Fără sonor

Au murit oameni. Pentru mine, cam la asta se rezumă zilele astea. Am citit multe texte despre nenorocire. Le citesc, de fapt, în continuare. Aşa cum sunt, multe din ele - schizoide, pompoase, patetice, violente. Cel mai rău, recunosc, mă întristează cele căzute în derizoriu. Repetitive. Psalmodice. Sinistre. Cum sunt comentariile care capătă like-uri, sau reuşita mediatică, sau vizibilitatea venite de pe urma suferinţei altora.

Eu, mărturisesc, nu mă pot gândi la un text miezos, argumentat, articulat, revendicat unei linii. Moartea nu are sintaxă.

Au murit oameni. Ce mai e de spus?

Da, merg şi eu, în inerţie, îmi văd de viaţa mea mică, citesc profesional, mă iau cu una, cu alta, mi-e frică să deschid Mediafax-ul, să nu mai văd vreo veste proastă, mă sperie apetenţa publică pentru detaliile dezastrului, show-ul, rating-ul, jucăriile astea groteşti ale prezentului... Mă gândesc la ei. Au murit oameni. S-au dus nişte lumi.

P.S.: Ştiu, trebuia să scriu despre cărţi. Nu am niciuna. Nu ştiu în ce carte există răspunsuri. Metaforele mi se par indecente. Comparaţii nu vreau să fac. N-am căutat o poveste care "să se potrivească". Şi nici n-am să caut. Câteodată îţi doreşti să taci cu sonorul dat la maximum, în linişte şi anonimat. Şi să vină mâine. Un mâine mai bun.