Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Istoria vieţii mele (Autobiografie din 1845)


Teodor Vârnav

04.01.2017
Editura Vremea
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Teodor Vârnav
Istoria vieţii mele (Autobiografie din 1845)
Text ales şi stabilit, note şi vocabular de Rodica Pandele Peligrad
Editura Vremea, 2016



Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****
Nota editorului

Prezenta ediţie reproduce volumul Istoria vieţii mele al scriitorului basarabean Teodor Vârnav (1801?-1868), descoperit de folcloristul Artur Gorovei şi publicat pentru prima dată tot de el, în 1892 şi 1893, în Gazeta săteanului, ce apărea la Râmnicu Sărat.

În transcrierea textului am urmat principiile filologice îndeobşte acceptate pentru editarea ştiinţifică a operelor scriitorilor moldoveni, îndepărtând tacit numeroasele greşeli şi confuzii apărute la prima dactilografiere a manuscrisului, ca şi pe acelea, nici ele puţine, provenite din instrucţia precară a autorului. Aplicarea ortografiei în vigoare am extins-o şi la numele proprii (antroponime şi toponime), redându-le conform uzului actual.

Un Vocabular cuprinzător explicitează cuvintele mai puţin utilizate în celelalte provincii româneşti atât în anii redactării memoriilor, cât şi pe cele azi ieşite din uz.

(Rodica Pandele Pedigrad)

CAP. V.
Trimiterea mea la Bucureşti în Valahia,
la un negoţiant anume Costandin Lad
a

La acel grec am şăzut eu câteva zile. După aceea, şi el, încărcând din acel han câteva cară mocăneşti cu marfă, m-au suit şi pe mine în vârvul unui car de acele, şi au zis ca mă trimite la Bucureşti în Valahia. Eu însă, fiind deprins a umbla din loc în loc, nu am întors atuncea luarea-aminte ca să întreb pe acel neguţător pentru ce şi la cine anume mă trimite el la Bucureşti, decât pe drum, într-o zi, stând la vorbă cu pricacicul acelui neguţător pe care îmi aduc aminte că îl chema chir Gheorghi, am aflat de la dânsul că eu sunt trimis de stolniceasa Leonard prin stăpânul lui la Bucureşti, la un frate al ei, negoţiant bogat de acolo, anume Constantin Lada, cătră carele are el poroncă de la stăpânul său ca să mă deie supt răspiscă, având însă până acolo purtare de grijă pentru mine ca să nu am lipsă de nimică.

Mergerea mea de la Ieşi până la Bucureşti cu carăli acele mocăneşti s-au prelungit vreo trei săptămâni, şi am ajuns acolo sănătos pe la sfârşitul lunei lui mai, an 1813.

Cea întâi mirare ce m-au cuprins când am ajuns în marginea Bucureştilor au fost aceasta: doi oameni puşi de vii în ţapă şi altul asăminea, spânzurat de grumaz. Aceştia era prestupnici, făcători de răli şi osândiţi la o asăminea crudă moarte de cătră despotul de atunci a Valahiei, vestitul Caragea voievod[1].

După ce am sosit în Bucureşti, mocanii au tras carăl în hanul Colţii, iar pricacicul chir Gheorghi m-au luat de mână ca să nu rătăcesc prin târg şi, dimpreună cu pojâjia ce aveam i cu scrisorile ce avea de la stolniceasa şi de la stăpânul său, m-au dus la hanul grecilor, unde avea lăcuinţă Constandin Lada şi m-au dat în mâna lui. Acesta, cetind scrisoarea surorii sale, s-au uitat lung la mine în tăcere, după aceea au zis lui chir Gheorghi ca să vie altă dată la dânsul, iar mie să mă duc în casă la slugi, ca să-mi deie de mâncat. După aceea m-au chemat iarăş în casă la dânsul, au început a vorovi cu mine greceşte, dar văzând că eu numai câte un cuvânt puteam rupe greceşte, au făcut câteva grimazuri şi au zis că eu sunt coţovlah; pe urmă m-au întrebat pentru tatăl mieu şi maică-mea cum mai pitrec, m-au netezit pe cap şi mi-au spus că sunt trimis la dânsul de cătră soră-sa, şi să nu fiu nebun, ci să învăţ bine la şcoală, pentru că el din cea întâi videre m-au iubit şi voieşte să facă din mine om, ca să-1 pominesc în toată viaţa. Eu atunci i-am sărutat mâna şi m-am dat înapoi, la uşă. El au bătut în palme şi îndată au venit o slugă, căria i-au poroncit să cheme pe gramaticul chir Ianachi. După ce au venit acela, au vorovit cu dânsul câteva cuvinte nemţăşti uitându-să amândoi la mine cu osăbită luare-aminte, după aceea mi-au poroncit ca să mă duc după chir Ianachi şi să-1 ascult cele ce-mi va poronci.

Mergând în cabinetul lui Ianachi, el îndată au scos dintr-o ladă nişte strai a lui şi le-au dat unei slugi, poroncindu-i ca să margă cu mine la un croitor neamţ, anume Iohann, şi din acele să-mi facă pe trupul mieu un rând de strai după cea de pe urmă modă, după aceea să mă ducă la feredeu să mă spele şi la bărbier să-mi tunză părul.

Peste câteva zile după ce mi-au gătit straile, m-au rânduit ca în toate zilile să umblu la o şcoală grecească ce era acolo, aproape, de unde amiazăzi să viu la masă, iar sara la dormit în casă la dânsul, adică la gramaticul.

Această a mea învăţătură s-au prelungit numai câteva săptămâni, din pricină că iscându-să ciumă în Bucureşti, Lada dimpreună cu nişte rudenii a sale ce trăia acolo au fugit afară, la un sat aproape de târg, anume Afumaţi, a cneazului Ipsilanti[2], ce îl ţinea în posesie nişte prietini ai lui, unul Dimitrii Duca şi altul Andri Iustinian, ce au trăit aicea, în Besarabia, şi m-au luat şi pe mine dimpreună cu dânsul.

Acolo am pitrecut până iarna dimpreună cu mulţi boieri asăminea fugiţi de frica ciumii, între care era şi consulul franţuzăsc de atuncea, mosiu Ledu, şi pentru că o slugă sau două a acestui de pe urmă s-au molipsit şi au murit, apoi Lada iarăş s-au întors la Bucureşti şi s-au închis în casa lui, în hanul grecilor, şi ca unul ce să temea foarte de moarte şi de molipsire, apoi când ieşea afară, în târg, ca să auză novitale, pe noi, toate slugile, ne închidea înăuntru în casă cu lăcată, şi cheia o lua cu dânsul, iar când să întorcea înapoi, îşi lăsa afară, la afumătoare, benişul ca să să curăţască de molipsire, şi noi cu altă nimic nu ne îndeletniceam, decât numai priveam la uliţă pe fereşti şi videam cum căra cioclii trupurile morţilor ciumaţi. În asăminea închisoare am pitrecut mai bine de giumătate de an. Dar până voi istorisi cele ce s-au întâmplat cu mine după contenirea ciumii, voiesc a scrie câte ceva şi pentru însuş pocrovitelul mieu, Constandin Lada.

În vremea aceea el era în vârstă peste 30 ani, holtei, frumos la faţă, cu ochii albaştri, cu părul negru, la stat de mijloc, cu căutătura veselă şi priincioasă; iubea să aibă masă curată, de 7 sau 8 feliuri de bucate, vin bun şi desert, şi avea mare plecare asupra gastronomiei. În posturi, mercurile şi vinerile postea, însă cu bucate de peşte proaspăt, adus în fiinţa lui viu din apa Dâmboviţa, ce curge prin mijlocul Bucureştilor. Afară de naţionalnicele limbi greceşte şi rumâneşte, vorovea slobod nemţăşte, franţuzăşte şi italieneşte. Purta strai turceşti, antiriu de suvai şi de cutnie, să încingea cu şal turcesc, giubea de samur, biniş de postav englizăsc floare străină[3], şi în cap adeseori purta un işlic ca fanarioţii de la Ţarigrad, din pielcele de Crâm brumarii şi foarte subţiri la păr, şi făcut în chipul şi în mărimea coşurilor cu cari să prinde pe la noi peşte caras de prin iazuri. Dimineaţa, după ce să îmbrăca şi bea cafea nemţască sau ciocaladă, să ducea în piaţa lipscanilor şi acolo pitrecea până la 12 ceasuri; atuncea vinea la masă câte cu doi sau trei prieteni, mânca bine şi să odihnea. După masă, în disară, să suia în caleaşcă cu doi cai buni, în coadă lua lachei, şi să primbla pe Podul Mogoşoaii (cea mai frumoasă uliţă a Bucureştilor) dimpreună cu câte unul din prietini, dar mai adeseori cu conţulatul nemţăsc.

Sara giuca cărţile pe la cunoscuţi, dar mai de multe ori la gheneral conţulatul rosienesc de atuncea, Khirikov, unde să număra şi unul din închinătorii ghenerălesii lui cei tinere. Avea întrare pe la casele boierilor, însă mai multă pe la a conţulaţilor eoropeneştilor puteri ce lăcuia pe acea vreme în Bucureşti. Era om însămnat la ocârmuire, şi la toate pricinile ce urma între cei mai cu stare neguţători, totdeauna să orânduia mediator.

Ţinea magazie la hanul lui Şerban vodă, cu mărfuri de Austria şi Saxonia, pe care le vindea nu cu cotul, ci cu rădicata. Mai ţinea în tovărăşie cu o cumpănie otcupuri precum ocni, vămi şi poşti, pentru cari avea doi osăbiţi pricacici şi un gramatic (pismovoditel), care în acea vreme era pomenitul mai sus Ianachi. Acest feliu de daruri, haractir şi obiceiuri avea pocrovitelul mieu.

Apoi, după ce ciuma cu totul s-au curmat din Bucureşti şi împrăştietul norod s-au întors pe la casele lor, Lada, văzând că este pace, de bucurie au hotărât să facă un taxid (călătorie) la Viena în Austria şi la Lipsca în Saxonia. După ce au făcut gătirea cuviincioasă, au poroncit să mărg şi eu cu dânsul, ca să mă deie la învăţătură în vreun oraş din aceste două, însă în urmă planul lui acesta pentru mine cu totul s-au schimbat, şi în loc de Viena sau Lipsca m-au lăsat la învăţătură la Transilvania (la Ardeal), la un oraş anume Sibii, aproape de graniţa Valahiei, la un dascăl grec, carele osăbit că era cântăreţ la biserica grecească de acolo, învăţa încă şi copii.

Această urgie au fost asupra mea din pricină că Lada luând cu sine câteva cutii cu cofeturi şi cu rahatlocum ca să le facă prezent pe la prietini, eu, pe drum şi în carantina nemţască de 21 zile ce am făcut-o la Turnu Roşu[4], mai toate le-am fost dişărtat, şi el foarte s-au supărat. Cu toate aceste, el şi la Sibii au făcut bună purtare de grijă pentru mine, rânduind pe un comisionar a lui de acolo, anume Neculai Paciurea, ca să-mi poarte de grijă pentru îmbrăcăminte, iar la dascăl să învăţ carte, să am masa şi şăderea.

Dascălul acela era holtei, şi pe altul în casă pe nimeni nu avea, decât pe mine şi o femeie care îl spăla şi îi făcea de mâncat. El dormea într o casă, iar eu în altă casă, dimpreună cu bucătăriţa, însă cele mai multe nopţi le petrecea în târg, pe la prietini, iar eu rămâneam în casă numai cu bucătăriţa şi ascultam de la dânsa poveşti şi feliuri de anecdoturi romanticeşti[5]. Acea femeie, pe lângă multe taine fireşti, neştiute mie până atuncea, ce mi au descoperit cu practica cuviincioasă, m au mai învăţat încă a deschide cu un her comoda în care ţinea dascălul banii de cheltuială şi a scoate de acolo capeici de a i da ei să cumpere pentru dânsa şi pentru mine fructuri din târg, până când la urmă dascalul au simţit aceasta şi mi au dat o foarte bună păpară. Pe lângă aceea, într o zi, fără veste întrând dascalul în casă, au văzut pe bucătăriţa aceea că mă îmbrăţoşa şi mă săruta în obraz, de care lucru foarte s au mâniat asupra ei şi îndată au şi alungat o, însă au fost atuncea târziu, pentru că ea apucase mai înainte a mă molipsi. Cu toate acestea, eu am prelungit învăţătura la acel dascăl până în primăvara anului 1815, adică vreo noao luni.

Atuncea comisionerul Paciurea m-au chemat la dânsul şi, puindu-mă într-un car mocănesc încărcat de poloboace cu coase, m-au trimis înapoi la Bucureşti.

Acolo după ce am ajuns, m-am dus drept la Lada de m-am înfăţoşat cu paşaportul şi cu scrisoarea lui Paciurea, carele cum m-au văzut îndată au întrat cu mine în osăbită casă, au scos dintr-un comod o scrisoare a dascălului mieu de la Sibii şi mi-au cetit dintr-însa toate procazurile câte am făcut acolo. După aceea, ocărându-mă, mi-au dat câteva palme peste obraz, încât mi să părea că toată casa s-au umplut de scântei, pe urmă mi-au poroncit cu mânie ca să lipsăsc din ochii lui, căci cunoaşte că din mine nu va putea face om de treabă, precum nădăjduia; după aceea au poroncit unii slugi să-mi spuie ca să stau în odaia gramaticului, până la osăbită a lui hotărâre. Această mânie însă nu s-au prelungit asupra mea multă vreme, din pricină că tocmai atuncea s-au întâmplat a fi nunta lui cu o grecoaică tânără şi frumoasă, din care împrejurare el în acea vreme să afla mai vesel decât altădată. Dar tot au poroncit gramaticului ca pe viitorime să mă deie la învăţătură la vestitul în toţi Bucureştii de tiran, dascălul Panaioti Corfioti de la hanul lui Filaret, spre a scoate cu bătăile din mine toate nebuniile şi năravurile cele răle.

Acel Panaioti nu era de cuviinţă a să numi dascăl, ci calău, pentru că el pe băieţi mai mult îi muncea şi îi schingiuia, decât îi învăţa. Lângă dânsul de-a pururea sta pe o masă falanga, un bici de lemn făcut în chipul îmblăciului cu care bătea la talpe, două biciuri de vână de bou cu cari bătea la şăzut şi două asemenea, de cură lată, de bătut la palme.

La dânsul, spre învăţătură nu să da de cătră părinţi sau rudenii alt feliu de băieţi, ci numai aceia cari era mai spâzuraţi şi mai cu răli naravuri. Asupra acelui dascăl, de câteva ori mai înainte de a veni eu la dânsul, ucenicii, diznădăjduiţi de schingiuirile lui, făcusă zagavor să-l omoare, până când odată l-au şi băgat cu capul în gios într-o putină mare, în care să obişnuieşte la acel oraş a să ţinea apa, şi cu bună samă s-ar fi înăduşit acolo daca norocirea nu l-ar fi agiutat a să întâmpla în acea vreme putina deşartă, şi nu ar fi auzit megieşii strigările lui ca să grăbească îndată a-l scoate dintr-însa. La acest tiran învăţam eu carte grecească, căruia pentru bătăile şi învăţătura ce-mi da i să plătea de cătră Lada câte un galbăn olandez pe toată luna. Şi cu toate că el atuncea era bătrân, slab, peste 70 ani, şi pe lângă aceasta îngrozit de ucenici cu băgarea în putina cu apă, tot nu rămânea vreo zi ca să scape unul măcar din ucenici nebătut de dânsul.

Aşa învăţând eu la dânsul, trăiam în casă cu gramaticul Ianachi, în a căruia stăpânire eram dat şi pe carele întorcându-mă de la şcoală îl slujam, aşternându-i, discălţându-1 şi curăţându-i straili şi ciubotile, pentru cari slujbe şi el pe mine mă miluia, adică îmi făcea strai din cele ce ura el a mai purta, şi avea purtare de grijă a poronci la slugi ca să nu rămân flămând când vineam de la şcoală acasă. Dar pentru că eu totdeauna îl îmbrăcam şi în buzunariul jăletcii lui să afla parale turceşti, apoi încet, încet începusăm a mă deprinde a lua câte cinci şi câte zăce parale pentru covrigi, până când să vede că au simţit el acesta, căci într-o sară viind din târg, s-au dezbrăcat în casă de jăletcă şi, ieşind afară în cerdac în halat, mi-au poroncit să merg să-i aştern. Eu atuncea, dând peste jăletcă, în treacăt am şters de acolo vreo douăzăci parale şi îndată le-am ascuns la mine în ladă, pe urmă am mers şi i-am spus că i-am gătit aşternutul. El, întrând în casă, peste câteva minute m-au chemat la dânsul şi, fără a-mi zice ceva, mi-au dat în mână o ţidulă scrisă franţuzăşte, poroncindu-mi să o duc la Lada, carele şădea tot în acea ogradă, în altă casă. Netrecându-mi prin cuget că el au simţit ceva pentru parale, m-am dus cu îndrăzneală la Lada ca să-i dau ţidula, dar pentru că el atuncea să afla în harem dimpreună cu nevasta lui cea tânără, nu am îndrăznit a întra acolo, ci am dat ţidula în mâna fratelui cucoanei lui, ca să o ducă el. Acela au mers drept în harem şi au dat-o, pe care cetind-o, Lada îndată s-au mâniet şi l-au apucat la pălmuit, strigând să-i aducă vergi ca să-1 fereduiască, de la care cu mare greutate l-au scăpat soră-sa. După aceea, Lada mai liniştindu-să au stătut la gânduri şi mai cetind ţidula de-al doilea, l-au întrebat de la cine au luat-o şi spuindu-i că de la mine, îndată m-au chemat în casă şi au început a mă pălmui, răcnind să-i spun pentru paralele luate din buzunariul gramaticului. După aceea au poroncit lacheului ca să mă ducă în casa gramaticului, iar vizitiului să aducă acolo falanga şi vergi; în urmă au venit şi el însuşi, şi puindu-mă în falangă mi-au dat cu mâna lui o usturime foarte amarnică, până când abia gramaticul, cu mare rugăminte, l-au înduplecat de m-au slobozit, apucându-să chizăş că altă dată nu voi mai face asăminea procazuri.

Scăpând din falangă, mă socoteam plătit cu bataia aceea de greşala ce am făcut. Însă m-am amăgit în socotinţă, pentru că a doua zi înfăţoşindu-mă la dascălul Panaioti ca să-mi dau mathima, şi acela înştiinţat fiind de procazul mieu, îndată mi-au dat altă bataie, însă cu deosebire de acea capatată de la Lada, pentru că neputându-mi scoate băieţii ciubotele din picioare, fiindu-mi aceste cam umflate, m-au aşternut nemţăşte pe pat şi m-au bătut cu biciul la şăzut, foarte simţitoriu.

Din această a lui Panaioti bataie, eu am capatat pentru viitorime şi oareşce folos pentru stomah, căci Lada, după proiectul lui, au poroncit stolnicului ce ţinea socoteala casi, a-mi da de-a pururea, în toate zilele, câte patru parale, spre a avea înlesnire dimineţile a cumpăra covrigi şi plăcinte, şi a nu fi iarăş silit a mai da iuruş la buzunările gramaticului.

Cu acele patru parale şi cu altele ce-mi mai dăruia băieţii acei cari să agiuta cu învăţătura mea la uroacele ce nu le putea degrabă învăţa, eu petreceam totdeauna sătul şi îndestulat de toate fructurile. Iar învăţătura mea la acel dascăl tiran mergea foarte cu sporire, nu ştiu însă pentru care anume sfârşit: adică ori pentru groaza bătăilor ce priveam şi sufeream, sau pentru isteţimea cu care din fire eram împodobit, căci alte folositoare pentru mine simţiri, în vrâsta anilor la cari pe atuncea mă aflam, nu puteam avea.


[1] Ioan Caragea, domn al Ţării Româneşti între 1812 şi 1818, "vestit" din cauza epidemiei de ciumă izbucnită chiar în noaptea sosirii alaiului domnesc ce-l aducea de la Constantinopole la Bucureşti.
[2] Constantin Ipsilanti, efemer domn al Ţării Româneşti din1806 până în 1807.
[3] Desen floral cusut, brodat sau imprimat pe o ţesătură.
[4] Localitatea de graniţă dintre Ţara Românească şi Imperiul Austriac.
[5] istorioare romantice.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer