Nasul lui Mussolini

O tânără revoluţionară comunistă primeşte misiunea de a-l asasina pe dictatorul Primo de Rivera. În aşteptarea ordinului, se ascunde împreună cu tatăl ei într-un sat din Pirinei. Anii trec, însă ordinul nu mai soseşte. Singură şi izolată, pradă sărăciei şi mizeriei, Berta se luptă pentru supravieţuire, încercând cu disperare să se agaţe de idealuri. În sat cunoaşte o tânără femeie cu spirit independent, implicată într-o legătură sentimentală încurcată cu o persoană influentă din provincie. Relaţia amândurora conduce către un final surprinzător şi splendid. Cu o artă fără cusur, pornind de la chinul unei aşteptări ce pare fără sfârşit, Lluís-Anton Baulenas reuşeşte să construiască un argument sugestiv, înţesat de intrigi şi plin de tensiune narativă, situat într-o epocă în care, cu sovieticii ajunşi la putere, utopia putea deveni, în sfârşit, realitate.


Ceea ce se întâmplă în Nasul lui Mussolini este prea puţin important în comparaţie cu ceea ce nu se întâmplă: ai arma în mână, ştii care îţi este ţinta, eşti pregătit să tragi şi, dintr-o dată, timpul rămâne suspendat în aşteptarea unui ordin.

Aceasta este drama prin care trece Berta Panatis, al cărei destin refuză să se împlinească.

Cu personaje aflate într-o luptă continuă, pentru care nu contează drumul pe care îl parcurg, ci ceea ce se află la capătul lui, Nasul lui Mussolini este romanul unei aşteptări.


În toţi acei ani n-a schimbat decât vreo două vorbe cu Berta Panatis. Se putea spune că au avut o conversaţie? Probabil că nu. Dar asta conta prea puţin, ei îi plăcea s-o privească. Era secretul ei, doar al ei.

De aceea o iscodea.
Deja o urmărise în câteva rânduri.
Era o pornire nestăpânită.

Zi după zi, aştepta cu nerăbdare ca fata să se arate la poştă ca să-i scuipe în faţă relaţia excentrică cu telegramele. Dacă nu apărea o bună bucată de vreme, urca pe ascuns la can Bulló, de obicei noaptea. Cunoştea o scurtătură care-i permitea să facă drumul fără să fie nevoită să treacă prin piaţa satului. În felul acesta, n-o vedea nimeni. Nu urmărea nimic anume. Doar s-o vadă, să vadă ce face. Să ghicească motivul pentru care ducea viaţa aceea, departe de lume, an după an.

A urmărit-o pentru prima dată într-o noapte de toamnă. După ce a trecut de răscruce în drum spre can Perarnau, s-a orientat cu destulă greutate. Cunoştea locurile, dar plecase fără lanternă. Se lăsase ceaţa, iar noaptea era foarte întunecoasă şi geroasă. S-a învârtit de câteva ori şi, în cele din urmă, a găsit-o. S-a apropiat până a dat de locşorul de care-şi amintea, în spatele fântânii, la adăpost de apariţia neaşteptată a vreunuia dintre cei doi locatari ai casei. A ridicat puţin capul şi a băgat de seamă că înăuntru era lumină. I-a trecut prin gând că Berta ar fi putut s-o vadă dacă se apropia de fereastra bucătăriei. Deocamdată, însă, n-a îndrăznit să caute o poziţie mai favorabilă. A auzit cum înăuntru se închideau şi se deschideau uşi, se mişcau scaune. Şi-o închipuia pe Berta plimbându-se prin casă, înfăşurată în pături. S-a lipit repede de un perete al casei. Stătea ghemuită. Ţinta ei era să se apropie de una dintre ferestre şi să arunce o privire înăuntru. Tocmai se pregătea să se înalţe pe vârfuri când, dintr-odată, s-a deschis uşa. A împietrit. Lumina din casă decupa umbra Bertei în bezna de afară. Dacă ieşea, ar fi văzut-o. Din fericire, a zăbovit doar o clipă, după care a intrat în casă şi-a închis uşa în urma ei. Poate auzise ceva. A aşteptat să se scurgă câteva minute, după care s-a repezit la fereastră să tragă cu ochiul înăuntru. A văzut-o pe Berta Panatis aşezată la masă, cu capul plecat, mângâind ceva cu ambele mâini. Poate era pasărea aia a lor, nu desluşea foarte bine... Se temea să pătrundă mai mult de-atât în câmpul vizual al fetei. Atunci şi-a dat seama. Nu era papagalul, în mână avea un pistol! Strălucea cum nu mai văzuse niciodată strălucind o armă (sau, cel puţin, aşa îşi închipuia, deoarece experienţa ei cu armele era aproape inexistentă).

A rămas în aceeaşi poziţie, urmărind totul, până ce i-a amorţit trupul şi a simţit pe piele ploaia care începea să se cearnă, subţire.

Acea primă dată a făcut drumul de întoarcere cu inima zbătându-i-se nebuneşte. Pentru că urmărise pe cineva, nu fiindcă descoperise pistolul (nu era chiar aşa de ciudat, erau doi oameni singuri în creierii munţilor). Era mai degrabă sentimentul că a încălcat o înţelegere (inexistentă) între ele două, că acum tocmai încheiaseră alta. Pentru Carlota, încrederea era un concept măsurabil, la fel ca multe alte valori etice în viaţă: multă, puţină, deloc... Totul era relativ. Şi, mai ales, îndepărtat, foarte îndepărtat. Încă din copilărie s-a trezit la mare depărtare faţă de oameni, valori sau sentimente... N-avea importanţă.


Răspunderea ei de căpătâi, singura, era să nu-şi piardă concentrarea şi să fie cu ochii în patru. Se pregătea de câte ori putea (fireşte, pe ascuns) şi fără a irosi gloanţe. Profita de lungile răstimpuri pe care tatăl său le petrecea în Biribil, jucând şah la cazinou. O încredinţaseră că revolverele nu aveau probleme mecanice. Mai mult, totul fusese pregătit pentru ca, la momentul potrivit, să se poată apropia de obiectiv suficient cât să tragă de la o distanţă foarte mică. Dictatorul spaniol avea o slăbiciune pentru femei. Nu putea da greş. Aşadar, nu era neapărat nevoie să facă exerciţii de tir sau să ochească perfect... Însă lipsa unei îndeletniciri îi punea nervii la încercare. Atunci se închidea în camera ei unde, în semiîntuneric, scotea pistolul de sub saltea, îl despăturea şi se făcea că trage, cum fac copiii când se joacă de-a războiul. Monta şi demonta arma, o încărca, îi scotea siguranţa, ţintea şi trăgea. Perna închipuia obiectivul, iar ea îşi imagina că e Primo de Rivera. Într-o zi, a îmbrăcat-o cu un veston vechi al tatălui ei şi i-a încins de-a curmezişul o panglică albastră, care se voia a fi o banderolă de onoare. A împuns cu pistolul ceea ce trebuia să fie burta moale a generalului şi a "puşcat-o". A scăpat câteva "pac! pac!"-uri, cu atâta furie şi ciudă, încât imediat s-a ruşinat adânc. Şi-a amintit anii adolescenţei, nu foarte îndepărtaţi, când începuse să viseze la revoluţie şi la un viitor diferit. Împreună cu nişte colegi de la Ateneu Enciclopèdic Popular au înfiinţat o asociaţie secretă de revoluţionari, băieţi şi fete. Îşi dădeau întâlnire în locuri romantice şi pustii, cum ar fi pădurea de la poalele Montjuïcului (unde se vedeau siliţi să se ascundă de soldaţii ieşiţi să facă rondul), case în paragină sau terase necunoscute. Aveau cu toţii între treisprezece şi cincisprezece ani. Încrâncenaţi, discutau cu aprindere cum să-şi spună. În cele din urmă, au ales numele de Cap Retezat. Cugetau pe tema unor concepte foarte serioase, la lumina lunii sau a unui capăt de lumânare. De pildă, dacă muncitorii erau atât de asupriţi, de ce nu se revoltau odată pentru totdeauna, cum spuneau Marx şi Engels? Victoria bolşevicilor în Rusia şi izbânzile revoluţionarilor nemţi îi făceau să creadă că poate lucrurile luau, în sfârşit, o întorsătură favorabilă. Berta se număra printre cei care cereau mai puţine vorbe şi mai multe fapte. Chiar dacă nu erau adulţi, sigur puteau face un lucru sau altul. Liberi, entuziaşti, au pus la cale diverse acţiuni pentru a spori haosul general pe care-l trăia Barcelona la sfârşitul primului deceniu al secolului trecut. Pătrundeau noaptea în biserici şi turnau pişat în apa sfinţită sau decapitau icoanele sfinţilor; ieşeau dimineaţa devreme cu pensule şi mâzgăleau pe pereţi siluete de moşieri spânzuraţi, cu limba atârnând (se vedea că erau burghezi, fiindcă purtau joben); omorau pisici, aşteptau câteva zile şi, când începeau să duhnească, legau de leşul bietului animal mesaje cu lozinci clocotind de-o ură de clasă turbată. Apoi azvârleau hoitul într-un grup de capitalişti îmbrăcaţi elegant care intrau la hotelul Ritz. Sau dădeau buzna într-un magazin de lux cu o pungă de hârtie trasă peste cap şi azvârleau pisica moartă pe tejghea. Imediat mai apoi, simulau un pistol cu degetele. Ţinteau spre proprietarul înlemnit de groază şi făceau: "Pac! pac!" Nu o dată, câte-o doamnă leşina, fiindcă i se părea că vede o armă adevărată. Apoi, o rupeau la fugă în direcţii diferite şi nu erau prinşi niciodată.

Cu toată energia adolescenţei, Berta dispreţuia şi ura autorităţile la fel de mult ca pe bogătani. O frământa pe dinăuntru o nelinişte pe care nu ştia s-o definească, o poftă de-a ieşi în lume şi de-a sfida pe oricine şi orice. În acelaşi timp, se simţea năpădită de un soi de fatalism, de inerţie, care o făcea să se simtă invulnerabilă. Le povestea camarazilor din Cap Retezat despre această senzaţie, însă ei n-o înţelegeau. Ea le zicea:
- Sunt ca o ţestoasă care, deşi primeşte o ploaie de lovituri peste carapace, nu se opreşte din mers.

Ţestoasa mergea înainte. Acum, avea o misiune concretă. Aşa că se încleşta de perna ridicată la rang de general şi, ca pe vremea bandei Cap Retezat, făcea "pac! pac!".

Din precauţie, nu scotea niciodată pistolul din casă. Locul era mai umblat decât s-ar fi zis. Drumul de ţară care venea din Biribil trecea la o aruncătură de băţ de curte. Nenumărate poteci se pierdeau prin pădure. Într-un răstimp foarte scurt, se perindaseră prin apropiere de can Bulló, mai mult sau mai puţin discret, tăietori de lemne, păstori, ţărani, săteni ieşiţi la plimbare, copii curioşi... De obicei, dădeau bineţe şi-şi vedeau de drum. Simplă curiozitate lipsită de importanţă, dar trebuia să fie cu băgare de seamă. Într-o dimineaţă, aproape că a dat nas în nas cu nesuferitul de caporal, Segarra, un bărbat musculos, de vreo treizeci de ani, cu trăsături de indian american, parcă tăiate cu dalta. S-a descoperit, a salutat-o, i-a zâmbit iepureşte şi s-a făcut nevăzut printre copaci. Ea a înlemnit. Ajunsese neobservat până în poarta casei! Cu altă ocazie, a trecut pe acolo însuşi preotul paroh din Biribil. Pe dânsul l-a auzit venind după ţeava de eşapament a tricicletei cu motor. O folosea ca să se deplaseze între cele patru sau cinci parohii de care se îngrijea. Era un omuleţ mai degrabă îndesat decât gras, pe la vreo şaizeci de ani. Se mişca destul de sprinten. Purta palton, fular, bască şi mănuşi. Era preotul martor la incidentul cu Segarra şi sindicaliştii din colonie. După spusele lui Caminal, nu se interesase defel de soarta rănitului sau a tovarăşilor acestuia. Pe ea şi pe tatăl ei i-a vizitat ca să se prezinte şi, în trecere, ca să afle de ce nu vin la slujbă. O donaţie generoasă (din fondurile partidului, mare paradox) şi o scuză potrivită (presupusa boală a tatălui ei) au cumpărat o indulgenţă preţ de câteva duminici.

