Douăzeci de poeme de iubire şi un cântec de disperare / Veinte poemas de amor y una canción desesperada

Publicat în 1924, când poetul avea 19 ani, volumul Douăzeci de poeme de iubire şi un cântec de disperare rămâne cea mai cunoscută şi mai citită scriere a lui Pablo Neruda. Un amestec dulce-amar de exuberanţă, pasiune, senzualitate şi dezolare, cartea i-a adus poetului chilian recunoaşterea internaţională, situându-l printre cei mai apreciaţi scriitori ai continentului sud-american.

Pablo Neruda, pe numele său adevărat Ricardo Eliécer Neftalí Reyes Basoalto, s-a născut în 1904 la Parral, dar şi-a petrecut copilăria în Temuco, un orăşel feroviar de a cărui amintire se va simţi întotdeauna legat. Pablo Neruda şi-a descoperit de foarte tânăr talentul literar, primul său volum de versuri fiind publicat pe bani proprii în 1923, când poetul avea 18 ani. În paralel cu scrisul, Neruda a fost extrem de implicat în viaţa socială a ţării sale, începând de foarte devreme o carieră diplomatică - a fost consul al Chile în India, Singapore, Birmania, Spania, Franţa -, continuată cu funcţia de senator şi candidatura la preşedinţie din partea Partidului Comunist, în care s-a înscris în 1945.

Recunoaşterea internaţională a poetului Neruda a culminat în 1971 prin acordarea Premiului Nobel pentru Literatură. Motivaţia Academiei Suedeze este cât se poate de elocventă în acest sens: "pentru opera lui, care, cu suflul unei forţe elementare, dă viaţă destinului şi viselor unui întreg continent."

Pablo Neruda a murit doi ani mai târziu, în Santiago de Chile, după instaurarea dictaturii militare a generalului Pinochet. Scriitorul chilian Jorge Edwards afirma: "metaforic vorbind, Pablo s-a îmbolnăvit o dată cu ţara şi s-a stins din viaţă o dată cu instaurarea tiraniei."


7.

Încovoiat în asfinţit arunc tristele mele năvoade
în ochii tăi oceanici.

Acolo se întinde şi arde pe rugul cel mai înalt
singurătatea mea ce îşi roteşte braţele ca un naufragiat.

Fac semne roşii pe ochii tăi absenţi
ce se tălăzuiesc ca marea pe ţărmul unui far.

Ascunzi numai tenebre, femeia mea distantă,
şi din privirea ta se-iveşte uneori a spaimei coastă.

Încovoiat în asfinţit arunc tristele mele năvoade
în această mare ce cutremură ochii tăi oceanici.

Păsările de noapte ciugulesc primele stele
ce scânteiază ca sufletul meu când te iubesc.

Noaptea galopează pe iapa ei sumbră
împrăştiind spice albastre pe câmp.


7.

Inclinado en las tardes tiro mis tristes redes
a tus ojos oceánicos.
Allí se estira y arde en la más alta hoguera
mi soledad que da vueltas los brazos como un náufrago.
Hago rojas señales sobre tus hojos ausentes
que olean como el mar a la orilla de un faro.
Sólo guardas tinieblas, hembra distante y mía,
de tu mirada emerge a veces la costa del espanto.
Inclinado en las tardes echo mis tristes redes
a ese mar que sacude tus ojos oceánicos.
Los pájaros nocturnos picotean las primeras estrellas
que centellean como mi alma cuando te amo.
Galopa la noche en su yegua sombría
desparramando espigas azules sobre el campo.

14.

Te joci în fiecare zi cu lumina universului.
Subtilă musafiră, soseşti în fiecare floare şi în apă.
Eşti mult mai mult decât căpşoru-acesta alb pe care-l strâng
în mâini ca pe-un ciorchine zi de zi.

Cu nimeni nu te-asemeni de când eu te iubesc.
Lasă-mă între galbene ghirlande să te-ntind.
Cine-ţi scrie numele cu litere de fum printre stelele sudului?

Ah lasă-mă să-mi amintesc cum erai atunci, când încă nu existai.

Deodată vântul urlă şi izbeşte fereastra mea închisă.
Cerul e un năvod plin de peşti întunecaţi.
Aici se întâlnesc toate vânturile, toate.
Se dezbracă ploaia.

Trec în fugă păsările.
Vântul. Vântul.
Eu nu mă pot lupta decât cu forţele-omeneşti.
Furtuna învârtejeşte frunzele-nnegrite
şi dezleagă toate bărcile care aseară au amarat la cer.

Tu eşti aici. Ah tu nu fugi.
Tu o să răspunzi şi ultimului meu strigăt.
Ghemuieşte-te lângă mine ca şi cum ţi-ar fi frică.
Totuşi câteodată ţi-a trecut prin ochi o umbră stranie.

Acum, şi-acum, iubito, tu mi-aduci caprifoi,
şi parfumaţi îţi sunt şi sânii.
În timp ce vântul trist ucide fluturi galopând
eu te iubesc, şi bucuria-mi muşcă din gura ta de prună.

Cât te-ar fi durut să te obişnuieşti cu mine,
cu sufletul meu solitar şi sălbatic, cu numele meu pe care toţi îl izgonesc.
Am văzut de atâtea ori luceafărul arzând pe când ne sărutam pe ochi
şi cum deasupra noastră se desfăceau apusurile în uriaşe evantaie.
Cuvintele mele au plouat peste tine mângâindu-te.
Am iubit de multă vreme trupul tău de sidef însorit.
Ba chiar te cred stăpâna universului.
O să-ţi aduc din munţi flori vesele, şi campanule,
negre alune, şi coşuri de nuiele pline de săruturi.

Vreau să fac cu tine
ce face primăvara cu cireşii.

14.

Juegas todos los días con la luz del universo.
Sutil visitadora, llegas en la flor y en el agua.
Eres más que esta blanca cabecita que aprieto
como un racimo entre mis manos cada día.

A nadie te pareces desde que yo te amo.
Déjame tenderte entre guirnaldas amarillas.
Quién escribe tu nombre con letras de humo entre las estrellas del sur?
Ah déjame recordarte cómo eras entonces, cuando aún no existías.

De pronto el viento aúlla y golpea mi ventana cerrada.
El cielo es una red cuajada de peces sombríos.
Aquí vienen a dar todos los vientos, todos.
Se desviste la lluvia.

Pasan huyendo los pájaros.
El viento. El viento.
Yo sólo puedo luchar contra la fuerza de los hombres.
El temporal arremolina hojas oscuras
y suelta todas las barcas que anoche amarraron al cielo.

Tú estás aquí. Ah tú no huyes.
Tú me responderás hasta el último grito.
Ovíllate a mi lado como si tuvieras miedo.
Sin embargo alguna vez corrió una sombra extraña por tus ojos.

Ahora, ahora también, pequeña, me traes madreselvas,
y tienes hasta los senos perfumados.
Mientras el viento triste galopa matando mariposas
yo te amo, y mi alegría muerde tu boca de ciruela.

Cuanto te habrá dolido acostumbrarte a mí,
a mi alma sola y salvaje, a mi nombre que todos ahuyentan.
Hemos visto arder tantas veces el lucero besándonos los ojos
y sobre nuestras cabezas destorcerse los crepúsculos en abanicos girantes.

Mis palabras llovieron sobre ti acariciándote.
Amé desde hace tiempo tu cuerpo de nácar soleado.
Hasta te creo dueña del universo.
Te traeré de las montañas flores alegres, copihues,
avellanas oscuras, y cestas silvestres de besos.

Quiero hacer contigo
lo que la primavera hace con los cerezos.


Cântecul de disperare

Răsare amintirea ta din noaptea unde-s scufundat.
Râul îşi leagă de mare lamentaţia obstinată.

Părăsit asemeni cheiurilor în zori.
Este ceasul plecării, oh părăsitule!

Peste inima mea plouă corole reci.
Oh santină de moloz, cumplită peşteră cu naufragiaţi!

În tine s-au adunat războaiele şi zborurile.
Din tine şi-au înălţat aripile păsările cântului.

Ai înghiţit tot, ca depărtarea.
Ca marea, ca timpul. Totul în tine a fost un naufragiu!

Era ora veselă a asaltului şi a sărutării.
Ora stuporii ce ardea ca un far.

Neliniştea pilotului, furia scafandrului orb,
tulburea beţie a dragostei, totul în tine a fost un naufragiu!

În copilăria de ceaţă sufletul meu înaripat şi rănit.
Pierdute descoperitor, totul în tine a fost un naufragiu!

Te-ai legat de durere, te-ai agăţat de dorinţă.
Te-a doborât tristeţea, totul în tine a fost un naufragiu!

Am împins înapoi zidul de umbră,
am păşit dincolo de dorinţă şi de faptă.

Oh trup, trup al meu, femeie pe care am iubit-o şi am pierdut-o,
pe tine în ceasu-acesta umed, te chem şi te prefac în cânt.

Ca un pahar tu ai primit nemărginita duioşie,
şi cioburi te-a făcut ca pe-un pahar nemărginita-uitare.

Era neagra, neagra singurătate a insulelor,
şi acolo, femeie de iubire, în braţele tale m-ai primit.

Erau setea şi foamea, şi tu ai fost rodul.
Erau durerea şi ruinele, şi tu ai fost miracolul.

Ah femeie, nu ştiu cum m-ai putut păstra
pe pământul sufletului tău, şi pe crucea braţelor tale!

Dorinţa mea de tine a fost cea mai teribilă şi cea mai scurtă,
cea mai nepotolită şi mai beată, cea mai intensă şi cea mai avidă.

Cimitir de sărutări, încă mai sunt focuri pe mormintele tale,
încă mai ard ciorchinii ciuguliţi de păsări.

Oh gura muşcată, oh sărutatele membre,
oh dinţii înfometaţi, oh trupurile împletite.

Oh copulaţia nebună de speranţă şi efort
în care ne încleştam şi deznădăjduiam.

Şi duioşia, uşoară ca apa şi făina.
Şi cuvântul de-abia-nceput pe buze.

Mi-a fost destinu-acesta, cu el dorinţa mi-a călătorit,
s-a prăbuşit în el dorinţa-mi, totul în tine a fost naufragiu!
Oh santină de moloz, totul cădea-năuntrul tău,
ce durere nu ai vlăguit, ce valuri nu te-au înecat.

Din val în val încă ai pâlpâit şi ai cântat
stând în picioare ca un marinar la prova unei corăbii.

Încă-ai mai înflorit în cânturi, încă-ai mai spart curenţi.
Oh santină de moloz, tu puţ deschis şi-amar.

Palid scafandru orb, nefericit oştean,
pierdute descoperitor, totul în tine a fost naufragiu!

Este ceasul plecării, crudul şi-ngheţatul ceas
pe care noaptea îl supune oricărui orar.

Centura zgomotoasă a mării încinge ţărmul.
Se ivesc stele reci, emigrează negre păsări.

Părăsit asemeni cheiurilor în zori.
Doar umbra mi se răsuceşte tremurândă-n mâini.

Ah dincolo de toate. Ah dincolo de toate.

Este ceasul plecării. Oh părăsitule!

La canción desesperada

Emerge tu recuerdo de la noche en que estoy.
El río anuda al mar su lamento obstinado.

Abandonado como los muelles en el alba.
Es la hora de partir, oh abandonado!

Sobre mi corazón llueven frías corolas.
Oh sentina de escombros, feroz cueva de náufragos!

En ti se acumularon las guerras y los vuelos.
De ti alzaron las alas los pájaros del canto.

Todo te lo tragaste, como la lejanía.
Como el mar, como el tiempo. Todo en ti fue naufragio!

Era la alegre hora del asalto y el beso.
La hora del estupor que ardía como un faro.

Ansiedad de piloto, furia de buzo ciego,
turbia embriaguez de amor, todo en ti fue naufragio!

En la infancia de niebla mi alma alada y herida.
Descubridor perdido, todo en ti fue naufragio!

Te ceñiste al dolor, te agarraste al deseo.
Te tumbó la tristeza, todo en ti fue naufragio!

Hice retroceder la muralla de sombra,
anduve más allá del deseo y del acto.

Oh carne, carne mía, mujer que amé y perdí,
a ti en esta hora húmeda, evoco y hago canto.

Como un vaso albergaste la infinita ternura,
y el infinito olvido te trizó como a un vaso.

Era la negra, negra soledad de las islas,
y allí, mujer de amor, me acogieron tus brazos.

Era la sed y el hambre, y tú fuiste la fruta.
Era el duelo y las ruinas, y tú fuiste el milagro.

Ah mujer, no sé cómo pudiste contenerme
en la tierra de tu alma, y en la cruz de tus brazos!

Mi deseo de ti fue el más terrible y corto,
el más revuelto y ebrio, el más tirante y ávido.

Cementerio de besos, aún hay fuego en tus tumbas,
aún los racimos arden picoteados de pájaros.

Oh la boca mordida, oh los besados miembros,
oh los hambrientos dientes, oh los cuerpos trenzados.

Oh la cópula loca de esperanza y esfuerzo
en que nos anudamos y nos desesperamos.

Y la ternura, leve como el agua y la harina.
Y la palabra apenas comenzada en los labios.

Ese fue mi destino y en él viajó mi anhelo,
y en él cayó mi anhelo, todo en ti fue naufragio!

Oh, sentina de escombros, en ti todo caía,
qué dolor no exprimiste, qué olas no te ahogaron!

De tumbo en tumbo aún llameaste y cantaste.
De pie como un marino en la proa de un barco.

Aún floreciste en cantos, aún rompiste en corrientes.
Oh sentina de escombros, pozo abierto y amargo.

Pálido buzo ciego, desventurado hondero,
descubridor perdido, todo en ti fue naufragio!

Es la hora de partir, la dura y fría hora
que la noche sujeta a todo horario.

El cinturón ruidoso del mar ciñe la costa.
Surgen frías estrellas, emigran negros pájaros.

Abandonado como los muelles en el alba.
Sólo la sombra trémula se retuerce en mis manos.

Ah más allá de todo. Ah más allá de todo.

Es la hora de partir. Oh abandonado!


Miercuri, 18 mai 2011, de la ora 18:00, în Café Verona, Editura Vellant lansează volumul Douăzeci poeme de iubire şi un cântec de disperare al poetului chilian Pablo Neruda. Vor participa traducătorul poemelor, Dan Munteanu Colán, directorul editorial Vellant, Simona Răuţă, traducătoarea memoriilor lui Pablo Neruda, Luminiţa Voina-Răuţ, şi ilustratoarea cărţii, Nura El-Sayed.