Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Cartea viselor

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cartea viselor (XVIII)


Dan Recheşan

08.02.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
23.

DAVID BEN YEHUDA

Mare nenorocire s-a abătut asupra capului meu şi nu prididesc să-i mulţumesc Cerului că am scăpat cu viaţă căci, dacă trupul meu ar fi fost sfîrtecat în mii de bucăţele, cu greu m-ar fi putut cineva, înveli într-un giulgiu alb şi îngropa cum cere Chevra Kadisha. E limpede că ulciorul sufletului meu făcîndu-se fărîme, aş fi plutit veşnic între Gehynom şi Gan Eden şi n-aş mai fi apucat vreodată minunea de Tchyat Hametim (ziua reînvierii morţilor). Destul şi bine că, atunci cînd valahul a dat foc sacilor cu pulbere, straşnica împuşcătură m-a azvîrlit peste coama dealului drept în drum. Nu ştiu cît am stat întins acolo în nesimţire dar, cînd mi-am venit în fire un azap negricios, duhnind a seu de oaie mă împungea cu coada unei halebarde uriaşe. Mi-am rotit privirile şi am văzut că mă aflam în mijlocul unei tabere, roind de oşteni, cai, cămile şi alte vite de povară. Azapul, văzînd că m-am trezit, a trecut o funie groasă peste încheietura mîinilor mele şi a dat să mă-mpingă într-un cort negru, unde-şi avea, pesemne sălaşul. N-a apucat să-şi ducă gîndul la capăt fiindcă ne-a tăiat calea un bărbat neguros, cu privirea aspră şi ciung de-o mînă, îmbrăcat în rantie de derviş.
"Îţi dau zece piaştri pe acest rob!" i-a zis el azapului scoţînd o pungă de la cingătoare şi, pesemne că tîrgul s-ar fi încheiat fără doar şi poate dacă nu s-ar fi auzit un strigăt:
"Opriţi-vă, căci robul acesta este al meu!"

Mare uşurare m-a cuprins auzind glasul stăpînului meu şi văzîndu-l în carne şi oase dinaintea mea, dar necazurile mele nu s-au sfîrşit fiindcă dervişul nu s-a lăsat:
"Celebi effendyi, după regula qital jihadului, un necredincios este robul celui care-l prinde cu mîna lui!"

Azapul a încuviinţat şi, din vorbă în vorbă, sfădindu-se tustrei au chemat pe kadyaskerul oştirii să dezlege încurcătura. Pricina a fost dezlegată iute, stăpînul meu plătind azapului care mă prinsese zece piaştri de argint, iar dervişul plecă înciudat, suduindu-şi nenorocul. Cînd am rămas singuri am scos cheiţa de aur în forma literei ghimel de la cingătoare şi i-am înmînat-o iar el s-a bucurat peste măsură zicînd:
"Daud, aceştia-s cei mai cu folos bani pe care i-am cheltuit cu tine!"

Am dat să-l lămuresc din ce pricină picasem rob, dar m-a oprit:
"Am aflat tot, prietenul nostru valah a dat de un mare necaz. E rănit şi-acum se află în cortul marelui vizir, unde-l descoase kadyaskerul pentru uciderea marelui seraskyer al oastei, Ferhad-paşa şi a încă o sută de oşteni!"

N-am îndrăznit să-i spun deîndată că ţinta lui Petrovici fusese alta, dar se pare că a înţeles prea bine totul, aşa că m-am apucat să rînduiesc cortul pentru înnoptat, aducînd apă de spălat şi întinzînd covoarele pentru odihnă.

MUSA IBN KABIR

De-abia se înnoptă cînd, nerăbdător să afle taina acelui rob al lui Celebi, dervişul, nimenea altul decît Musa ibn Kabir, se apropie de cortul în care dormea acesta. Fără să fie nevoie să crape pînza groasă cu un pumnal, fiindcă avea puterea de a străbate cu privirea orice lucru, oricît de trainic, văzu că acela pe care-l căuta zăcea în aşternut ca un mort, cu chipul ca de cretă şi cu mădularele îngheaţă. Pe loc intră în visul lui şi se pomeni hăt-departe, pe drumul care lega Karsul de Yrevan, oraş mare, aflat în cuprinsul hanatului azerilor, despre care Celebi scris-a cu sîrguinţă în Seyahatname:
"În leatul 810 de la Hegira (1407) Lejchâni Khoja Khan, un negustor bogat din Tabriz s-a mutat aici împreună cu familia şi toţi servitorii lui, semănînd lanuri întinse de orez căci pămîntul este mlăştinos cît cuprinde. Şi treburile mergîndu-i de minune a întemeiat un tîrg întins, căci mărfuri şi grîne avea din belşug. Peste vreo cinci ani, şahul Ismail Safevi i-a poruncit lui Revan Qulu-han să construiască în acest loc un castel, iar numele oraşului s-a dat după el. Acesta este ridicat pe malul de răsărit al rîului Zenghi şi e durat din cărămidă şi piatră, iar zidurile castelului au 50 de coţi înălţime şi 20 grosime. Dinspre rîu, nu are şanţ de apărare, dar dinspre celelalte laturi se întinde alt zid înalt de 40 de coţi cu trei porţi întărite cu fier: poarta Tabrizului la miazănoapte, poarta Meidan la miazăzi şi cea zisă Laila Kapisi şi cuprinde nu mai puţin de o mie şaizeci de case tencuite cu lut şi paie, cu trei moschei mari şi multe hammamuri iar pe deal arătosul palat al emirului Guneh-şah înconjurat de grădini înverzite. Cetatea e păzit de şaptezeci de tunuri mari şi de alte nenumărate arme de foc lăsate acolo, după ce slăvitul padişah Murad al treilea a luat oraşul şi a măcelărit toţi perşii din garnizoană."