Cu atâta foială prin preajma casei, pistolul trebuia ascuns cu mare grijă. Cu atât mai mult cu cât nu era o armă oarecare, ci un revolver Smith & Wesson din argint masiv cu pat de sidef, o adevărată piesă de colecţie, extrem de scumpă. În momentul plecării spre Biribil, era singura armă cu aceste caracteristici pe care o aveau la partid (minusculă, cu ţeava scurtă, ideală pentru a fi strecurată într-o poşetă). Au luat-o în timpul unui jaf care avusese loc cu ani în urmă la un conac din împrejurimile Madridului. Pe o parte şi pe alta a patului fuseseră gravate nişte iniţiale (între timp, pilite pentru a împiedica identificarea). Gloanţele erau tot de argint. Numai şase, exact cât să umple butoiaşul. Şi, odată umplut, să-l golească în întregime în pieptul lui Primo de Rivera. N-avea nevoie de mai multe.

Când făcea câte un drum până la troiţă, îşi imagina adesea diferitele feluri în care avea să se desfăşoare totul. Uneori, îşi închipuia că-i cere insinuant un foc lui Primo de Rivera şi, când el se apropia, în loc de ţigară scotea din poşetă un pistol şi trăgea. Alteori, după un flirt neruşinat, îl ruga, mieroasă, să-i aducă nişte struguri de pe o tipsie aurită (de ce tocmai struguri?). Apoi, trădătoare, îl împuşca pe la spate (fără remuşcări, era un porc mizerabil). Exista şi o versiune scurtă, expeditivă, care-i plăcea în mod deosebit fiindcă o scutea de dezgustul apropierii fizice. Intra în birou şi, tocmai când rămâneau singuri iar dictatorul se apropia să-i sărute mâna, descoperea sub batistă pistolul, care-i scuipa un glonţ drept în faţă. În orice caz, înainte de a-şi da ultima suflare, Primo o ţintuia cu privirea, cu o expresie de surprindere şi de groază întipărită pe faţă, dădea ochii peste cap şi cădea peste ea, ca o greutate moartă. Iar ea nu simţea nimic pentru el...

Curăţa arma adesea, uneori pe dinafară, alteori pe dinăuntru. Trebuia să fie pregătită întotdeauna. Scotea cârpa şi flaconul din dulapul de colţ şi se aşeza lângă colivia papagalului. Freca revolverul până îl făcea să lucească. Papagalul Fagot o urmărea din pragul portiţei. Când ea termina, făcea un salt scurt, ieşea din colivie şi se apropia de pistol. Rămânea drept lângă acesta, de parcă l-ar fi admirat. Aproape că se putea vedea reflectat în ţeavă.
- Fugi de-aici, să nu te prind că vâri ciocul acolo, îi spunea fata.

Ca răspuns, papagalul scotea un tril vesel.
- Gata, treci în colivie! îl dojenea Berta. Armele nu-s făcute pentru papagali!

El, în schimb, nici nu se sinchisea. O urmărea în continuare, impasibil, ofensat. Atunci, îl lăsa baltă şi se întorcea cu pistolul în dormitor. Îl învelea la loc în bucata de catifea albastră şi-l îndesa sub saltea. Avea impresia că deja făcuse asta de nenumărate ori.

Sarcina de a-l ucide pe Primo de Rivera nu-i trezea mustrări de conştiinţă. Dimpotrivă. Au discutat de multe ori despre asta, la partid. Şi, chiar dacă s-a îndepărtat de CNT şi de pistolari, nu putea să nu se gândească cu dispreţ la morţii de pe frontul duşman. Când era răpus cineva din patronat, îi auzea pe tovarăşi întrebând:
- Cine-a făcut asta?

Iar ea se surprindea gândind liniştită: puţin îmi pasă, era un duşman al poporului...

În timpul acelor zile de aşteptare îşi reamintea mereu că nu sunt ucişi oameni, ci idei. După cum tu, la rându-ţi, te lăsai ucis în numele unor idei, nu al unor oameni. Lucrul acesta implica, la nevoie, să nu simţi ură nici faţă de călăul tău.

Ea nu era o ucigaşă, ci un simplu braţ executant. Se pregătea să-l lichideze pe dictatorul spaniol şi, odată cu el, tot ce însemna acesta. Dar pe nimeni altcineva, niciodată. Mă rog - se corecta imediat -, câtă vreme nu avea să i se ordone asta..."