avertizat! adăugă preotul.

Încă mai erau în piaţă, sfătuindu-se ce să facă acum, când teroarea reveni. Cutremurul îşi anunţă al doilea atac prin bătaia clopotelor şi, deşi clopotniţa rezistă în faţa violenţei din adâncul pământului, scuturându-se asemenea unei undiţe, delicatul mecanism al ceasului său cedă şi limbile lui de fier se opriră la momentul nenorocirii. Sătenii putură doar să privească neputincioşi cum pământul de sub picioarele lor vălurea, iar chiparoşii îşi pierdeau conurile. Tencuiala din interiorul bisericii crăpă şi o clipă mai târziu marile litere albastre de deasupra primăriei începură să cadă una câte una. Curând, balconul alunecă şi el de pe consolele lui şi ateriză pe pământ întreg: planşeu, balustradă, catarg şi şezlongul în care obişnuia primarul să moţăie după-amiezile.

Distrugerea continuă în lamentările sătenilor. Casele care se aflau în calea cutremurului cedară în faţa forţei lui: acoperişurile se prăbuşiră, coşurile căzură şi blocară străzile, iar magaziile de chirpici se dezintegrară în grămezi de ţărână şi paie. Dar sătenii nu aveau timp să jelească pierderea proprietăţilor. Brusc se auzi un zgomot de piatră şi zidărie spartă, apoi un nor de praf se ridică şi din nor apărură coarnele unei cirezi de vite în goană.

Oamenii se refugiară în biserica Sfântul Timotei. O familie de Martori ai lui Iehova, căreia părintele Yerasimos nu îi îngădui să intre, se căţără cât de sus putu în chiparoşii din curte, şi oamenii se agăţară cu putere de crengile dese, rostind rugăciuni, în vreme ce pe sub ei alergau vitele, îndreptându-se către celălalt capăt al satului. Când cireada dispăru, părintele Yerasimos îşi ţinu răsuflarea şi descoperi că şi cutremurul se încheiase. Deschise cu grijă uşa bisericii, se uită în stânga şi în dreapta, apoi spuse cu un oftat:
- Satul ăsta e atras de nenorocire ca fluturii de noapte de lumină.

Trebuiră să se numere de trei ori ca să se asigure că nu lipseşte nimeni, şi pe urmă oamenii se apucară de treabă. Fierarul cercetă ceasul bisericii, pentru a vedea stricăciunile. Ajunse la concluzia că nu era nevoie decât de îndreptarea arcului principal şi a rotiţelor, şi ceasul va ticăi din nou, dar sătenii votară în unanimitate să îl lase aşa, oprit, ca să le aducă aminte de dezastru. Câţiva bărbaţi îl urmară pe bărbier în prăvălia lui, unde curăţară praful din aer cu nişte foale luate de la fierar, păşiră peste grinzile căzute, dădură din drum scaunul de piele şi ridicară panoul greu, sculptat cu amoraşi, care se desprinsese din perete, ştiind deja ce vor găsi sub el: din oglinda minunată, pe care bărbierul o cumpărase ieftin din oraş, de la o frumuseţe trecută obsedată de numărarea ridurilor, nu mai rămăsese decât o grămadă de cioburi ascuţite, reflectând fragmente de imagini. Dar nimic nu îi întristă mai mult pe bărbaţi decât vestea care sosi: casa Safirei, aşezată la marginea satului, cea cu pereţii văruiţi şi obloanele roşu-carmin, cu ghivecele cu busuioc şi rozmarin, şi cu uşa mereu întredeschisă, cu o potcoavă pe ea, se transformase într-o grămadă de moloz colorat. Doar părintele Yerasimos îşi arătă mulţumirea:
- În sfârşit, spuse, casa păcatului a fost aruncată în Iad.

Se făcuse seară când vântul se porni din nou şi când auziră în sfârşit ţipetele păunilor care trăiau în cimitir. Când mulţimea ajunse acolo, oamenii ridicară din ţâţâni poarta de fier răsucită şi intrară, pentru a descoperi că trecerea pe acolo a cutremurului nu numai că despicase pământul în nenumărate locuri, spărsese în bucăţi pietrele funerare şi devastase micile altare de sticlă cu candelele care nu mai fuseseră umplute de mulţi ani şi vasele cu imortele care nu fuseseră niciodată udate, dar şi - lucrul cel mai rău dintre toate - scosese la lumină sicriele strămoşilor lor.

Încercară să împingă la loc sicriele, dar se dovedi un efort inutil, căci, în clipa în care le atingeau, scândurile mâncate de cari se fărâmiţau. Aşa că hotărâră să facă nişte sicrie noi. Bărbaţii munciră toată noaptea la lumina felinarelor şi toată ziua următoare, în vreme ce femeile trebuiră să scoată oasele şi să le însemne, ca să nu se amestece între ele. În vreme ce făceau asta, dădură peste un sicriu umplut cu cărţi, iar părintele Yerasimos, încurcat, se grăbi să le explice că erau o grămadă de scrieri lipsite de importanţă, pline de minciuni ale ereticilor ignoranţi şi blasfematori. Dar mai descoperiră şi alte lucruri: într-un alt sicriu găsiră un sistem complet de telegraf lângă rămăşiţele unui om care se temuse să nu fie îngropat de viu, iar în altul văzură uimiţi un ficat în stare perfectă sub oasele albite ale unui beţiv notoriu; doctorul le spuse că alcoolul îl păstrase atât de bine.

Terminaseră aproape de aranjat sicriele descoperite când unul foarte mic îi atrase atenţia părintelui Yerasimos Dar nu mărimea era cea care îl intriga, căci ştia că moartea era adeseori ispitită de neajutorarea copiilor din sat, ci ceea ce se vedea pe sub vopseaua care se cojea: era de fapt o cutie pentru peşte sărat. Cea mai mare surpriză veni însă atunci când, după ce smulse cu lopata cuiele ruginite din capac şi îngenunche lângă cutie, văzu că în loc de rămăşiţele unui copil, cutia ieftină de lemn conţinea optsprezece pietre grele, fiecare cioplită şi lustruită în forma neîndoioasă a unei inimi omeneşti.


Două zile dură făurirea noilor sicrie, iar în cea de-a treia, sătenii, purtând bande negre de doliu făcute din jartierele femeilor, ascultară, în ţârâitul cicadelor, liturghia săvârşită pentru odihna sufletelor celor morţi. Şi imediat ce părintele Yerasimos spuse: "Căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce", o porniră cu toţii către casă, lăsându-l singur în cimitir, doar cu groparul care începu să acopere mormintele. Stând în faţa lăzii cu pietre, preotul simţi o singurătate copleşitoare. Nimeni nu-şi mai putea aminti locul exact unde fusese găsită lada - sau nu voia să-i spună. Părintele Yerasimos lovi frustrat lada cu piciorul.
- Un păcat a fost comis, spuse el. Cu ceva timp în urmă am slujit o grămadă de pietre.

Cimitirul se afla în vârful unui deal de unde se vedea satul. Pietrele de mormânt distruse de cutremur fuseseră adunate grămadă, iar locul lor fusese luat de cruci de lemn simple. Părintele Yerasimos dădu celor doi păuni porumbul şi pâinea uscată pe care le adusese cu el înainte de a aduna penele care le căzuseră şi pe care le folosea pentru a împodobi altarul. Era o zi senină, cu o vreme plăcută. De la cutremur nu-şi putuse lua gândul de la misterioasa lui descoperire. În ultimele două nopţi se trezise cu lacrimi de frică de moarte în ochi, căci visase despre distrugerea Sodomei şi Gomorei de către o ploaie de pucioasă şi un cutremur, iar în dimineaţa liturghiei auzise un zgomot venind din dulapul unde îşi ţinea veşmintele preoţeşti; ţinându-şi crucea în mâna tremurătoare şi şoptind o rugăciune de exorcism, deschisese dulapul şi din el sărise afară un şobolan uriaş.

Toate astea le considerase nişte maşinaţiuni ale Diavolului, şi curând deveni convins că însuşi cutremurul fusese trimis de Domnul pentru ca el să poată descoperi lada. Aşadar, descifrarea misterului ar fi începutul lungului drum al penitenţei satului, îşi spuse. Cu acest gând în minte, intră puţin mai târziu în postul de poliţie.
- Îţi pierzi vremea, părinte, spuse caporalul de îndată ce îl văzu. Şi, ceea ce e mai important, mi-l iroseşti şi pe al meu.
- A fost comis un păcat, spuse părintele Yerasimos.
- Asta e jurisdicţia dumitale, părinte, nu a mea.
- S-ar putea să fie vorba şi de o crimă. E o procedură standard a poliţiei...
- O să mă ocup de ea după ce termin cu astea, spuse caporalul şi îşi apăsă palma pe un teanc de urmăriri penale privind jefuirea unor proprietăţi private după cutremur. Adăugă, ironic: Între timp, păstrează pietrele în siguranţă. Sunt o evidenţă legală crucială.

Părintele Yerasimos se înroşi de furie.
- A fost un păcat, repetă el cu încăpăţânare.

Nu era un om care să renunţe aşa uşor; se hotărî să pornească el însuşi cercetările. Dar nu ştia de unde să înceapă, şi astfel rătăci pe străzi ore în şir, adâncit în gânduri. Cu cine se întâlnea, îl întreba despre stricăciunile pe care le adusese cutremurul proprietăţii respectivului, dar cu gândurile aiurea, încât atunci când se întâlnea din nou mai târziu cu acelaşi om, îl întreba aceleaşi lucruri şi îi oferea iarăşi sincerele lui păreri de rău.

Mari porţiuni din sat erau în ruine. În drumul lui către piaţă, părintele Yerasimos trebui să se caţere peste o grămadă de moloz care fusese odinioară o casă cu două caturi, cu şemineu la fiecare etaj, şi un tufiş de iasomie care ajungea înainte până la acoperiş. Deşi planta era acum îngropată sub multe straturi de cărămidă, tencuială şi zidărie, încă se mai simţea amintirea parfumului său. Nu departe de acel loc scăpase neatins de cutremur un grajd. Măgari şi asini erau priponiţi afară, iar stăpânii le luaseră locul în adăpost. Preotul se opri la prăvălia bărbierului, unde acesta, în patru labe, punea laolaltă cioburile oglinzii.
- Nu călca pe cioburi, părinte, spuse bărbierul, cu o sticlă de lipici în mână. Doar dacă eşti atât de uşor încât să poţi păşi pe apa mării.

Părintele Yerasimos se supuse. Ridică de jos un scaun răsturnat, îi şterse şezutul cu mâneca sutanei şi se aşeză. Prăvălioara arăta foarte rău. Crăpături adânci brăzdau pereţii, iar în acoperiş se vedea o gaură mare. Într-un colţ, candelabrul cu cinci becuri zăcea pe o grămadă de picături de sticlă şi moloz. Îi amintea preotului de o lebădă moartă.

Părintele Yerasimos întrebă:
- Ştii ceva despre pietrele din ladă?
- Habar n-am, răspunse imediat bărbierul.

Era tot aplecat peste oglindă, dar se întorsese încet, aşa că acum stătea cu spatele la preot. Părintele Yerasimos îl privi în tăcere. Afară, în stradă, treceau femei şi copii cărând găleţi cu moloz. Bărbierul începu să fredoneze o melodie.
- Te-ai gândit vreodată să renunţi la barbă, părinte? întrebă el după un timp. Îţi fac reducere.

Preotul nu răspunse la glumă. Simţea că era o încercare de a evita întrebarea lui.
- Ciudat, stărui părintele Yerasimos, mângâindu-şi barba. Pentru că oamenii îi spun bărbierului lucruri pe care nu le-ar spune nici măcar nevestelor.
- Nu mie, părinte. Lumea zice că nu sunt bun să păstrez un secret, că sunt mai rău ca bărbierul regelui Midas.

Preotul nu-l crezu. Dar ştia că nu ar fi o tactică bună să-şi arate suspiciunea în această primă fază a cercetării sale.
- Gata, zise bărbierul după un minut. Se ridică şi-şi şterse mâinile pe pantaloni. Mă ajuţi, părinte?

Părintele Yerasimos îl ajută să atârne din nou pe perete oglinda grea. După ce terminară, bărbierul întrebă:
- Ei, ce zici?

Părintele Yerasimos se uită la oglindă. Era ca un mozaic făcut de un artizan amator. Se vedeau spaţii între cioburi şi reflexia lui era atât de distorsionată, încât chipul lui semăna cu cel al unui asin.
- Obiectul ăsta e bun doar pentru Casa Oglinzilor, spuse el cu amărăciune. Şi, nemaiputând să-şi înăbuşe sentimentele, adăugă: Eşti la fel de nepriceput la repararea oglinzilor ca la rostirea minciunilor, bărbierule.

În noaptea aceea, coşmarurile îi reveniră. Părintele Yerasimos blestemă şi oftă mult timp înainte să-şi recunoască înfrângerea în eforturile sale de a adormi. Se ridică în capul oaselor în pat şi se uită afară pe fereastră. Mai erau câteva ore până să se lumineze de ziuă. Casa lui avea o singură odaie: era dormitor, cameră de lucru şi totodată bucătărie. Puse cantităţi egale de cicoare râşnită - din cauza finanţelor sale reduse - şi cafea în oală, puţin zahăr, şi fierse amestecul pe lampa cu spirt. Apoi se înfăşură în sutană şi se aşeză pe acelaşi scaun de pe prispă de unde privise cu trei zile în urmă dezlănţuirea cutremurului. Îşi bău cafeaua cât era încă fierbinte şi contemplă linia orizontului, unde abia se desluşea conturul dealurilor. Când îşi termină cana, mai făcu nişte cafea şi se întoarse pe prispă, şi rămase aici, cufundat în gânduri, până când dealurile căpătară culoarea mierii. Abia când cocoşii începură să cânte îşi aminti că în curând era vremea utreniei şi se repezi să se îmbrace, murmurând:
- Iartă-mă, Doamne. Până şi eu Te-am părăsit.

La slujbă veniră atât de puţini oameni încât doar îi mări tristeţea. În plus, se trezi de vreo două ori gândindu-se la înmormântarea necreştinească în timp ce sfinţea pâinea şi vinul. Dădu în grabă împărtăşania şi spuse Tatăl nostru mai repede decât de obicei. Apoi trezi din somn bătrânele care adormeau întotdeauna în timpul slujbei şi, după ce toată lumea plecă, îşi scoase odăjdiile şi îşi puse din nou sutana murdară: era gata acum pentru o nouă zi de întrebări.

Începu cu cafeneaua, unde ospătarul se miră să îl vadă atât de devreme.
- Singura dată când mi-aduc aminte că ai venit aici aşa de devreme, părinte, spuse el din spatele tejghelei, a fost când ţi s-a terminat vinul de împărtăşanie.

Părintele Yerasimos îl plăcea. Ospătarul era un uriaş şi când se mişca prin prăvălie îi amintea preotului de un transatlantic care încerca să andocheze fără ajutorul unui remorcher. Iar purtarea lui delicată îl convinsese pe părintele Yerasimos că era cel mai sincer, cel mai inimos om din sat. Îi aduse preotului o ceaşcă de cafea.
- Aia a fost o urgenţă, spuse preotul, amintindu-şi de incident cu ruşine, dar şi cu o ştrengărie de copil. A trebuit să mă furişez pe uşa din spate, şi nici măcar psalmistul n-a observat. Îşi stăpâni chicotitul şi adăugă, solemn: Sper că Domnul m-a iertat pentru că în ziua aia am dat la împărtăşanie coniac.
- Sunt sigur că te-a iertat, părinte; dacă-ţi aduci aminte, era coniac de 80 de grade. Îl păstram pentru nunta soră-mii.
- Iar eu îţi sunt recunoscător, fiule, spuse sobru părintele Yerasimos.

Se aşezase la o masă de lângă tejghea. Pe perete se vedea un cerc întunecat acolo unde fusese ceasul. Era un ceas de forma unui capac enorm de sticlă, cu logoul unei mărci populare de bere pe el, care se dădea gratis oricărui negustor ce vindea anual minimum cinci mii de lăzi.
- Păcat de ceas, spuse părintele Yerasimos.

Ospătarul se uită cu tristeţe către cercul întunecat de pe perete.
- Era un ceas bun, spuse el.
- Elveţian?
- Mecanismul, da. Şapte rubine.

Amândoi priviră în tăcere urma neagră de pe perete.
- Rămânea doar cu un minut în urmă pe lună, spuse ospătarul.
- Zău? Părintele Yerasimos clătină din cap, impresionat, şi continuă repede: Astăzi am din nou nevoie de ajutorul tău, fiule, dar în altă problemă.

În afară de ceas, singura altă stricăciune suferită de prăvălie în timpul cutremurului fusese o bucată de tencuială care căzuse din tavan pe vitrina frigorifică. În sticla crăpată a frigiderului, preotul îl privea pe ospătar cum spală vasele.
- Ajutorul meu, părinte?
- Da. Ce poţi să-mi spui de pietre?
- Pietre?
- Pietrele din sicriu.
- Din... sicriu?

Părintele Yerasimos privi suspicios mâinile omului. În dimineaţa aceea nu prea aveau dexteritatea lor obişnuită - de fapt, tremurau. Mai mult, imediat ce ospătarul termină de spălat toate vasele, le băgă din nou în apa plină de clăbuci, deşi erau curate, şi începu din nou să le cureţe cu buretele.
- N-ai fost la cimitir când am găsit lada de peşte? întrebă preotul.

Omul îşi şterse fruntea cu dosul mâinii.
- Oh, sicriul ăla... da, răspunse, aplecându-se peste chiuvetă.

Avea clăbuci pe frunte.
- Ei?
- Tare-aş vrea să te pot ajuta, părinte. Dar când muşteriii mei vorbesc serios, sunt aşa de beţi că nu înţeleg ce spun. Asta e o problemă.

Părintele Yerasimos se simţea trădat. Cu o săptămână în urmă îi dăduse imediat dezlegarea pentru că îndoise alcoolul cu apă. Iar acum omul îi mulţumea spunându-i o minciună. Furia îl înăbuşi, şi îşi dădu peste cap cafeaua cu un gest hotărât.
- Adevărata problemă, fiule, spuse el, ridicând în aer un deget, e că te-ai aliat de prea mult timp cu păgânii.

Nu voi să asculte scuzele omului, şi nici nu plăti pentru cafea.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer