Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Civilizaţia Analfabetismului (II)


Mihai Nadin, traducere de Luana Stoica

28.12.2016
Editura Spandugino
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Mihai Nadin
Civilizaţia Analfabetismului
Editura Spandugino, 2016

Traducere din limba engleză de Luana Stoica


Citiţi cuvântul înainte al acestei cărţi.

*****
Capitolul 5: Bucătăria microundelor
(continuare)
 
Citiţi prima parte a acestui fragment aici.

Revenire la secvenţă şi configuraţie

Odată cu scrisul şi cititul, experienţa hrănirii propriei persoane şi a familiei se extinde asupra participării la experienţa conservării şi împărţirii hranei. Asirologul francez Jean Bottero a citit reţete, scrise cu cuneiforme pe tăbliţe de lut în jurul anului 1700 î.Hr., ale unor mâncăruri pregătite la ocazii importante pentru oamenii puterii. Această "bucătărie care frapa prin bogăţie, rafinament, sofisticare şi măiestrie" n-ar trebui neapărat să ne impresioneze. Merită atenţie, însă, descrierea ingredientelor - dintre care unele nu mai sunt cunoscute sau nu se mai folosesc astăzi - corespunzătoare secvenţei şi contextului (sărbătorire): "Capetele, picioarele şi cozile trebuie pârlite. Luaţi carnea. Daţi în clocot apa. Adăugaţi grăsime. Ceapa, samidu, prazul, usturoiul, nişte sânge, nişte brânză proaspătă, toate amestecate laolaltă. Adăugaţi o cantitate egală de suhutium pur." Este vorba despre o tocană de ied, preparat culinar destinat unei ocazii excepţionale.

Contextul pragmatic care a făcut posibilă această bucătărie a făcut posibil şi necesar şi scrisul. În timp, această legătură a devenit şi mai strânsă. Între experienţele de limbaj şi aceea a mâncatului şi băutului poate fi remarcat un continuum de interacţiuni. Distincţiile de limbaj pertinente pentru experienţele practice de cultivare a plantelor, îngrijire a animalelor, procesare a laptelui şi condimentare a mâncărurilor s-au extins de la satisfacerea nevoilor la crearea de dorinţe asociate gustului. Cunoaşterea cea nouă este stimulată de experienţe diferite de aceea a hrănirii, cum ar fi formele noi de muncă (inclusiv prepararea mâncării), utilizarea de noi resurse, unelte şi recurgerea la abilităţi noi. La fel şi prezenţa logicii în actul preparării, servirii şi consumării mâncării. Citind o carte de bucate din epoca tiberiană a Imperiului Roman - De Re Culinaria (Arta gătitului, atribuită lui Gaelius Apicius) şi De Re Rustica (de Cato) - putem observa cum s-au schimbat lucrurile în decursul a 1600 de ani. Apicius a prezentat multe distincţii între mâncăruri şi modalităţi de a găti şi mânca. A făcut şi dovada unei anumite preocupări pentru sănătate. "Săpatul propriului mormânt cu dinţii", după cum s-a conturat expresia legată de lăcomie (sunt enumerate limbile crocante de privighetoare, pârşul marinat în miere, pulpele savuroase de struţ), a fost înlocuit de reţete elaborate destinate liniştirii unui stomac deranjat sau facilitării digestiei. Cărţile nu precizează ce mânca fiecare şi sunt motive să credem că exista o diferenţă destul de mare între meniul sclavilor şi acela al stăpânilor lor. Progresele în identificarea plantelor şi în procesarea alimentelor merg în paralel cu progresele medicinei. Scrierile din alte părţi ale lumii, şi mai ales din China, atestă evoluţii similare.

După cum a precizat Roland Barthes însuşi, cele două sisteme lingvistice fundamentale - unul bazat pe scrierea ideografică, celălalt pe cea fonetică - şi-au pus amprenta caracteristică asupra meniurilor civilizaţiei Orientului Îndepărtat şi ale Occidentului. Un meniu japonez este expresia unei configuraţii. Se poate începe cu oricare dintre felurile de mâncare oferite simultan. Combinaţiile sunt permise. Mâncatul face parte din cultura japoneză, o experienţă practică a autodefinirii cu puternice componente vizuale, combinaţii rafinate de mirosuri şi participarea a aproape tuturor simţurilor. Reflectă totodată şi conştientizarea lumii în care japonezii se definesc pe sine. Mâncarea japoneză este concentrată asupra a ceea ce permite viaţa insulară, plus / minus influenţele altor culturi, ca rezultat al mobilităţii oamenilor. Sistemul concret de scriere al Orientului Îndepărtat şi hrana mai rezonabilă, i.e. apropierea de ceea ce reprezintă fiecare sursă de nutriţie (peşte crud, alge, orez, procesare minimală, tipare dietetice stricte întemeiate pe combinaţiile de ideograme nutritive), sunt o expresie a unităţii contextului pragmatic în cadrul căruia se manifestă ele.

Un meniu occidental este o secvenţă, un eveniment liniar uni-direcţional cu un punct culminant precis. Mâncatul se desfăşoară începând cu introducerea şi sfârşind cu concluzia, "de la supă la nuci". Meniul înregistrează o progresie şi proiectează aşteptări asociate acestei progresii. În cadrul limbajului alimentaţiei noastre, există propoziţii bine alcătuite şi prost alcătuite, ca şi o tendinţă generală de a experimenta plăcerea gastronomică. O societate alfabetizată este o societate conştientă de regulile generării şi savurării mesei conform unor asemenea reguli. Regulile se bazează pe experienţa transmisă de la o generaţie la alta, nu neapărat în formă scrisă, dar reflectând secvenţialitatea intrinsecă a limbajului şi sistemul său abstract de scriere. Goethe şi-a concediat bucătăreasa (Lina Louise Axthelm), deoarece aceasta nu a putut face diferenţa între felurile sănătoase de mâncare şi arta mai sofisticată a pregătirii lor conform regulilor distincţiei literare şi estetice.

Despre bucătari, oale şi linguri

Pregătirea mâncării - experienţă practică ce a urmat prinderii prăzii - reprezintă un moment important în autodefinirea umană. În calitatea sa de formă a practicii, ea este paralelă experienţei de autodefinire prin limbaj. Se extinde, la fel ca şi limbajul, mult dincolo de satisfacerea nevoilor imediate, permiţând conturarea de aşteptări depăşind cu mult simpla supravieţuire. Gătitul implică generalitate, dar integrează, în acelaşi timp, şi elemente de individualitate. Unele mâncăruri au un gust mai bun, sunt mai uşor de digerat, susţin experienţe practice specifice. De exemplu, unele mâncăruri sporesc dibăcia. Consumate înaintea vânătorii, pot declanşa pofta de a vâna animalul. Sunt mâncăruri care stimulează pornirile sexuale, altele induc o stare de halucinaţie. Gătitul era, în multe privinţe, o incursiune din cunoscut în necunoscut. În afara experienţei senzoriale, în proces erau implicate elemente intelectuale. Este vorba despre observaţii, ale similarităţilor şi disimilarităţilor dintre anumite proceduri, ale substanţelor folosite, ale influenţei vremii, anotimpului, uneltelor etc., inferenţe simple, descoperiri - efectul focului, sării, condimentelor. Experienţa pregătirii hranei, împreună cu multe alte experienţe practice de care depinde sau care sunt legate de ea, deschide calea abstractizării. Gătitul îmbunătăţeşte calitatea vieţii individului, dându-le astfel membrilor comunităţii puterea de a se adapta mai bine la aşteptările pragmatice.

Conturarea ideii de calitatea a hranei, ca o abstractizare a gustului, şi elaborarea unor unelte adecvate activităţii prezintă un interes special. Un exemplu: ceramica, în contextul natural în care a fost posibilă, a devenit mediul destinat conservării şi gătitului. În alte situaţii, s-a recurs la piatra cioplită, lemnul cioplit, crengile întreţesute sau la metal, pentru păstrare şi gătit, în funcţie de material. Treptat au fost create unelte pentru pregătirea hranei şi unelte pentru consumarea ei şi au fost consemnate obiceiuri noi de consum al hranei. Când, în cadrul activităţii de preparare a hranei, a fost internalizată interdependenţa multiplă aliment-recipient-gătit-păstrare, s-a creat contextul unor experienţe noi. Unele dintre acestea, cum ar fi manevrarea focului, transcend alimentaţia. Semnificaţia acestui proces poate fi exprimată succint: mâncarea gătită, pe care trebuie s-o asociem cu ustensilele folosite, este scoasă din regnul naturii şi introdusă în contextul culturii. Experienţa preparării hranei implică alte experienţe şi se extinde apoi în alte domenii, nelegate de alimentaţie. Această experienţă necesită instrumente pentru gătit, mai mult, cere o înţelegere a procesului implicat, a efectelor combinaţiilor şi adaosurilor şi o strategie de livrare către destinatarii hranei astfel preparate.

Satisfacerea foamei în cursul luptei pentru supravieţuire este o experienţă individuală. Pregătirea hranei are nevoie de timp. În experienţa conştientizării timpului, gătitul a jucat un rol care nu trebuie ignorat. Dacă timpul poate fi folosit în scopuri diferite de persoane diferite, asociate în virtutea unor scopuri comune, atunci unii se pot îngriji ca nevoia altora de hrană preparată să fie satisfăcută participând la rândul lor la efortul acestora de a vâna sau pescui, de-a se ocupa de agricultură sau meşteşuguri. Era o strategie simplă de atribuire a muncii, afectată de viaţa tribală, de familie, ritualuri, mit şi religie: cunoaşterea dobândită în pregătirea hranei s-a răspândit fără să fie nevoie de o activitate specializată. Dar, odată ce circumstanţele pragmatice ale vieţii au cerut-o, unii oameni şi-au asumat funcţia şi astfel, atunci când a fost atinsă o masă critică a eficienţei, a fost identificat ceea ce numim noi astăzi bucătarul. Din nu-prea-multele reţete scrise care ne-au parvenit de-a lungul secolelor, ca şi din scrierile religioase conţinând restricţii precise, justificate pragmatic, aflăm destule despre rolul stabilizator al scrisului asupra preparării alimentelor. Dobândim şi o înţelegere a funcţiilor noi jucate de prepararea hranei: sărbătorirea evenimentelor, sacrificiile dedicate zeilor, expresia puterii.

Oamenii învaţă simultan să gătească şi să mănânce. În cadrul acestui proces, ei ajung să împărtăşească valori aflate dincolo de imediatul plantelor, fructelor şi al bucăţii de carne. Medierile adecvate artei gătitului şi mâncatului fac şi ele parte din procesul lingvistic şi devin limbaj. Restricţiile culinare, precum cele stabilite în anumite religii, nu sunt decât un exemplu al acestui proces. Ele codifică reguli care ţin de supravieţuire şi de bunăstare, dar şi de unele convenţii aflate dincolo de realitatea fizică a alimentelor. Limbajul face din asemenea reguli regulile comunităţii; scrisul le păstrează drept cerinţe, exercitând astfel un important rol normativ.

Fiecare context pragmatic a determinat ce anume era acceptabil ca hrană şi condiţiile de pregătire a acesteia, de unde şi situaţia bucătarilor şi rolul lor special în viaţa socială. Mulţi bucătari, slujind la curţile regale, în mânăstiri sau în armată, au ajuns să facă obiectul poveştilor populare, al ficţiunii, al comentariilor filozofilor. Niciun bucătar nu pare a fi fost prea instruit, dar toţi clienţii lor au încercat să impresioneze prin mâncarea servită şi prin vinurile, sau alte băuturi, care o însoţeau. Într-adevăr, în asemenea circumstanţe, funcţia simbolică a mâncării prevalează în raport cu funcţia primară a satisfacerii foamei. Astfel, bucătarul, la fel ca dansatorul, cântăreţul şi poetul, contribuie la ceea ce devine arta de a trăi. Merită probabil să subliniem că procedeele destinate rememorării, similare celor folosite de poeţi şi muzicieni, sunt folosite şi de bucătari şi că improvizaţia în pregătirea unei mese joacă un rol important.

Scrisul a pătruns în bucătărie, iar cei care găteau pentru alţii s-au numărat printre ultimii care au rezistat alfabetizării, când acesta a devenit o cerinţă pragmatică. Oralitatea este mai refractară, în ce priveşte dezvăluirea procedeelor de preparare a hranei şi asta din motive întemeiate, unele evidente şi astăzi, când sunt date în vileag cele mai bine păstrate secrete. Într-adevăr, diviziunea muncii nu se sfârşeşte la porţile fabricilor. Segmentarea vieţii şi a muncii, medierea sporită şi aşteptarea eficienţei înalte fac posibilă producţia de masă. Pentru a favoriza ciclurile productive, oamenilor li se oferă aproape tot ceea ce le este necesar pentru a se hrăni, pentru a-şi menţine puterea fizică şi productivă, cu investiţii minime. În cadrul pragmatic al epocii industriale, aceasta însemna reproducerea forţei productive a muncitorului într-un context al permanenţei. Investiţia în educaţie şi pregătire profesională urma să fie recuperată în decursul unei vieţi întregi de muncă. Hrana contribuia la acelaşi tipar: familia s-a adaptat ritmurilor experienţei practice a meseriilor legate de industrie.

La muncă, acasă, la şcoală, în biserică şi, nu în cele din urmă, în alimentaţie, funcţiona acceptarea autorităţii, în paralel cu disciplina negării de sine. Faptul că alfabetizarea, prin caracteristicile structurale proprii (ierarhie, autoritate, standardizare), accentua toate aceste particularităţi ar trebui să fi devenit deja evident. La ocazii speciale, ţinând cont de eficienţa de ansamblu a efortului, hrana a devenit celebrare. A fost integrată în calendarul evenimentelor prin care era recunoscută autoritatea: sabatul, sărbătorile religioase şi serbările politice erau pretexte pentru un meniu mai bun sau, măcar, diferit.

Bucătarul n-a devenit neapărat o persoană instruită, dar era un produs al mediului alfabetizat al experienţelor practice din societatea pre-industrială şi apoi din cea industrială. Ustensilele şi cultura condimentelor, ingredientele, combinarea alimentelor şi felurilor de mâncare, exprimarea statutului social atât prin vesela şi tacâmurile folosite cât şi prin ospăţ ca atare, i.e. structura întregii expuneri întruchipate de festin, erau supuse, toate, alfabetizării. Diviziunea muncii a făcut ca bucătarul să fie necesar, generând în acelaşi timp o cultură industrială a mâncării. În ecuaţia pieţei muncii din societatea industrială, având alfabetizarea drept structură fundamentală, mâncatul este totuna cu conservarea forţei productive şi reproductive. Înseamnă şi reproducerea nevoilor la o scară tot mai mare, ca şi transformarea lor din nevoi în dorinţe ce declanşează extinderea producţiei industriale.

În aşteptările asociate cu mâncarea se regăseşte mai mult decât simplul glas al foamei. Sistemul nostru de valori, aşa cum era formulat în utilizarea alfabetizată a limbajului, se exprimă prin foame şi prin căile specifice de a o satisface. Pornind de la această observaţie, recunoaştem că toate forţele care acţionează în structurarea democratică a relaţiilor sociale afectează şi socializarea hranei. Calitatea uniformă şi accesul la acest numitor comun calitate sunt introduse pe piaţă şi, odată cu ele, posibilitatea afirmării şi menţinerii regulilor de sănătate. În limitele civilizaţiei alfabetizării, ale igienei şi standardelor de sănătate asociate ei a rămas prea puţin care să poată fi identificat cu căsuţa de la ţară, imposibil de industrializat şi de transformat în ceva uniform accesibil. Dincolo de aceste frontiere începe o realitate nouă, a unor aşteptări, nevoi transcendente şi a unor mijloace tehnologice satisfăcătoare în limitele cerinţelor de calitate care întăresc ideea de democraţie.

Identitatea mâncării

În mâncarea pe care o preţuim atât se concretizează actul amestecării ingredientelor, al fierberii sau al călirii lor, al pregătirii a tot ceea ce este necesar, testarea diferitelor proporţii, a noilor ingrediente, a noilor combinaţii. Conştientizarea întregului proces în cursul căruia oamenii s-au distanţat de natură este redusă la înţelegerea unor fapte simple: în loc să devoreze animalul vânat, oamenii l-au gătit, au păstrat anumite părţi pentru mai târziu, au învăţat cum să combine diferitele surse de hrană (animal şi plantă), au observat ce era bun pentru trup şi minte. Ceea ce, în general, nu se relatează este faptul că desprinderea de sursa directă de hrană şi trecerea la experienţa pregătirii este simultană cu emergenţa şi instaurarea limbajului. Schimbările care decurg sunt utilizarea metodelor de păstrare, extinderea continuă a repertoriului de hrană (surse de alimentaţie), dezvoltarea de artefacte mai bune pentru creşterea eficienţei producţiei şi a pregătirii hranei şi procesarea industrială. Aceste schimbări însoţesc diferenţierea statutului experienţelor practice bazate pe limbaj: apariţia scrisului, a învăţământului, progresul meşteşugurilor, pragmatica societăţii industriale.

Odată cu experienţa alfabetizării, creşte conştientizarea experienţei hranei ca necesitate şi ca expresie a personalităţii şi identităţii omului. Claude Lévi-Strauss, printre alţii, s-a ocupat îndeaproape de acest subiect. Ideea de bază - a dimensiunilor umane exprimate prin hrană - devine astăzi mai semnificativă. Niciunul dintre nenumăraţii scriitori îndrăgostiţi de această temă nu a observat că odată atinse limitele alfabetizării, ca limite ale pragmaticii care a făcut-o necesară, aterizăm în epoca McDonald's, a substanţelor nutritive sintetice şi a unei infinităţi de alimente prefabricate. Este, totodată, epoca unor combinaţii şi variaţii infinite. Personalitatea şi identitatea omului sunt mai greu de caracterizat. Se exprimă în alimentaţia noastră, ca şi în modul în care ne înveşmântăm - alegând din infinitatea de haine disponibile - în comportamentul sexual - liberi să experimentăm în posibilităţi tot mai vaste: tipare ale vieţii de familie, educaţie, artă şi comunicare. Infinitatea opţiunilor disponibile în civilizaţia analfabetismului desfiinţează orice centru şi, într-o anumită măsură, subminează comunitatea, chiar şi la nivel de specie.

În această civilizaţie, investiţia în sine - ce fac pentru mine însumi - ignoră comunitatea, consecinţele opţiunilor (carne, peşte, fructe exotice aduse cu avionul de departe etc.). Aceste opţiuni sunt concretizate în diete precise, personalizate, bazate pe cerinţe individuale, aşa cum sunt ele definite de dieteticieni. Programe informatizate controlează reţete personalizate şi producerea oricărui fel de mâncare sau meniu. Echilibrul dintre timp şi energie s-a schimbat complet. Experienţele de muncă, timp liber şi menţinere a formei fizice se amestecă. Linia de demarcaţie netă dintre ele este tot mai incertă. Nu este clar dacă astăzi se consumă mai multe calorii prin jogging decât prin muncă, dar este clar că disciplina, în particular aceea a negării de sine, este înlocuită de imprevizibilul hedonism. Drept urmare, se generează programe de menţinere a integrităţii corporale, de dietă personală şi de exerciţii fizice, care capătă un accent nou în cadrul tranziţiei de la economia sărăciei la aceea a consumului. Subiecţii analfabeţi acceptă ca piaţa să decidă pentru ei ce şi când şi cum să mănânce, ce să poarte, cu cine să se împerecheze şi cum să se simtă. Aparenţa este aceea a auto-determinării. Fie ele incorporate în lanţuri trofice, hrană la microunde sau emisiuni culinare, există o iluzie a autodeterminării, întărită neîncetat de realitatea seducătoare a unei lumi segmentate având la bază alfabetizări parţiale concurente.

În aparenţă putem alege dintre mai multe alfabetizări, în loc să fim siliţi să ne conformăm uneia singure. Adevărul este că suntem aleşi în virtutea definirii şi confirmării identităţii noastre în contextul pragmatic. Conştientizarea naturii şi interacţiunea cu ea, deja afectate în epoca anterioară, a procesării industriale a alimentelor de bază, continuă să se deterioreze. Mediul imediat şi resursele nutritive pe care le oferă sunt asimilate în tabloul rafturilor independente de anotimp şi de context ale marilor magazine alimentare. Distincţiile de spaţiu (de unde vine alimentul?) şi timp (cărui anotimp îi corespunde el?), redate atât de precis de alfabetizare, se dizolvă într-un continuum generic. Nu trebuie să fii bogat pentru a avea acces la hrana obişnuită celor ce şi-o puteau permite. Nu trebuie să fii dintr-o anumită parte a lumii pentru a te bucura de alimente exotice. Timpul şi spaţiul se condensează pentru călător sau pentru telespectator, la fel cum se condensează şi pentru patronul de supermarket. Ele se condensează şi mai mult pentru numărul tot mai mare de persoane care-şi fac cumpărăturile pe Internet, conform unor formule special concepute. Odată brandurile recunoscute, acestea au devenit mai importante decât hrana ca atare. Ritmurile naturii şi ritmul muncii şi vieţii se îndepărtează tot mai mult unul de altul prin mecanismele de mediere ale marketingului. Identitatea naturală a alimentelor dispare în experienţa practică ce decurge din realitatea artificială. Prea puţine elemente deosebesc un meniu conceput pentru echipa navetei spaţiale sau pentru personalul militar aflat în misiune departe de casă, de calculul energetic asociat unei maşini. Diferenţa o face o brumă de gust artificial de curcan pentru Ziua Recunoştinţei sau mirosul abil simulat al plăcintei cu mere.

Limbajul aşteptărilor

Animale ale obişnuinţei, oamenii aşteaptă anumite aluzii de gust şi textură, chiar şi atunci când ştiu că ceea ce mănâncă şi beau este rezultatul unei formule, nu al unui proces natural. De aceea, hamburgerul aproape lipsit de colesterol, conceput în laborator pentru persoanele care au nevoie de o alimentaţie adaptată noilor condiţii de muncă şi viaţă, va avea succes sau nu în funcţie de simularea gustului lucrului adevărat, nu de calorii. Aşa a dat greş noua Coca Cola. Berea şi vinul fără alcool, îngheţata fără zahăr şi grăsime, oul, legumele, şunca cu conţinut redus de colesterol şi toţi înlocuitorii laptelui, untului şi smântânii, spre a menţiona doar câteva, sunt în aceeaşi situaţie. Pe magistrala de înaltă viteză a civilizaţiei analfabetismului, aşteptăm fast-food: hamburgeri, peşte, pui, pizza şi mâncăruri chinezeşti, indiene, mexicane, thailandeze sau de alt soi. Barierele timpului şi spaţiului sunt depăşite cu ajutorul preprocesării, al cuptoarelor cu microunde şi al ingineriei genetice. Dar nu acceptăm neapărat modelul industrial al producţiei de masă, amintindu-ne de caracteristici alfabetizate destul de diferite de cele ale pregătirii casnice a hranei.

Ar mai trebui adăugat că nu ne putem permite acele cicluri lungi de gătire, de consum de energie şi, înainte de toate, de consum de timp, concretizate în ceea ce unii îşi amintesc drept armonia de miros şi gust a bucătăriei, dar şi în deşeuri şi într-o valoare nutritivă dubioasă. Un hamburger de la McDonald's este aproape de imaginea science-fiction a unei lumi care nu consumă decât sursa de energie necesară funcţionării. Outlet-ul reaminteşte, însă, de o lume a maşinilor. Este încă o operaţiune de echipă, cu operatori vii, canalizaţi spre a oferi o calitate industrială uniformă. Cu toate acestea, structura alfabetizată face loc unei funcţionări mai eficiente. La intervale definite printr-un program care urmăreşte neîncetat consumul, restaurantul este aprovizionat cu articolele preprocesate care figurează în meniu. Niciunul dintre bucătari nu trebuie să ştie să scrie sau să citească; prepararea mâncării se face on-line, în timp real. Iar dacă cerinţele pragmaticii civilizaţiei analfabetismului depăşesc modelul industrial actual, noul McDonald's va fi capabil să vină în întâmpinarea aşteptărilor individuale, nu mai puţin restricţionate decât cele ale furnizorilor de pizza prin Internet. Dacă lucrul acesta nu se petrece, McDonald's şi numeroşii săi imitatori din lumea întreagă vor dispărea, aşa cum au dispărut deja numeroşi producători de produse alimentare de masă.

Caracterul de mediere al proceselor implicate în alimentaţie este relevant. Între sursele naturale şi sursele artificiale de proteine, grăsimi, zaharuri şi alte grupe recomandate pentru o alimentaţie echilibrată şi persoana care le consumă cu aşteptarea de a arăta mai bine, de a se simţi şi de a munci mai bine, de a trăi mai mult şi mai sănătos, există numeroase niveluri de procesare, control şi măsurare. Multe formule de preparare vin succesiv sau sunt aplicate în cicluri paralele. După ce am făcut maşini care seamănă cu oamenii, am început să ne tratăm pe noi înşine ca pe nişte maşini. Motorul digital ţine locul creierului, pompa - pe acela al inimii, circuitele - pe al sistemului nervos. Toate sunt supuse ciclurilor de mentenanţă, surselor nepoluante de energie, mecanismelor de autocurăţare, rutinelor de diagnoză. Produsul final al producţiei alimentare - o pizza, un taco, un pacheţel asiatic, un hamburger, un peşte umplut - se aseamănă cu "lucrul adevărat", produs la cel mai mic cost posibil, pe o piaţă pe care hrana alfabetizată este o chestiune de domeniul trecutului, un subiect al amintirii.

Noua dinamică a schimbării şi aşteptarea adaptabilităţii şi permanenţei asociate cu alimentaţia în civilizaţia alfabetizării intră în contradicţie la toate nivelurile legate de nevoia noastră de a mânca şi de a bea. Ceea ce rezultă din acest conflict sunt frumoasele bucătării la scară redusă, dominate de cuptorul cu microunde, noile vase de gătit adaptate fast-food-ului şi alimentaţiei eficiente, instrucţiunile descărcate de pe Internet direct în bucătărie. Interconectivitatea lumii îmbracă aspecte oarecum subtile atunci când vine vorba de mâncare. Cuptoarele cu microunde pot fi foarte bine considerate drept nişte dispozitive periferice conectate la bucătăriile inteligente ale epocii postindustriale, toate programate să ne hrănească de îndată ce acţionăm cadrane care vor traduce într-un cod numeric dorinţa, dar şi profilul nostru medical. Trei sferturi dintre gospodăriile americane (inclusiv cea a lui Barbie) folosesc un cuptor cu microunde. Şi multe dintre ele sunt menite să devină o adresă de Internet, aşa cum sunt deja alte aparate electrocasnice.

Conflictul dintre hrana alfabetizată şi cea analfabetă este documentat şi de modul în care scriu, desenează, filmează, transmit la televiziune sau se exprimă oamenii când vine vorba de gătit şi de chestiunile înrudite. Aceasta se adresează aspectelor de comunicare a experienţei practice a ce şi cum mâncăm. Oamenii care se puteau duce în curtea din spatele casei ca să-şi culeagă ceapă sau varză proaspătă, îşi puteau lua carnea de la animalele vânate sau crescute în acest scop sau îşi puteau mulge propria vacă sau capră, aparţin unui cadru pragmatic diferit de cel al oamenilor care cumpără produse, carne, brânză şi alimente la conservă sau congelate dintr-un mic magazin sau dintr-un supermarket. Comunicarea experienţelor dispărute ca urmare a eficienţei lor reduse este un exerciţiu de domeniul istoriei sau al ficţiunii. Comunicarea experienţelor actuale din sfera alimentaţiei înseamnă o recunoaştere a medierii, a distribuţiei sarcinilor, a lucrului în reţea şi a finalului deschis, aşa cum se aplică ele comunicării şi modului în care ne hrănim sau suntem hrăniţi de alţii. Înseamnă şi o recunoaştere a unei calităţi diferite.

Cândva, a scrie despre mâncare şi luarea mesei ţinea de literatură. Autorităţile din domeniul culinar au fost venerate ca scriitori. Însă, odată cu apariţia strategiilor alimentare, scrierea literară a făcut loc unei proze a reţetelor, aproape la fel de idiosincratice ca reţetele destinate producţiei în masă a săpunului sau cărţile de bucate destinare programării. Unii gastronomi au protestat. Experţii culinari au sugerat că precizia era la fel de utilă gătitului ca şi termometrele. Lipseşte adesea înţelegerea a cât de ermetic este actul de a găti în raport cu a scrie despre aceasta sau, în zilele noastre, de telerealitatea bucătăriei sau de noile gadgeturi interactive, încărcate cu reţete destinate realităţii virtuale a jocului de-a gătitul. Atunci când nu mai există condiţiile de exercitare a fanteziei în bucătărie, fantezia părăseşte paginile culinare şi trece în scenarii ale programelor gastronomice video naţionale şi ale jocurilor video - sau pe site-uri de Internet. Mai mult, când formulele predeterminate pentru supe, sosuri de salată, prăjituri şi budinci înlocuiesc arta selectării şi pregătirii, scrisul dispare în spatele informaţiei adăugate conform regulilor, aşa cum sunt adăugate vitaminele la lapte sau cereale. Un superbucătar defineşte ceea ce este adecvat, iar formula eficientă ne transformă bucătăriile în uzine particulare de procesare, asigurând rezultatele cele mai eficiente. Ceea ce se câştigă este posibilitatea de a asambla meniuri prin combinarea de module nutritive şi de a integra elemente din lumea întreagă fără niciun alt risc decât acela al unei experienţe noi pentru papilele noastre gustative. Din epoca industrială am moştenit tehnicile de procesare care garantează uniformitatea aromei şi standardele de igienă. Preţul pe care îl plătim pentru aceasta este plăcerea, aventura, experienţa unică. Scrisul despre mâncare se bazează pe presupunerile de uniformitate. Prin contrast, emisiunile culinare au început să exploreze universuri ale progresului tehnologic, în care găteşti nu pentru că eşti flămând sau pentru că trebuie să-ţi hrăneşti familia - o faci din considerente competitive, pentru a dobândi recunoaşterea că stăpâneşti noile ustensile şi ai învăţat numele noilor ingrediente. În epoca postindustrială, provocarea este aceea a pătrunderii în teritoriul inovaţiei şi a afirmării unor experienţe practice de a găti, prezenta şi mânca, eliberate de constrângerile alfabetizate.

Înfruntarea dreptului la abundenţă

Contextele pragmatice nu sunt alese, aşa cum se alege mâncarea dintr-un meniu sau topping-ul dintr-o listă. Experienţele practice ale autodefinirii umane într-un context pragmatic sunt materializări concrete ale apartenenţei la o asemenea pragmatică. Un cadru pragmatic nou îl neagă pe cel precedent, dar nu-l elimină. Deşi aceste lucruri au fost lămurite în capitolele anterioare, există un motiv special pentru a ne ocupa din nou de ele aici. Spre deosebire de alte experienţe, hrana este menită să implice mai multe elemente de continuitate decât ştiinţa sau armata. Aşa cum am văzut deja, formele de natură alfabetizată de pregătire şi consum a mâncării există în paralel cu alimentaţia analfabetă. Acesta este motivul pentru care trebuie discutate anumite forme specifice de redistribuire socială a alimentelor.

De la autohrănire la a fi hrănit

La om, mâncatul şi băutul sunt însoţite de valori morale ataşate şi, înainte de toate, de regula de a împărţi. Regulile pragmatice privind curăţenia, reziduurile şi variaţia în dietă fac şi ele parte din experienţa hrănirii. Aceste elemente asociate - valori, aşteptări, reguli - sunt rareori percepute drept o extensie a experienţei practice prin care omenirea se distinge de stadiul natural pur. Alfabetizarea îşi însuşeşte regulile şi aşteptările care recunosc şi susţin idealuri şi valori. Totuşi, odată exprimate în textul literar, ele apar ca exterioare procesului. Schimbările care s-au produs în condiţia religiei, educaţiei civice, familiei şi codului de legi, ca şi progresele din biologie, chimie şi genetică, creează impresia şi aşteptarea că putem ataşa mâncării orice se potriveşte mai bine situaţiei din punct de vedere moral sau practic. Autocontrolul şi negarea de sine din contextele pragmatice anterioare sunt abandonate în favoarea gratificării instantanee.

În contextul competitiv al noii pragmatici care face ca alfabetizarea să fie inutilă, s-a afirmat sentimentul unui drept la abundenţă. În paralel cu acest fapt, au fost înfiinţate instituţii, fundamentate pe experienţe legate de alfabetizare, pentru a controla echitatea şi distribuţia. Pe fundalul eficienţei înalte devenită posibilă în contextul noii pragmatici, competiţia este înlocuită de o distribuţie controlată, iar experienţa autohrănirii este înlocuită de aceea de a fi hrănit. Absorbiţi de programele sociale finanţate de la buget, săracii, dar şi alţii care au ales să renunţe la responsabilitatea faţă de propria persoană, sunt eliberaţi de proiectarea identităţii lor biologice şi culturale în experienţa practică de a avea grijă de nevoile personale. Este socializată astfel o parte a moralităţii actului de a mânca şi de a bea, la fel cum este socializată şi alfabetizarea. În acelaşi timp, analfabetismul se extinde în sfera hrănirii. Astăzi, sunt mai mulţi oameni ca oricând care n-ar fi în stare să aibă grijă de ei înşişi nici dacă li s-ar aduce în case toată mâncarea din lume şi toată aparatura cunoscută. Dependenţele rezultate din statutul nou al eficienţei înalte şi al distribuţiei sarcinilor eliberează, în termeni relativi, indivizii, creând totodată dependenţe şi aşteptări.

Problema este general recunoscută în toate ţările avansate. Răspunsul, însă, nu-l pot constitui aşa-numitele reforme de ajutor social care se concretizează doar în tăierea beneficiilor şi în cerinţe tot mai stricte. Asemenea reforme sunt dinamizate de o viziune limitată şi de oportunismul politic. Este necesară o perspectivă diferită, care să abordeze motivaţiile şi mijloacele de a urmări autodefinirea individului drept altceva decât statutul de beneficiar al unui sistem ineficient. Pragmatica ce umbreşte nevoia de alfabetizare se bazează pe delegarea puterii către individ. Oricât de necesare ar fi cantinele sociale în condiţiile centralismului şi ierarhiei, mult mai importantă este răspândirea cunoaşterii şi abilităţilor indispensabile fiecăruia, ca să fie în stare să-şi asigure singur ceea ce îi trebuie.

Alergând pentru a-i hrăni pe cei flămânzi

"Sponsorizarea unei curse în scopuri caritabile. Se caută fonduri pentru ţările Lumii a Treia ameninţate de foamete. Manifestaţi-vă susţinerea prin donaţiile voastre." Şi, la un însorit şi plăcut sfârşit de săptămână, mulţi indivizi buni la inimă vor alerga mile în jurul unui oraş sau vor înota lungimi de bazin pentru a aduna fonduri în numele unor organizaţii precum CARE, Oxfam, Action Hunger sau Feed the World.. Foametea în această lume a îndestulării, chiar şi în SUA sau în alte ţări prospere, derivă tocmai din acea dinamică ducând la civilizaţia analfabetismului. Scara atinsă de omenire impune o eficienţă pentru care experienţele practice de supravieţuire pe baza unor resurse limitate nu sunt deloc potrivite. Populaţii numeroase sunt expuse foametei şi bolilor din cauza inegalităţilor sociale şi economice, condiţiilor meteorologice, schimbărilor topologice sau mişcărilor politice din zonele în care locuiesc. Fără a rezolva inegalităţile, ajutorul alină, în general, situaţiile extreme dar, în loc să încurajeze cel mai bun răspuns la situaţie prin practici agricole noi, acolo unde acestea sunt aplicabile, sau prin moduri alternative de producere a hranei, el generează dependenţe.

Seduşi de existenţa noastră îndestulată şi de dinamica schimbării, am putea sfârşi prin a ignora populaţiile înfometate şi devastate de boli sau, dimpotrivă, am putea încerca să ne înţelegem rolul în această ecuaţie. Deşi trăiesc într-o lume integrată şi iau parte la pragmatica unei economii globale, oamenii devin prizonierii lui aici şi acum, ignorând realitatea deconcertantă a milioanelor care trăiesc în mizerie. Dar tocmai cadrul pragmatic ce duce la civilizaţia analfabetismului duce şi la enormele disparităţi ale lumii contemporane. Sunt numeroase forţe care acţionează şi nu poate fi subestimat pericolul de-a cădea pradă sloganurilor ideologiei eşuate în timp ce încercăm să înţelegem sărăcia şi foametea existente în lumea actuală. Foametea din Africa, America de Sud, unele părţi ale Asiei trebuie analizată în lumina abundenţei hranei din Japonia, Europa Occidentală şi America de Nord. Extremele corespund unor schimbări la nivelul autoconstituirii umane, în lumina aşteptărilor unei eficienţe vitale pentru scara actuală a omenirii.

Dacă activitatea oamenilor nu s-ar fi schimbat şi nu şi-ar fi lărgit baza de resurse, lumea întreagă ar trăi acum ceea ce au de înfruntat etiopienii, sudanezii, somalezii, locuitorii din Bangladesh şi mulţi alţii. Condiţiile climatice severe, ca şi fertilitatea în scădere a solului, pricinuită de cele mai multe ori de greşita exploatare agricolă, pot fi depăşite doar prin metode noi de cultivare a pământului, prin progresul tehnologiei agricole, al biogeneticii şi chimiei. Schimbări spectaculoase se înregistrează în ceea ce este considerată cea mai tradiţională practică prin care oamenii îşi definesc identitatea. Aceasta afectează modul de lucru, relaţiile de familie, utilizarea resurselor locale, viaţa socială şi politică şi chiar creşterea populaţiei şi se concretizează într-un ansamblu nou de dependenţe între comunităţi care mii de ani îşi permiseseră un mod autarhic de existenţă. La rândul său, mediul este probabil afectat în aceeaşi măsură de progresul ştiinţific şi tehnologic, ca şi de noile metode de cultivare a pământului, care profită din plin de îngrăşămintele şi insecticidele de ultimă oră şi de soiurile noi de plante şi animale, create prin intermediul ingineriei genetice.

Motivate de idealuri de natură alfabetizată, unele state şi-au asumat preocuparea ca unor populaţii din ţări mai puţin dezvoltate să li se acorde beneficii pe care nu le aşteptau şi pentru care nu erau pregătiţi. La nivelul global al omenirii, când necesitatea alfabetizării decade, dependenţele caracteristice interacţiunilor de tip alfabetizat intră în contradicţie cu forţele integrării şi competiţiei. Ceea ce rezultă este un compromis dureros. Foametea este recunoscută şi gestionată de birocraţii enorme: biserici, organizaţii caritabile, organizaţii de ajutor internaţional şi instituţii mai preocupate de ele însele decât de problema în cauză. Acestea întreţin dependenţele care îşi au originea în pragmatica civilizaţiei alfabetizate. Activităţile pe care le desfăşoară sunt, evident, ineficiente. Acolo unde noua dinamică este o dinamică a diferenţierii şi a segmentării, caracteristicile principale ale acestor experienţe sunt caracteristicile alfabetizării: instaurarea unui model universal, încercarea de a atinge omogenitatea, efortul neobosit de a răspândi modele de existenţă şi muncă de natură secvenţială, analitică, raţionalistă şi deterministă. Drept urmare, acolo unde hrana distribuită provine din excesul atins în altă parte, se proiectează asupra celor aflaţi în nevoie un mod de viaţă străin lor.

Ajutorul, chiar şi în măsura în care este necesar, redesenează biologia, mediul, legăturile dintre oameni şi pe fiecare individ în parte. Chiar şi ca urmare a celor mai bune intenţii apar boli neîntâlnite înainte, schimbări comportamentale şi mentale, dependenţe noi. În unele zone afectate de foamete, conflictele tribale, intoleranţa religioasă şi turpitudinea morală se adaugă condiţiilor naturale nefavorabile vieţii. Aceste condiţii create de om nu pot şi nici n-ar trebui să disimuleze faptul că, în loc să fie stimulate, inventivitatea şi creativitatea sunt împiedicate să se dezvolte, înlocuite fiind de soluţii de-a gata. Delegarea autorităţii înseamnă facilitarea unei evoluţii care menţine distincţiile şi care rezultă din diferenţe, nu din uniformitate.

Ar trebui oare ca toate populaţiile care se confruntă cu foametea şi cu bolile să facă un salt din analfabetismul trecutului - urmare a lipsei sistemului de învăţământ sau a accesului limitat la educaţie, ca şi a unei pragmatici care nu a dus la alfabetizare - în analfabetismul determinat pragmatic al viitorului? Cadrul pragmatic al epocii noastre noi corespunde nevoii de a conştientiza diferenţele şi de a deriva, din eterogenitate, surse noi de creativitate. Fiecare tonă de grâu sau porumb transportată pe calea aerului pentru a salva mame şi copii face parte din practica misionară începută cu mult timp în urmă, când organizaţiile religioase voiau să salveze sufletele aşa-numiţilor sălbatici. Răspunsul la foamete şi boală nu-l poate constitui doar caritatea, ci efortul de a extinde reţele de muncă reciproc semnificativă. Singura pragmatică cu sens derivă din experienţele practice care recunosc diferenţele, în loc să încerce să le şteargă. Accesul la resursele necesare unor activităţi mai eficiente este fundamental diferit de accesul la surplus sau la mecanismele birocratice de redistribuire.

Acolo unde alfabetizarea nu a devenit niciodată o realitate, nicio birocraţie n-ar trebui să-şi asume să o impună drept cheie a supravieţuirii şi bunăstării. Medicina, alimentaţia, viaţa socială şi, mai ales, valorile noastre fondate pe alfabetizare nu sunt panaceul lumii, indiferent cât de mândri am fi de unele dintre acestea sau dacă am fi orbi în faţa limitelor lor. Oamenii au astăzi suficiente mijloace ca să-şi permită să acorde atenţie diferenţelor, în loc să le desfiinţeze. În cadrul acestui proces am putea afla despre acea parte din hrană înlăturată în procesul de atingere a unui înalt grad de eficienţă. Şi am putea găsi resurse noi în alte medii şi în autodefinirea specifică a popoarelor pe care le considerăm defavorizate - resurse pe care le-am putea integra în pragmatica noastră.

Fără trufe (deocamdată) în cantinele viitorului

Civilizaţia alimentaţiei analfabete în care trăim se bazează pe reţele şi obiective distribuite. Tranziţia de la încrederea în forţele proprii la abundenţă corespunde, înainte de toate, schimbării contextului pragmatic în cadrul căruia este definită condiţia umană. Proiectăm o realitate fizică - corpul nostru - care s-a schimbat în decursul timpului datorită modificărilor produse în mediu şi tranziţiei de la experienţele practice de supravieţuire la experienţa abundenţei. Pe măsură ce descoperim şi aplicăm reguli care garantează eficienţa sau îi limitează pe cei care o împiedică, se creează mai mult loc pentru inventivitate şi spontaneitate. S-ar putea să existe câteva duzini de sosuri dintre care să putem alege şi la fel de multe variante de cereale pentru micul dejun, o mulţime de soiuri de pâine, carne, peşte şi numeroase meniuri pre-procesate. Ar fi, probabil, exagerat să spun că toate au acelaşi gust. Dar n-ar fi neapărat fals să afirm că, în spatele diversităţii, se ascunde un număr limitat de formule de schimbare, unele mai bine adaptate succesului de piaţă decât altele şi unele mai bine ambalate decât celelalte.

Da, oamenii sunt nostalgici. Mai degrabă, ei sunt expuşi stimulilor din mass-media care declanşează nostalgia: atracţia pentru ceea ce este făcut în casă, stilul domestic, reţeta secretă a mamei. Şi nu pentru că majoritatea am şti ce reprezintă aceşti iconi ai trecutului, ci fiindcă îi asociem cu ceea ce nu mai este posibil: securitatea, calmul, tradiţia, protecţia, permanenţa, îngrijirea. Auzim şi glasurile acelora care demistifică stilul alfabetizat de a găti de odinioară: femeile îşi petreceau timpul slugărind în bucătărie. Făceau asta, continuă argumentaţia, pentru a-i satisface pe bărbaţi, care erau fericiţi să li se poarte de grijă. Ar trebui ascultate ambele tabere, atât cea care idealizează trecutul, cât şi cea care îl demistifică: am supus o parte a naturii şi ne-am asumat masacrarea animalelor şi, mai rău încă, schimbarea structurii lor genetice. Pentru a ne satisface poftele, am sacrificat mediul înconjurător. Şi, dedându-ne lăcomiei, ne-am modificat, efectiv, propria structura genetică. Adevărul, dacă există un adevăr deasupra şi dincolo de condiţiile culturale şi economice ale preparării hranei, este că tranziţia de la o scară a omenirii la alta a transformat fundamental experienţele practice de autodefinire. Dacă vrem să înţelegem unele dintre tiparele vieţii şi muncii, ca şi tiparele de acces la hrană sau de preparare a ei, trebuie să înţelegem când şi de ce au loc asemenea schimbări.

Limbajul a stocat nu numai reţete, ci şi aşteptări, care au devenit parte integrantă a alimentaţiei noastre. Cultura preparării şi servirii mâncării, arta descoperirii unor reţete noi şi savurarea a ceea ce mâncăm şi bem înseamnă mai mult decât poate transmite limbajul. Trufele, hrana regilor şi a nobilimii şi, mai recent, a celor care şi-o pot permite, au în spate o întreagă istorie exprimată, evident, prin limbaj. Fie că sunt considerate a fi scuipatul vrăjitoarelor, un afrodisiac mai mult sau mai puţin magic ori un aliment miraculos destinat prelungirii vieţii, statutul trufelor are de câştigat, deoarece experienţa noastră, reflectată în limbajul adecvat gătitului, ne-a făcut să le privim dintr-o perspectivă diferită de a celor care le-au descoperit, accidental, valoarea nutritivă. Este în tradiţia orală ca taţii să le şoptească fiilor secretul locurilor unde pot fi aflate trufele. Experienţele practice implicând scrisul şi, ulterior, alfabetizarea, au ridicat gradul aşteptării asociate consumului acestora. Au influenţat schimbarea privitoare la consumul trufelor din sfera naturalului (porcii utilizaţi pentru a le găsi, şi care le savurau probabil la fel ca gastronomii, au trebuit să fie înlocuiţi cu câini special dresaţi) în domeniul culturalului, unde interesele oamenilor primează. Prin intermediul proceselor lingvistice însoţite de semioza gastronomiei rafinate, trufele pătrund pe piaţă în calitate de semn - al unui simţ al gustului distinctiv, al snobismului sau al cunoaşterii efective a calitatea acestora.

Limbajul şi hrana interacţionează. Această interacţiune implică şi alte sisteme de semne: imagini, sunete, mişcări, texturi, miros, gust. Prin influenţa limbajului şi a celorlalte sisteme semiotice, pregătirea hranei şi a băuturilor care i se potrivesc devine o artă. În era analfabetismului, limbajele geneticii, biologiei şi medicinei ne determină să conştientizăm ce este necesar pentru evitarea malnutriţiei, pentru menţinerea sănătăţii şi prelungirea vieţii omului. Alfabetizarea a fost consolidată prin convenţia modului în care mâncau oamenii, ce, când şi cum îşi exprimau satisfacţia sau dezamăgirea. În noul nostru comportament nutritiv şi în valorile noi, alfabetizarea joacă doar un rol marginal (incluzând interacţiunea la masă). Trufa artificială este lipsită de misterul originii, al metodei de a găsi trufele sau al formulelor secrete (cu excepţia secretului comercial). Este un articol printre altele - multe, ieftine, iluzorii şi disponibile din abundenţă, la fel de democratic ca şi caviarul artificial sau, cum ar fi spus Rousseau, ca guvernarea prin reprezentare.

Identice din atât de multe puncte de vedere, autoservirile care extind un model industrial într-un context postindustrial hrănesc milioane de persoane bazându-se pe o formulă a standardizării. Ierarhiile sunt şterse. Aici nu este loc pentru trufe. Îţi primeşti tava şi-i urmezi pe cei sosiţi înaintea ta. Nu este o secvenţă predeterminată. Rămâne actul selecţiei şi al tranzacţiei - un exerciţiu de asamblare nu tocmai diferit de acela al compunerii propriei pizza pe monitorul unui calculator. Când limbajul hranei disponibile este standardizat în măsura ofertei acestor medii de hrănire - incinte elegante, dotate cu strălucitoare automate distribuitoare de cafea, ceai şi răcoritoare, toate din metal, vitrine frigorifice cu sandvişuri, prăjituri, fructe - limbajul aşteptărilor nu va fi mult mai bogat. Eficienţa sporită devenită astfel posibilă explică acceptarea pe scară largă a acestui mod mediocru, analfabet, de a ne hrăni. Prin contrast, firmele bogate din Silicon Valley oferă salariaţilor un meniu pe care nici cele mai bune restaurante nu-l pot egala. Ei programează o mediocritate pe care nu sunt dispuşi să o accepte pentru înşişi.

Suntem ceea ce mâncăm

Dacă am analiza limbajul asociat cu ce, cum, când, unde şi de ce mâncăm, am remarca lesne că acesta este strâns legat de limbajul identificării noastre. Această identificare s-a modificat odată ce s-au pus bazele agriculturii şi s-au afirmat familiile de limbaje. S-a schimbat din nou atunci când contextul pragmatic a impus necesitatea scrisului, şi tot aşa, până ce identitatea persoanei de formaţie alfabetizată şi a post-alfabetizării au luat naştere din experienţele practice caracteristice unei scări noi a experienţelor umane. Astăzi, într-o mare parte a vieţii sociale, suntem doar un număr de identificare de un anumit tip, o adresă şi o serie de alte informaţii, într-o bază de date (venit, investiţii, avere, istoric de îndatorare) care se traduce în ceea ce modelele de marketing definesc a fi aşteptările individuale. Brokerii de informaţii ne comercializează ori de câte ori cineva este interesat de ce anume am putea face pentru el sau ea. Reţele puternice de procesare a informaţiilor pot fi utilizate pentru a cartografia cu precizie fiecare persoană, mergând până la raftul accesibil în magazine, la meniurile din restaurantele în care păşim cu diferite ocazii şi la site-urile de pe internet vizitate în incursiunile în spaţiul cibernetic. Semnele noastre indiciale servesc drept identificatori pentru diferite forme de filtrare a caloriilor (de câte avem cu adevărat nevoie?), grăsimilor (saturate sau nu), proteinelor, zaharurilor, chiar şi a prezentării estetice a mâncării, pentru a răspunde exact nevoilor şi dorinţelor individului. Înspăimântător sau nu, ne putem chiar imagina cum vom primi exact ce i se potriveşte cel mai bine sistemului nostru biologic, influenţat de meciul de tenis (virtual) pe care abia l-am încheiat, de programul TV pe care l-am urmărit în ultimele 30 de secunde, sau de activitatea în care suntem implicaţi. A face să se întâmple acest lucru este o sarcină nu tocmai diferită de a ne primi ziarul personalizat sau doar informaţiile pe care le dorim prin Punctul de Distribuţie, evitând astfel uzura excesivă a monitoarelor şi economisind timp prin eliminarea căutărilor inutile.

În contextul pragmatic în care analfabetismul înlocuieşte alfabetizarea, mâncatul şi băutul sunt eliberate de povara lanţului determinist al supravieţuirii şi al reproducerii. Ele devin parte a unei experienţe practice mai cuprinzătoare. De fiecare dată când muşcăm dintr-un hot dog sau sandviş, savurăm o îngheţată, bem vin, bere sau suc, luăm vitamine sau adăugăm fibre în dieta noastră, participăm la două procese: primul, de reconsiderare a aşteptărilor, transformând în lux ceea ce obişnuiam să fie o necesitate, al doilea, de extindere continuă a pieţei globale, prezentă prin ceea ce mâncăm şi bem. În micul dejun, în prânzul de afaceri sau în cina din faţa televizorului se materializează nenumărate tranzacţii. Cu fiecare îmbucătură şi înghiţitură (ca, de altfel, cu fiecare alt produs consumat), suntem incorporaţi în dinamica pieţei în expansiune. Aşa-numitul suc de portocale de Florida conţine concentrat congelat provenit din Brazilia. Sortimentul rafinat de viţel italienesc destinat unei cine preparate la microunde conţine carne din România. Mierea polifloră "Fabricată în Germania" provine din stupii din Ungaria sau Polonia. Pâinea, untul, brânza, mezelurile, gemurile şi pastele ar putea fi însemnate cu steagul Naţiunilor Unite, dacă ar fi să recunoaştem toate popoarele implicate în producerea lor. Carnea, păsările, fructele şi legumele, la fel ca tot restul produselor comercializate pe piaţa globală, conduc spre o lume integrată în care supravieţuieşte cel mai eficient, în competiţia satisfacerii, dacă nu a gustului, cel puţin a înclinaţiei de a cumpăra.

Eficienţa atinsă în contextul pragmatic al analfabetismului le permite oamenilor să menţină, în cadrul pluralităţii limbajelor, o pluralitate a regimurilor alimentare, unele probabil la fel de exotice precum erudiţia scrierii antice greceşti, sanscrite, aramaice sau cuneiforme. Chiar şi reţetele Imperiului Roman pot fi savurate în decoruri exclusiviste (ca de exemplu, în Saint-Bernard-de-Comminges în Pirinei) sau sub forma bucătăriei rafinate semipreparate (compania de alimentaţie Contesa du Barry oferă vier sălbatic în sos condimentat, raţă umplută cu ghimbir şi păstrăv de mare cu praz sălbatic). Japonezii îşi prepară sushi-ul din peşte resuscitat, expediat în stare de anabioză (ritm organic încetinit prin refrigerare), din locuri în care îndrăgitele delicatese sunt încă disponibile.

Multiplicitatea experienţelor actuale legate de hrană este reprezentativă pentru segmentarea şi eterogenitatea care se manifestă în civilizaţia analfabetismului. Este, în acelaşi timp, şi o expresie a interdependenţelor subtile dintre numeroasele aspecte ale autodefinirii umane. Democraţia alimentaţiei şi mediocritatea hranei nu sunt neapărat un blestem. Cum nu sunt nici performanţele extravagante ale bucătarilor-artişti, care se ridică la un preţ echivalent cu salariul mediu anual al cetăţeanului de condiţie mijlocie din această lume integrată. Diferenţa face diferenţa. Când vor să-şi susţină cauza, feminismul, multiculturalismul, activismul politic (de la dreapta la stânga) - toate recurg la argumente legate de cum şi ce mâncăm, ca parte a mai amplului cum şi de ce trăim. Dacă nu altceva, civilizaţia analfabetismului face posibile opţiunile, inclusiv opţiunile adecvate alimentaţiei, pentru care suntem prost pregătiţi. Adevărata provocare se află în faţa noastră. Şi nimeni nu ştie ce gust are.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer