Viziuni însângerate

Coşmarul a devenit realitate, îşi spuse Dani.

Viziunea.
Mirosul de sânge îi întoarse stomacul pe dos, fumul dens şi înţepător îi ardea ochii, iar ceea ce atâta vreme nu fusese decât o amintire palidă, ca desprinsă dintr-un vis, devenea acum o realitate cumplită, care-i tăia răsuflarea. Pentru o clipă, încremeni.

Totul era aievea.

În ciuda a tot ce făcuse, a tot ce încercase să facă, în ciuda tuturor avertismentelor, acum devenea din nou...
- Dani?

Hollis apăru lângă ea, de parcă s-ar fi întrupat din fumul gros, cu pistolul pregătit, mijindu-şi ochii albaştri şi pătrunzători, deranjată de duhoarea dinăuntru.
- Unde e?
- Nu... nu pot. Nu cred că pot.
- Dani, tu eşti singura noastră speranţă. Eşti unica lor speranţă.

Înţelegi?

Căutând înăuntrul ei forţa pe care nu era deloc sigură că o are, Dani spuse:
- Dacă m-ar fi ascultat cineva atunci când trebuia...
- Nu mai privi în urmă. N-are nici un rost. Acum doar prezentul contează. Încotro o luăm, Dani?

Oricât de imposibil îi părea acest lucru, Dani se strădui din răsputeri să se concentreze asupra mirosului greu de sânge, pe care ştia că nimeni altcineva nu-l simţea. Era un indiciu, singurul după care se puteau ghida. Aproape că-i veni să vomite, icni şi arătă cu degetul.
- Pe-acolo. În spate. Dar...
- Dar ce?
- E undeva jos. Sub noi. La subsol.

Scări. Îşi amintea de nişte scări. Trebuia să coboare. Să coboare în infern.
- Nu apare nici un subsol în proiectul clădirii.
- Ştiu.
- Oribil loc în care să fii prins când clădirea e-n flăcări, spuse Hollis. Acoperişul ar putea să se prăbuşească peste noi. Fără probleme.

Bishop apăru din senin, la fel de brusc precum Hollis, cu arma în mână, cu faţa împietrită şi o privire agitată.
- Trebuie să ne grăbim.
- Da, răspunse Hollis, asta ştim şi noi. O clădire în flăcări. Un criminal maniac. Binele, copleşit de forţele răului. Gravă situaţie.

Cuvintele şi tonul vocii nu păreau serioase, dar privirea ei spunea cu totul altceva, era fermă, iscoditoare.
- Ai uitat să spui victimă potenţială în mâinile criminalului nebun, zise şeful ei, fără să încerce măcar să folosească acelaşi ton ca ea.
- Niciodată! Dani, ai văzut subsolul sau îl simţi?
- Scări. Le-am văzut. Simţea o povară imensă, parcă toată greutatea lumii atârna pe umerii ei. Sau poate că... Şi acum simt că... E undeva mai jos. E sub noi.
- Atunci să căutăm scările.

Dani tuşi. Încerca să gândească, încerca să-şi aducă aminte. Dar visele pe care le rememora erau atât de vagi, atât de lipsite de substanţă, chiar şi viziunile pe care le avea uneori, încât nu exista nici o şansă ca să fie sigură că-şi amintea ceva limpede. Era pe deplin conştientă de timpul preţios care se scurgea, şi se uită la ceasul de mână, la ceasul mare electronic care arăta ora 2.47 p.m., marţi, 28 octombrie. Ciudat. Nu mai purtase niciodată ceas. De ce avea unul chiar acum? Şi de ce unul care părea aşa de... bizar pe mâna ei subţire?
- Dani?

Se scutură să se dezmeticească din momentul de confuzie.
- Scările. Nu sunt unde ne-am aştepta, reuşi ea să rostească în cele din urmă, tuşind din nou. Sunt într-o debara sau ceva de genul ăsta. Un birou mic. O cameră. Nu pe hol. Holuri...

Îi apăru în faţa ochilor imaginea unor holuri nesfârşite, puternic luminate, care nu se deosebeau cu nimic între ele...

- Ce?

Imaginea din mintea ei se disipă la fel de repede cum se înfiripase, iar Dani nu-i dădu importanţă, căci o certitudine absolută îi luase locul.
- La naiba! Subsolul e compartimentat. De un perete solid. Două încăperi mari. De la acest nivel, se ajunge la ele pe două scări diferite, câte una de fiecare parte a clădirii, în spate.
- Ce rahat de proiect de construcţie mai e şi ăsta? Întrebă Hollis.
- Dacă ieşim vii de-aici, poţi să-l întrebi pe arhitect.

Mirosul de sânge era aproape copleşitor, pe Dani începuse s-o doară capul. Rău de tot.

Holuri. Nu sunt holuri, sunt două spaţii separate, două părţi diferite...

Nu se mai concentrase niciodată atât de mult timp fără pauză şi mai ales nu cu o asemenea intensitate.

Bishop spuse:
- Nu poţi să ne spui în ce parte sunt, nu?
- Nu. Îmi pare rău.

Avea senzaţia că, de când se cunoscuseră, îşi cerea mereu scuze faţă de acest bărbat. La naiba, chiar aşa şi era.

Hollis se încruntă. Îi zise lui Bishop:
- Minunat! E pur şi simplu minunat! Nu vezi nimic, furtuna mi-a dat peste cap toate simţurile, iar noi suntem într-o clădire uriaşă care arde, fără măcar o amărâtă de hartă la noi.
- De-asta o avem pe Dani cu noi.

Ochii palizi şi atenţi o priveau fix.

Dani se simţi extrem de stânjenită.
- Eu... eu nu... Ştiu doar că e jos, undeva.
- Şi Miranda?

Numele o făcu să se cutremure şi, pentru o clipă, Dani avu ameţitoarea senzaţie că ceva nu se potriveşte, ceva era în dezacord, într-un fel sau altul. Găsi totuşi un răspuns pentru el. Cât de cât.
- Nu e... moartă. Încă. O foloseşte ca momeală, doar ştii asta. Dintotdeauna a fost pe post de momeală, ca să te ademenească.
- Şi pe tine, spuse Bishop.

Dani nu voia să se gândească la asta. Nu putea - dintr-un motiv pe care nu ştia să-l explice - să se gândească la asta.
- Trebuie să plecăm. Acum. N-o să mai aştepte, nu de data asta.

Şi nu e singurul.

Conversaţia durase doar câteva minute, dar fumul devenise deja mai dens, mugetul focului se înteţise şi căldura era din ce în ce mai intensă.

Cu amărăciune în glas, Hollis spuse:
- Suntem la dispoziţia lui, ca şi pân-acum, ca-ntotdeauna, duşi de val, fără şanse să ne oprim, să ne gândim.

Bishop se întoarse şi o porni spre colţul dinspre sud al clădirii, în spatele ei.
- Eu o să cobor pe-aici. Voi două mergeţi spre colţul estic. Dani se întrebă dacă şi el se lăsa condus de instinct, dar nu-i spuse lui Hollis decât atât:
- Dacă s-ar ivi ocazia, nu ar profita de ea, nu? Să se oprească şi să se gândească, vreau să zic.
- Asta ar însemna un minut pierdut în drumul spre Miranda? Atunci, nici vorbă! Fie doar şi-atât, şi-ar fi de-ajuns, dar, colac peste pupăză, se mai şi învinovăţeşte pentru toată porcăria asta.
- N-avea de unde să ştie...
- Ba da. Ar fi putut. Poate chiar a ştiut. Din cauza asta crede că e vina lui. Hai, să mergem!

Dani o urmă, dar nu putu să se abţină să nu întrebe:
- Tu crezi că e vina lui?

Hollis se opri doar pentru o clipă, uitându-se peste umăr; ochii-i luceau şi privirea-i era fermă.
- Da, aşa cred. S-a jucat de prea multe ori de-a Dumnezeu. Şi noi plătim pentru aroganţa lui.

Dani o urmă mai departe, simţind din ce în ce mai mult că se înăbuşă, în ciuda faptului că atunci când ajunseră în jumătatea cealaltă a clădirii, în spate, fumul nu mai era aşa de dens. Cele două femei descoperiră imediat, în spatele a ceea ce fusese probabil odată un birou mic, o uşă, care se deschise fără zgomot şi care dădea spre nişte scări.

Scările erau deja luminate.
- Bingo! răsuflă Hollis uşurată.

Pe de o parte, Dani ar fi vrut să-i spună să mai aştepte măcar până când Bishop termina de verificat cealaltă aripă a clădirii, dar toate instinctele, precum şi valurile de căldură care veneau din spate îi spuneau că pur şi simplu nu mai era timp de pierdut.

Hollis ridică arma ţinând-o cu ambele mâini şi se uită spre Dani.
- Eşti gata?

Dani nu pregetă să se întrebe cum putea cineva din lumea asta să fie gata pentru aşa ceva? Se concentră însă asupra singurei arme pe care o deţinea, cea din mintea ei - în timp ce capul o durea îngrozitor -, şi încuviinţă.

Hollis doar ce făcuse un pas când în spatele lor se auzi un zgomot asurzitor şi un nou val de căldură, aproape de nesuportat, ameninţa să le împingă pe scări.

Acoperişul se prăbuşea.

Se uitară una la cealaltă şi apoi, fără emoţie în glas, Hollis spuse:
- Închide uşa în urma noastră!

Dani îşi adună ultimele rămăşite de curaj şi chiar dacă vocea ei nu reuşi să fie la fel de calmă ca a celeilalte femei, cel puţin nu-i tremură.
- Bine, zise ea, închizând uşa în urma lor, după care începură să coboare în iad.


1

Marţi, 7 octombrie

- Iar ai avut acel vis azi-noapte, nu-i aşa?

Dani nu-şi desprinse ochii de la ceaşca de cafea decât atunci când tăcerea se prelungi mai mult decât era firesc într-o conversaţie; se uită la sora ei.
- Da. Iar am avut acel vis.

Paris se aşeză la celălalt capăt al mesei, ţinând ceaşca de cafea cu amândouă mâinile.
- A fost la fel ca până acum?
- În mare parte, da.
- Atunci înseamnă că nu a fost la fel. Ce a fost diferit de data asta?

Dani nu voia să-i răspundă la întrebare, dar o cunoştea prea bine pe sora ei ca să se lupte cu inevitabilul; când Paris îşi punea ceva în minte, era la fel de greu de oprit precum valurile dezlănţuite ale mării.
- De data asta, era localizat în timp. Era ora 2.47 după-amiaza, 28 octombrie.

Paris întoarse capul să se uite la calendarul fixat pe frigider cu magneţi ce reprezentau personaje din South Park.
- Zici că era 28, nu? Anul ăsta?
- Da.
- Adică peste trei săptămâni.
- Mi-am dat seama şi eu.
- Şi personajele din vis erau aceleaşi?

Dani încuviinţă.
- Da, aceiaşi oameni. Aceleaşi discuţii. Acelaşi depozit în flăcări. Aceeaşi senzaţie de soartă tragică.
- Deci a fost la fel, numai că de data asta ai văzut şi ora, nu?
- Nu e niciodată exact la fel, ştii doar. Probabil că o parte din vis e simbolică şi n-am de unde să ştiu care părţi nu trebuie interpretate ca atare. Ştiu doar ce văd; sunt întotdeauna mici schimbări, uneori ciudate. Câte un cuvânt diferit, câte un gest. Cred că pistolul pe care-l ţinea Hollis în mână nu era acelaşi. Şi Bishop purta de data asta o haină neagră de piele; altă dată purta o jachetă impermeabilă, închisă la culoare.
- Dar sunt mereu aceiaşi. Oamenii ăştia doi apar întotdeauna în vis, nu?
- Întotdeauna.
- Nişte oameni pe care nu-i cunoşti.
- Oameni pe care nu-i cunosc... încă. Dani se încruntă un moment privind ceaşca de cafea, apoi clătină din cap şi se uită din nou la sora ei, care o privea fix. În vis, am senzaţia că-i cunosc foarte bine. Îi înţeleg, dar într-un fel greu de explicat.
- Poate pentru că au şi ei capacităţi de medium.

Dani ridică din umeri.
- Poate.
- Şi s-a terminat...
-...aşa cum se termină mereu. Sfârşitul nu se schimbă niciodată. Închid uşa în urma noastră şi coborâm scările. Ştiu că acoperişul a început să se prăbuşească. Ştiu că nu vom putea să ieşim pe unde am intrat. Ştiu că ceva îngrozitor şi malefic ne aşteaptă la subsolul clădirii, ştiu că ni se întinde o cursă.
- Şi cu toate astea, coborâţi scările.
- Nu mi se pare că avem de ales.
- Sau poate că e o alegere pe care ai făcut-o deja, înainte de a pune piciorul în clădire, spuse Paris. Poate că alegerea o faci chiar acum. Cum ai văzut ce dată era?
- M-am uitat la ceasul de mână.
- Al tău? Nici una dintre noi nu putem să purtăm ceas.

Dani adăugă, încă ezitând:
- Şi nu era genul de ceas pe care l-aş purta dacă aş putea.
- Cum era?
- Arăta... ca un ceas de soldat. Mare, negru, electronic. Cu multe butoane şi mai multe ecrane. Ca şi cum ar fi putut să-mi arate ora în Beijing, dar şi latitudinea şi longitudinea. La naiba, era posibil să traducă şi din sanscrită în engleză, la cât mă pricep eu.
- Şi ce crezi că înseamnă asta?

Dani oftă.
- Cu un an de psihologie la activ, e normal ca orice lucru să însemne ceva pentru tine.
- Când e vorba de visele tale, da, orice lucru înseamnă ceva. Ştim amândouă asta. Hai, Dani, spune! De câte ori ai avut visul ăsta?
- De câteva ori.
- De vreo şase ori, din câte ştiu eu - şi pun pariu că nu mi-ai spus de la început.
- Şi?
- Dani!
- Uite, nu contează de câte ori am avut visul ăsta. N-are nici o importanţă, pentru că nu e premonitoriu.
- Pe mine era cât pe ce să mă păcălească.

Dani se ridică de la masă şi se îndreptă spre chiuvetă, cu ceaşca în mână.
- Păi da, nu tu ai visat.

Paris se întoarse, dar nu se ridică de pe scaun.
- Dani, tu de-asta ai venit aici, în Venture, nu? Nu pentru mine, ca să am pe umărul cui să plâng, să mă ajuţi să trec peste divorţul ăsta urât, ci din cauza visului, nu-i aşa?
- Nu înţeleg ce vrei să spui.
- Nu înţelegi pe naiba!
- Paris...
- Spune-mi adevărul. Nu mă face să ţi-l smulg cu forţa.

Dani se întoarse, sprijinindu-se cu spatele de blat, dându-şi seama din nou, cu tristeţe, că nu va putea niciodată să ascundă adevărul de sora ei, nu pentru mult timp.
În parte, acest lucru se datora faptului că erau gemene.
Paris îşi purta tuns scurt părul arămiu şi lucios- spunea că e în perioada de renaştere de după divorţ - şi era puţin cam prea slabă, dar în rest, când Dani se uita la ea, era ca şi cum s-ar fi privit în oglindă. Dani se obişnuise de mult cu acest lucru şi îl privea ca pe un avantaj: observând jocul emoţiilor de pe chipul expresiv al lui Paris, Dani învăţase să-şi ascundă propriile simţiri.

Cel puţin de ceilalţi, dacă nu şi de Paris.
- Am promis amândouă, îi reaminti sora ei, să nu vorbim despre viaţa personală, gândurile şi emoţiile noastre. Şi am ajuns să ne pricepem de minune să le ascundem. Să ţinem uşa închisă. Dar eu îmi amintesc cum s-o deschid, Dani. Amândouă ne amintim.

Bineînţeles, nu era un lucru neobişnuit ca între gemenii identici să existe o legătură deosebită, dar pentru Dani şi Paris, acea legătură, aşa cum spunea o prietenă de-a lor din copilărie, "îţi dădea fiori". Era ceva mai mult decât apropiere, mai mult decât faptul că una termina propoziţia celeilalte sau că se îmbrăcau la fel, ori că se jucau dându-se una drept cealaltă.

Dani şi Paris, mai ales la începutul copilăriei, erau mai degrabă ca două jumătăţi ale aceleiaşi persoane decât două identităţi diferite. Paris era jumătatea mai solară, pusă pe şotii, tot timpul veselă, deschisă şi încrezătoare, extrovertită. Dani era mai tăcută, mai liniştită, precaută, chiar secretoasă. Îşi ieşea greu din fire, nu avea încredere în oricine şi era mult mai interiorizată decât sora ei.
Tatăl lor le spunea Noapte şi Zi - şi nu era singurul care interpretase greşit aparenţele.
Dani şi Paris preferau aşa, ca numai ele să ştie adevărul. Învăţaseră de mici să ascundă sau să mascheze legătura mentală şi emoţională care se crea cu uşurinţă între ele, descoperind în cele din urmă cum să construiască "uşa" despre care vorbea Paris.

Aceasta le oferea intimitate, să fie singure cu propriile gânduri şi simţiri, ceva ce majoritatea oamenilor n-au învăţat niciodată să aprecieze. Pentru gemene, acest lucru le oferise în sfârşit posibilitatea ca măcar să înceapă să experimenteze viaţa ca persoane unice, şi nu ca jumătăţi ale aceluiaşi întreg.

Cu toate acestea, lui Dani îi era dor de apropierea care existase între ele în trecut. În prezent, nu le despărţea decât o uşă - care acum nu prea se mai deschidea, căci gemenele trecuseră puţin de treizeci de ani şi apucaseră pe drumuri foarte diferite în viaţă.

Clătinând uşor din cap, Dani spuse.
- Bine, fie! Am început să am acest vis acum câteva luni, astă-vară. Când fiica senatorului a fost ucisă de criminalul în serie din Boston.
- Cel pe care nu l-au prins încă, nu?
- Da.

Paris se încruntă.
- Nu înţeleg care e legătura.
- Nici eu n-am crezut că există vreo legătură. Nu am nici o legătură cu acele crime, cu victimele sau cu detectivii. Şi nicio dată nu am viziuni cu altcineva în afară de mine sau oamenii din viaţa mea. De-asta n-am crezut că visul e o premoniţie.

Dar Paris nu se mulţumi cu mărturisirea surorii ei, ci spuse:
- Până când ceva s-a schimbat. Ce anume?
- Am văzut o ştire la televizor. Agentul FBI care se ocupă de ancheta din Boston este bărbatul care mi-a apărut în vis. Bishop.
- Tot nu înţeleg ce...
- Soţia lui e Miranda Bishop.

Paris îşi îndreptă umerii.
- Dumnezeule, ea ne-a spus despre Haven!
- Da.

Se întâmplase în Atlanta, cu aproape un an şi jumătate în urmă. Paris şi soţul ei erau pe punctul de a se despărţi şi Dani nu lucra şi n-avea nimic de făcut. Nici una dintre ele nu voia să devină agent FBI sau să se alăture Departamentului Special de Investigaţii Criminale despre care le spusese Miranda Bishop.
Nu voiau să poarte arme, să fie poliţiste. Dar să lucreze pentru Haven, o organizaţie civilă particulară de detectivi cu abilităţi speciale, suna interesant.

Cu mintea în altă parte, Paris spuse:
- Asta i-a pus capac lui Danny, ştii. Când am vrut să-mi folosesc capacităţile, când am găsit o slujbă care-mi cerea acest lucru. Am văzut cât de îngrozit era. Cum aş fi putut să rămân lângă cineva care se simţea astfel în legătură cu ceva din mine?
- Da, ştiu. Am fost şi eu acolo. Majoritatea tipilor pe care i-am cunoscut n-au putut să treacă peste faptul că am o soră geamănă identică; iar faptul că aveam vise care se adevereau întocmai nu era văzut ca un avantaj distractiv.
- Asta mai ales când îi visai pe ei?
- Ei bine, oricine se apropie de mine îşi asumă riscul. Şi cum nu visez niciodată raze de lumină şi căţeluşi drăgălaşi, majoritatea tipilor din viaţa mea şi-au luat tălpăşiţa înainte să afle scenariul de groază care îi aştepta.
- Totuşi a fost unul care nu a dat bir cu fugiţii.

Dani se încruntă.
- Mda, mă rog. Ar fi făcut-o. Mai devreme sau mai târziu.
- Eşti sigură de lucrul ăsta sau doar presupui?
- N-am putea, te rog, să revenim la visul meu?

Din copilărie, de când încheiaseră un pact solemn, fiecare respectase cu stricteţe intimitatea vieţii amoroase a celeilalte. Şi deoarece căsnicia ei şubredă o făcuse să fie extrem de sensibilă la acest subiect, Paris nu se mai simţi în stare să insiste.
- OK. Să revenim la visul tău. Spui că are legătură cu acel criminal în serie?
- Eu aşa cred.
- Cum aşa?
- O presimţire.

Paris o privi fix.
- Şi altceva?

Deşi Dani nu voia să răspundă, în cele din urmă spuse:
- Indiferent ce era în subsolul ăla, era - şi este - malefic. Ceva malefic cum nu am mai simţit până acum. Ceva ce mă sperie al naibii de tare. Şi lucrul care s-a repetat în fiecare versiune a visului este faptul că a pus mâna pe Miranda.
- E ostatică?
- O foloseşte drept momeală.


- Era singurul meu copil.
- Da, ştiu.

Senatorul Abe LeMott îşi desprinse privirea de la fotografia înrămată la care se uitase lung până atunci şi îşi îndreptă atenţia spre chipul persoanei aflate de cealaltă parte a biroului, care devenise în ultimele luni aproape la fel de familiar precum cel al fiicei sale, Annie.

Agentul special Noah Bishop, şeful Departamentului Special de Investigaţii Criminale, avea un chip pe care nu puteai să-l uiţi, îşi spuse LeMott. Asta pentru că era deosebit de arătos, dar mai ales pentru că ochilor săi gri-argintii nu le scăpa nimic şi întrucât cicatricea palidă şi totuşi urâtă care-i brăzda obrazul stâng era dovada mută a unui trecut violent. Dacă adăugai la toate acestea şuviţa de păr alb de la tâmpla stângă, ce contrasta cu părul negru tăciune, rezultatul era un bărbat pe care n-aveai cum să-l treci cu vederea, iar de uitat, cu atât mai puţin.
- Dumneavoastră şi soţia nu aveţi copii, nu?

LeMott puse grijuliu fotografia deoparte, la locul ei, în dreapta mapei de birou.
- Nu.

Senatorul se forţă să zâmbească.
- Şi totuşi dumneavoastră aveţi. Cel puţin, fraţi sau surori. Familia. Departamentul. Colegii.

Bishop dădu din cap.
- Aţi pierdut vreodată pe vreunul dintre ei?
- Nu. A fost cât pe ce de câteva ori, dar n-am pierdut pe nimeni.

Nu încă.

Vorbele nerostite atârnau în aer şi LeMott încuviinţă grav.
- E inevitabil. Cu munca pe care o faceţi, cu răul pe care-l înfruntaţi. Mai devreme sau mai târziu, va fi... plătit un preţ mare. Mereu se întâmplă aşa.

Hotărând să nu răspundă la spusele senatorului, Bishop continuă:
- Aşa cum vă spuneam, i-am pierdut urma lângă Atlanta. Fie că e în oraş, fie că e undeva prin împrejurimi, asta e zona. Dar până nu face o nouă mişcare...
- Până nu ucide din nou, vreţi să spuneţi.
- S-a dat la fund şi e puţin probabil să iasă la suprafaţă până nu se va simţi mai puţin ameninţat. Şi vânat. Sau până când nevoile lui îl vor împinge să acţioneze în ciuda acestui fapt.
- Acum e ceva personal, nu-i aşa? Între dumneavoastră şi el. Vânătorul şi vânatul.
- Sunt poliţist. E meseria mea să vânez scursuri de teapa lui.

LeMott clătină din cap.
- Nu, pentru dumneavoastră a fost dintotdeauna mai mult de-atât. Eu îmi dau seama. La naiba, e evident pentru toată lumea. Pun pariu că şi el ştia că eraţi pe urmele lui şi că i-aţi pătruns în minte.
- Şi totuşi nu era convins, spuse Bishop, iar în voce i se strecură o umbră de tristeţe. Tot a reuşit să pună mâna pe Annie şi pe cel puţin alte unsprezece tinere, şi tot ce ştiu cu certitudine este că nu a terminat încă.
- Au trecut luni de zile. Oare asta aştepta de-atâta timp, să se mai domolească lucrurile? De-asta a plecat din Boston?
- Cred că e doar una dintre cauze. N-a vrut să primească atâta atenţie, să fie în lumina reflectoarelor. N-a avut niciodată intenţia să amestece poliţia, să-şi măsoare abilităţile şi voinţa cu ale noastre. Nu e genul ăsta de criminal, nu asta-l interesează.
- Dar ce-l interesează?
- Aş vrea să pot să răspund cu o oarecare certitudine, dar ştiţi că nu pot. Ăsta e calvarul atunci când urmăreşti un criminal în serie: faptele se lămuresc de-abia după ce l-am prins. Până atunci, nu putem decât să facem speculaţii şi presupuneri. Aşa că tot ce ştiu sunt frânturi, fragmente, şi puţine dintre ele sunt informaţii preţioase. În ciuda faptului că avem cadavrele, nu putem să aflăm mare lucru.
- Dar ştiţi că în cazul lui Annie a fost o greşeală, nu?

Bishop ezită, apoi clătină din cap.
- Da, cred că a fost o greşeală. El vânează un anumit tip de femeie, un tipar fizic, şi Annie se potrivea, la fel ca şi celelalte. Dacă avea nevoie de altceva decât de aspectul fizic, dacă avea nevoie să afle mai multe despre ţintele lui şi dacă să ştie mai mult despre ele, nu doar aspecte superficiale, ar fi fost un lucru important pentru el, atunci ar fi ştiut cine era Annie şi ce riscuri imense îşi asuma alegând-o ca victimă. Modul ei liniştit de viaţă, ca al oricărei tinere din Boston, aparenţa obişnuită a vieţii ei nu i-au dat motive să creadă că reacţia la dispariţia ei avea să fie atât de promptă şi de violentă.
- Din cauza asta s-a oprit după ea?

Bishop ştia prea bine că tatăl îndurerat din faţa lui lucrase ani de zile ca procuror într-un oraş important şi, prin urmare, cunoştea - poate la fel de bine ca el însuşi - ororile pe care oamenii sunt capabili să le înfăptuiască, însă, cu toate astea, îi era greu să uite că era tată şi să-l trateze ca pe un coleg de breaslă, să discute calm, fără emoţii.

Acest ucigaş nu e singurul căruia îi fac profilul psihologic, domnule senator. Şi pe dumneavoastră v-am studiat. Şi tare mă tem că nu va mai trece mult timp până veţi interveni în această anchetă.
Şi asta o să vă fie fatal.
- Bishop, de-asta s-a oprit?
- Cred că a fost şi ăsta un motiv. Prea multă poliţie, prea multă mediatizare, prea multă atenţie. Dăuna planurilor sale, abilităţilor lui de vânător. Prada era pusă în gardă, devenea precaută. Asta l-a împiedicat să se concentreze, lucru pe care nu şi-l putea permite, mai ales în stadiul acela. Trebuia să fie în stare să se gândească la ceea ce făcea, căci el exersa, nu găsesc alt cuvânt care să exprime mai bine acţiunile lui. Explora şi îşi perfecţiona ritualul. Din cauza asta...

Când Bishop tăcu brusc, LeMott îi termină propoziţia cu fermitate:
- Din cauza asta fiecare crimă a fost diferită, armele, gradul de cruzime. El experimenta. Încerca să descopere ce-i oferea cea mai mare... satisfacţie.

Simţi nevoia să auzi asta la nesfârşit, nu? Ca şi cum ai zgândări coaja de pe o rană, menţinând vie durerea, pentru că e tot ce ţi-a mai rămas.
- Da.
- Şi a reuşit să afle până acum?
- Ştiţi că nu pot să vă dau un răspuns. Avem prea puţine informaţii ca să presupunem.
- Mă bazez pe intuiţia unui profesionist. A dumneavoastră.

Asta pentru că ştii că e mai mult decât intuiţia unui profesionist. Şi acum îmi dau seama că am greşit când ţi-am spus cu ce anume se ocupă Departamentul Special de Investigaţii Criminale.

Dar Bishop ştia prea bine cât de inutile erau regretele de genul acesta. Greşeala fusese făcută. Acum trebuia să suporte consecinţele.

Trase aer în piept şi expiră încet.
- Părerea mea e că reacţia la răpirea şi uciderea lui Annie l-a dezechilibrat. Rău de tot. Până atunci, fusese condus aproape orbeşte de poftele pe care trebuia cu orice preţ să şi le satisfacă. Să omori douăsprezece femei în mai puţin de o lună înseamnă că ceva i-a declanşat nebunia, ceva extrem de traumatizant şi, despre orice ar fi vorba, evenimentul declanşator fie a anihilat pur şi simplu persoana care fusese până atunci, fie a dezlănţuit ceva latent care zăcea de mult timp înăuntrul lui.
- Ceva malefic.
- În privinţa asta, n-am îndoieli.

LeMott se încruntă.
- Dar chiar şi răul are instinctul său de conservare. Celebritatea neaşteptată, în lumina reflectoarelor, după moartea lui Annie, a trezit la viaţă acea parte din el. Sau, cel puţin, a preluat controlul asupra lui.
- Da.
- Aşa că s-a retras. A găsit un loc sigur unde să se ascundă.
- Deocamdată. S-a retras să se reorganizeze, să-şi revizuiască planul. Să-şi evalueze opţiunile. Poate chiar să găsească o cale de a-şi schimba ritualurile care progresau, pentru a se potrivi cu noua dinamică a lucrurilor.
- Pentru că acum ştie că e urmărit.

Bishop clătină din cap.

LeMott urmase un curs intensiv de psihologie a criminalilor în serie, implicându-se în arta şi ştiinţa alcătuirii profilului psihologic al unui criminal, în ciuda avertismentelor lui Bishop. Cuta dintre sprâncene i se adânci.
- Chiar dacă îşi testa limitele sau doar căuta lucrul de care avea nevoie ca să-şi satisfacă poftele, să omori atât de mulţi oameni într-o perioadă aşa de scurtă şi apoi să te opreşti pur şi simplu e cu siguranţă un lucru neobişnuit. Cât poate să reziste oare pornirilor ucigaşe?
- Nu mult, aş fi zis.
- Dar au trecut mai bine de două luni.

Bishop tăcea.
- Sau poate că nu, spuse LeMott încet. Poate că a făcut mai mult decât să se dea la fund. Poate că s-a adaptat la situaţia de a fi în acelaşi timp prada şi vânătorul şi şi-a schimbat deja modul de operare. Da, a ieşit din raza vizuală o vreme, dar şi-a schimbat locul şi a început să omoare în altă parte. Altfel decât până acum. Şi-a schimbat ritualul. La asta te gândeşti?

La naiba!

Cântărindu-şi cuvintele cu multă grijă, Bishop explică:
- Majoritatea criminalilor în serie sunt activi luni de zile, chiar ani, până când justiţia îi recunoaşte drept ceea ce sunt, şi ai astfel mai multe informaţii ca să schiţezi o hartă a ciclurilor active şi inactive într-o perioadă, tiparele şi fazele comportamentale. Cu ticălosul ăsta nu putem face lucrul ăsta. Nu încă. S-a mişcat prea repede. Şi-a făcut apariţia, a măcelărit nişte femei şi apoi s-a întors în iadul de unde se târâse în lume ca o lighioană. N-am avut timp să-i studiem mişcările. Singurul lucru care ne-a dat de înţeles că avem de-a face cu un criminal în serie a fost faptul incontestabil că tinerele ucise semănau foarte mult între ele, ar fi putut să fie surori.
- Asta e tot ce-am avut şi avem la ora actuală. Ştim că ţinta lui o reprezintă femeile minione, aproape silfide, cu ochii mari şi părul scurt, închis la culoare.
- Ca nişte copii, spuse LeMott, fără să-i tremure vocea.

Bishop încuviinţă.
- Ştiu că v-am mai întrebat, dar...
- Vreţi să ştiţi dacă ar putea să ia în colimator şi copii. Profilul lui psihologic aşa ar da de înţeles. Eu spun însă că e puţin probabil. El omoară aceeaşi femeie la nesfârşit, aceasta este experienţa pe care o recreează de fiecare dată. Orice altceva s-ar schimba, ea, femeia, trebuie să fie mereu aceeaşi.

LeMott se încruntă.
- Dar dacă el chiar îşi schimbă sau şi-a schimbat deja ritualul de ucidere, dacă ştie că e urmărit şi este aşa de deştept cum îl credeţi, probabil că ştie şi cum decurge o anchetă în cazul unei crime. Probabil că ştie că modul său de operare este observat şi dat în consemn la toate bazele de date ale poliţiei din ţară. Ne putem permite să presupunem că va continua să-şi aleagă drept ţintă femei care au profilul victimei?

Pe Bishop nu-l linişteau expresia calmă de pe chipul senatorului şi tonul lui profesional, fără inflexiuni; dimpotrivă, acestea erau semne de îngrijorare.
Ca nitroglicerina într-un pahar de plastic, aspectul fizic poate fi extrem de amăgitor.
LeMott îşi ţinea de mult timp emoţiile în frâu şi Bishop ştia că, mai devreme sau mai târziu, acestea vor exploda.

Un tată suferind era ceva destul de grav. Un tată suferind care nu mai avea nimic de pierdut era ceva şi mai grav. Şi un tată suferind care era în acelaşi timp un senator american influent şi fost procuror renumit pentru poziţia rigidă faţă de infracţionalitate şi credinţa fermă că trebuie să se facă dreptate cu

orice preţ era ceva extrem de grav.

Dar Bishop nu spuse decât că:
- El nu poate să se schimbe, indiferent cât de mult s-ar strădui. O să încerce, normal. O să încerce să-şi ţină în frâu pornirile şi impulsurile, sau pur şi simplu va încerca să şi le satisfacă într-un mod care să nu-l trădeze. Dar, într-un fel sau altul, o să se dea de gol. Mereu se întâmplă aşa.
- Cel puţin, când vânătorii ştiu ce să caute.
- Problema nu este să ştii ce să cauţi, ci un alt lucru, morbid, de care suntem conştienţi: că trebuie să ucidă din nou ca să ne dea mai multe indicii.
- Trebuie să presupui întotdeauna că nu a mai ucis sau că fapta a fost destul de diferită de celelalte ca să nu atragă atenţia.

Era limpede că LeMott nu voia să renunţe la ideea lui.
Bishop spuse:
- Este şi asta o posibilitate, bineînţeles. Poate chiar o probabilitate. Aşa că nu pot spune cu certitudine dacă a mai omorât pe cineva sau nu de când a ucis-o pe fiica dumneavoastră.

Dacă Bishop sperase să-i distragă atenţia lui LeMott, să-l facă să dea înapoi, să se cutremure din pricina ultimelor trei cuvinte alese deliberat, acesta fu dezamăgit, căci chipul senatorului rămase împietrit. Bărbatul nici măcar nu clipi. Reacţionă doar la informaţia pe care i-o furnizase Bishop mai devreme.
- Şi totuşi ştiţi că s-a îndreptat spre sud. Că e undeva pe lângă Atlanta.

La naiba!
- Şi ştiţi de ce sunt sigur de lucrul ăsta - fără vreo dovadă palpabilă -, în timp ce agenţii FBI şi echipajele de poliţie care se ocupă de caz încă mai scotocesc fiecare colţişor din Boston, sperând să-i dea de urmă.
- Sunteţi sigur?
- În sinea mea, da. Nu mai e în Boston. E undeva pe lângă Atlanta. Probabil nu chiar în oraş, deşi oraşul este destul de mare ca să te pierzi în el.
- Aveţi oameni de legătură acolo?
- Domnule senator, am petrecut ani întregi alcătuind o reţea care se tot măreşte. Avem oameni aproape peste tot.
- Da, dar sunt oameni. Oamenii nu sunt fiinţe infailibile.

Bishop sesiză amărăciunea spuselor lui.
- Da, mă tem că aşa e. Credem că e în zonă. Bănuim că e posibil să mai fi comis o crimă. Dar nu avem nici o dovadă solidă, în nici un sens, iar capătul firului e în Boston.
- Cum de ştiţi atâtea lucruri şi totuşi atât de puţin valoroase?

Bishop tăcu.

LeMott clătină din cap şi se strâmbă. Clipi, după ce mult timp rămăsese nemişcat, şi se uită pentru o clipă în altă parte.
- Îmi cer scuze. Dumnezeu mi-e martor, şi eu ştiu că v-aţi consumat toate rezervele de energie şi timp încercând să daţi de urma acestui ticălos şi să-l opriţi. Doar că... ajutaţi-mă să înţeleg cum e cu putinţă să nu facem altceva decât să stăm cu mâinile în sân aşteptând să ucidă din nou.

Şi de data asta, Bishop îşi alese cuvintele cu grijă.
- Oficial, nu prea mai e altceva de făcut. Toate dovezile palpabile de care am reuşit să facem rost au fost în Boston; toate victimele de care suntem siguri că au murit de mâna lui locuiau şi lucrau în Boston; toate indiciile şi urmele pe care le avem sunt în Boston, iar echipa desemnată să se ocupe de caz merge pe fir şi probabil că va mai face asta luni bune de-acum încolo. Echipei mele i s-a dat ordin să rămână în Boston şi să continue să lucreze cu echipa operaţională cât timp vor dura cercetările. Până nu vom avea dovezi incontestabile, dovezi solide că ucigaşul se află în altă parte, rămânem în Boston.
- Eu aş spune că e o pierdere de resurse FBI.
- Oficial, se cheamă chiar invers. Oraşul e încă zdruncinat, mass-media naţională e încă acolo - toate formele de mass-media, de la televiziuni şi ziare la bloguri de pe internet -, face zilnic apel să se întreprindă mai multe acţiuni pentru prinderea acestui criminal înainte de a pune ochii pe vreo altă tânără. Şi faptul că cea mai recentă victimă a sa era fiica unui senator al Statelor Unite aproape că era o garanţie că nu va ieşi curând din lumina reflectoarelor şi că va rămâne în continuare o problemă arzătoare. Pentru foarte mult timp.
- Unele slujbe sunt în joc.
- Da.
- A fost numit un director nou, spuse LeMott.
- Da, aprobă Bishop şi păru să ridice uşor din umerii săi laţi. Aşa e politica. A fost adus să pună la punct neregulile din FBI, să îmbunătăţească imaginea extrem de negativă pe care a lăsat-o în mintea publicului şirul de circumstanţe dezastruoase. Să demiţi agenţi de vârf de la conducerea unei anchete pe care toată ţara o urmăreşte nu ar fi din acest punct de vedere cea mai bună mişcare.
- Aş putea să...
- Aş prefera să n-o faceţi. E posibil să avem nevoie de relaţiile dumneavoastră la un moment dat, dar deocamdată lucrul ăsta nu ne-ar fi de ajutor - nici nouă, şi nici anchetei.

LeMott încuviinţă uşor.
- Aici trebuie să mă supun judecăţii dumneavoastră.

Fie că vrei, fie că nu.
- Mulţumesc.
- Dar de ce v-ar schimba directorul unii dintre oamenii din echipă cu nişte agenţi mai convenţionali?
- El nu vede diferenţa.
- Ah! Asta e esenţa problemei. El nu crede în capacităţi paranormale.
- Aşa e. Nu crede. Apoi Bishop adăugă, ridicând din nou uşor din umeri: Am mai făcut noi faţă unei schimbări de gardă şi înainte. O vom face şi de data asta; palmaresul nostru de succese e prea bogat ca să fie respins cu uşurinţă, indiferent ce crede directorul despre metodele noastre. Dar, între timp...
- Trebuie să vă supuneţi ordinelor.
- Da, dacă vreau ca DSIC-ul să-şi continue activitatea. Pentru moment, aşa trebuie să fac. Cel puţin, oficial.
- Şi neoficial?

Bishop spuse cu reţinere, din prea multe motive pentru a le enumera.
- Neoficial, există Haven.