Dă semn

Poetul și dramaturgul clujean bine cunoscut András Visky a realizat, la cererea editurii Koinónia, o selecție de poeme din cele șapte volume publicate până în prezent la diferite edituri din România și Ungaria. Antologia conține cele mai importante poezii ale poetului laureat cu Premiul "Salvatore Quasimodo", de la primul volum publicat în anul 1984, până la cel apărut în 2003, dar și poezii nepublicate în volum.

Volumul a apărut în seria deosebit de elegantă de poezie contemporană, colecție ce prezintă volume atât în limba română cât și maghiară. Seria a prezentat cititorilor români, printre alții, poezia poetului francez laureat al Premiului Goncourt pentru poezie Lorand Gaspar (traducător: Anca Măniuțiu) și a lui Tibor Zalán (traducător: George Volceanov). În limba maghiară a apărut volumul de poeme semnat de Ruxandra Cesereanu (traducător: Visky Zsolt).

Traducerea volumului lui András Visky este semnată de cel mai bun traducător de literatură maghiară în limba română: Paul Drumaru.


- M-ai văzut.
- Te-am văzut?
- M-ai văzut.
- Te-am privit.
- M-ai văzut. Am văzut că m-ai văzut.
- Te priveam, nu te vedeam.
- Nu m-ai văzut... Nu?
- Te priveam și nu te vedeam. Nu te vedeam pe tine.
- Pe mine mă priveai?
- Pe tine.
- Mă priveai.
- Și nu te vedeam. Te priveam, dar nu. Îți vedeam mâna, dosul palmei. Asta-i sigur. Și...
- Și? Vrei să mă înșirui?
- Îți strălucea pielea și...
- Și. Și?
- Câte cratere. Toate respiră, fără a se băga măcar în seamă. Degetele...
- Vrei să mă înșirui?
- Aidoma muzicii, ți-am auzit degetele. Sori și lune îți sclipeau pe degete.
- Ai tras cu urechea.
- N-am auzit nimic, decât muzica degetelor. Celelalte sunete se înecau în marea a două respirații sacadate.
- N-ai să mă cunoști. Ai să treci pe lângă mine, ca un străin. Nici nu te uiți la mine.
- Eu ți-am văzut coasta mobilă.
- N-ai văzut-o. Eu ți-am arătat-o.
- Mi-ai arătat-o, am văzut.
- Ce ai văzut?
- Coasta. Tu mi-ai arătat-o. Auzeam șuierul coastelor.
- Ai tras cu urechea.
- Nu, nu ești om, totuși.
- Sunt la fel ca tine.
- Întocmai.
- Ești la fel ca mine.
- Întocmai. Ca tine, ca mine. Nu ești om, totuși.
- Ce aș putea fi?
- Poate că...
- Că?
- Nu, totuși nu. Nu ești. Sau...
- N-o spune.
- Dă-mi drumul înăuntru.
- Ești înăuntru.
- Dă-mi drumul înăuntru.
- Ești înăuntru.
- Mai înăuntru, și mai înăuntru, încă și mai.
- Mai înăuntru nu există.
- Există.
- Există.
- Ești pretutindeni, lasă-mă.
- Ai să treci pe lângă mine, ca un străin. Nici nu te uiți la mine.
- Dă-mi drumul. Lasă-mă.


Doamne, dă semn, dacă mă auzi, oprește-te la geamul meu,

ca o frunză, ca o pană ca un fulg,
atinge-te de sticlă cu fruntea dimineața,
sau râzi cu voce tare printre pomii din grădină, ca poștașul.

Doamne, dă-mi semn: dacă-i cuvânt, să fie un ecou,

dacă-i lumină, fie și oglindă; știință de-i, să fie dar uitare, -
ia-mă asupra ta ca pe-un veșmânt curat
și poartă-mă ferice-n vâltorile cerești.

De ce-ar fi gata pregătit răspunsul că nu mă cunoști,

că nici n-au auzit de mine, vreo figură oarecare, acolo,
formă deformată și poartă urma degetelor mele,
ia vezi, ce falsuri pline de talent.