Toate ca toate, dar cel pe căruia îi călca pe urme nu era acelaşi om care scrisese cu ani în urmă aceste rînduri şi degeaba se strădui să-l ajungă, fiindcă ori de cîte ori îl zărea, acesta îşi îmboldea cămila pe care o călărea şi se făcea nevăzut. Kabir ar fi gonit aşa, toată noaptea şi încă o sută de nopţi pe deasupra dar ştia prea bine că în vis cele nevăzute se-arată aievea şi că tot ce în timpul zilei este amăgire, în timpul nopţii devine împlinire, mai multe nu putea desluşi. Tot ce ştia era că acela pe care-l urmărea purta un burnus negru şi un turban înfăşurat de zece ori în jurul creştetului şi răspundea la numele de Mehmet Zilli. Atunci, scoase din sîn o bucată de sare şi o azvîrli înspre marginea cîmpiei spre care zorea călătorul. Îndată, ca prin minune, tot acel şes se umplu de o apă întinsă şi sărată ca marea. Vrînd-nevrînd, fugarul se opri pe mal şi începu să caute o luntre sau alt mijloc să treacă dincolo. Cum stătea el acolo, se porni o furtună grozavă şi se iscară nişte valuri cît casa, iar din mijlocul furtunii se înălţă un stîlp negru şi gros de fum, vestind ceva înspăimîntător şi atunci, temîndu-se peste fire, Mehmet Zilli se căţără repede pînă-n vîrful unui copac înalt care creştea acolo pe mal şi se ascunse bine între crengi. Stîlpul de fum se preschimbă într-un efrit uriaş şi păros, cu o pereche de coarne de bivol în frunte, care purta în spinare cu mare grijă o raclă. De cum puse piciorul pe pămînt, arătarea aceea deschise racla iar din ea ieşi o fată, nepămîntean de frumoasă. Atît de fermecătoare era, încît, neîndoielnic la o asemenea făptură minunată se gîndea poetul cînd spunea: "Ca o flacără-n beznă cînd ea se iveşte, iar noaptea îşi leapădă vălul / Lumina ei face să strălucească zorii / Luna păleşte pe lîngă al ei chip, luceferii se-ascund de surîsul ochilor ei"

Efritul o privi lung şi mugi:
"Crăiasă a crăieselor, perlă a perlelor, luceafăr al dimineţii, inima mea se topeşte de plăcere cînd te văd, însă din clipa în care te-am răpit n-am avut răgaz să te mîngîi cum aşa fi dorit. Acu, aş dormi oleacă fiindcă-s tare ostenit, dar mi-e teamă că te-or vedea ochii fiilor lui Adam şi multe necazuri vei pătimi!"

Iar fata îi zîmbi cu drăgălăşenie şi grăi:
"Culcă-te, stăpînul meu, aici la rădăcina acestui copac. Pune-ţi capul în poala mea şi dormi fără grijă, căci eu ţi-oi veghea somnul să-ţi fie spre întărire şi desfătare!"

Djinul acela fioros îşi aşeză capul în poala tinerei şi-adormi deîndată, iar ea suspină şi privi în sus spre coroana copacului unde-l zări pe cel ascuns. Numaidecît puse capul efritului pe pămînt şi îi făcu semn fugarului să coboare, însă acesta nu-ndrăzni. Atunci ea se mînie şi-i strigă:
"Pe sufletul mamei mele, îţi zic, că dacă nu cobori îl trezesc şi vai şi amar va fi de tine!"

De frica djinului el se scoborî, iar fecioara îl înlănţui cu braţele ei ca alabastrul şi-l îndemnă:
"Haide, în numele lui Allah, ia-mă, ce mai aştepţi, străpunge-mă cu lancea ta, dovedeşte-ţi bărbăţia că altfel îi dau de ştire efritului!"

Vrînd-nevrînd, Mehmet Zilli îi făcu voia şi o iubi, căci şi-n cele mai înspăimîntătoare clipe, ispitele cărnii te-mboldesc şi greu poţi să li te împotriveşti. După ce se desfătară ei în plăcerea împreunării, fecioara aceea îi zise:
"Tare iscusit şi vîrtos în drăgosteală mai eşti!" şi-l muşcă de obraz ca să o ţină minte.

Apoi, scoase de la grumaz un şirag pe care erau înşirate ghiuluri şi inele cu peceţi şi-l întrebă:
"Ştii tu ce-s astea? Aici îs şase sute şaizeci şi cinci de inele, ale tuturor bărbaţilor care s-au culcat cu mine... dă-mi şi inelul tău căci altfel îl trezesc pe efrit şi te va face fărîmiţe!"

Mehmet Zilli îi dădu inelul său cu pecete şi, cum-necum se întoarse pe calea de unde pornise, iar Musa ibn Kabir mulţumit, de toate ce le văzuse şi auzise, îşi spuse în gînd:
"Nerod este cel care se încrede cîtuşi de puţin în femei şi în făgăduielile lor, căci dragostea lor este pieritoare ca mlădiţa-n deşert. Din pricina Femeii, l-a izgonit Eblis pe Adam din rai, din pricina lor se iscă războaiele şi urgiile cele mai mari... eu trebuie doar să o găsesc pe cea potrivită care să-mi ducă planul la îndeplinire!"

Cît despre Evlyia Celebi, acesta cînd se trezi, văzu că-i dispăruse inelul cu pecete din deget, iar obrazul îi era vînăt şi întipărit de o muşcătură. Cînd dădu perdeaua cortului deoparte, îl zări de departe pe Ioan Petrovici, legat cu funii groase de hamurile a patru cămile, iar inima lui se înnegri toată de supărare.

(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer