Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Arhitecţi în recluziune


Vlad Mitric-Ciupe

11.01.2017
Editura Vremea
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Vlad Mitric-Ciupe
Arhitecţi în recluziune. Interviuri şi documente
Editura Vremea, 2016



Citiţi prefaţa acestei cărţi

*****
Fragment

Un volum de interviuri cu arhitecţii Alexandru Botez, Octavian Florescu, Emanoil Mihăilescu, Nicolae Rădulescu, Vintilă Săvulescu, Ioan Spătaru, Alexandru Tătaru, Nicolae Vasilescu.

Alexandru Tătaru (1935-2015)
Condamnat în 1957 la 2 ani de închisoare corecţională, pentru delictul de agitaţie publică. Domiciliu obligatoriu 1 an, în comuna Răchitoasa.

Domnule arhitect, să începem cu familia dumneavoastră şi copilăria...[i]
Tata era inginer de mine devenit petrolist, mama cu studii normale, pentru a putea fi învăţătoare. Cei doi s-au întâlnit în momentul în care tata, după ce a terminat facultatea, s-a dus la practică în Ardeal. Ambii sunt ultimii copii din familiile respective şi s-au întâlnit la nişte cariere în Ardeal, unde ajunsese tata, iar apoi au venit în Bucureşti. Tata era cel mai mic din trei fraţi, unul era avocat iar celălalt economist. Bunicul meu, tatăl tatălui meu, meşter pe la C.F.R., era de felul lui destul de revoluţionar, îmbrăţişase ideile, romantice pe vremea aia, ale socialismului, implicat de pildă şi prin evenimentele din 1907, eliberând de exemplu pe toţi cei arestaţi la Paşcani. Din această cauză, cu activităţi de genul ăsta, el nu prea era pe acasă şi copiii lui au crescut cum au crescut. Între timp s-a şi prăpădit de timpuriu, iar tata a fost susţinut şi chiar întreţinut în perioada studiilor de către fratele mai mare, avocatul.
În ceea ce o priveşte pe mama, a fost o situaţie aproape similară, a făcut şcoala normală de la Bacău, tocmai pentru că familia nu avea cum să o întreţină, pentru că la 9 ani rămăsese orfană de ambii părinţi. Bunicul meu din partea mamei fusese asasinat de unguri pentru că preda limba română, pe undeva pe lângă Bistriţa-Năsăud. Hârşan se numea.
S-au întâlnit deci, tata şi cu mama, şi au rămas împreună. Nu după mult timp, tata a găsit la Creditul Minier - Societatea de Petrol un angajament pentru Schela Moreni-Prahova, unde s-a şi dus. Prin urmare, copilăria mea a început la Moreni, iar educaţia mea a fost una în care meseria de petrolist am învăţat-o ca pe o limbă străină, în familie. Jucăriile mele erau în jurul sondelor, m-am căţărat pe ele, scule, magazii, depozite, tot. Prin firea lucrurilor, pentru că multe de ales nu aveai, întâmplarea a făcut ca locuinţa de serviciu în care trăiam în cadrul coloniei Moreni să fie amplasată lângă Cazinoul societăţii. Problemele erau organizate şi am învăţat cu această ocazie, de mic, ce înseamnă organizare, în apropierea atelierelor de întreţinere şi a magaziei centrale. Mă pierdeam toată ziua printre scule pe acolo, prin magazie, nu-mi zicea nimeni nimic. Fiind şi cazinoul alături, am luat cunoştinţă cu bacaraua, jocurile de noroc, popice, teren de tenis, cinema de două ori pe săptămână şi aşa mai departe. Prin urmare, cunoştinţele în materia asta au produs o cu totul altă maturizare decât cea normală. După ce s-a terminat şcoala primară, pe care am făcut-o acolo, la Moreni, am venit în gazdă la un unchi, în strada Dinicu Golescu din Bucureşti şi am făcut ultima clasă, a VII-a, la "Cuibul cu Barză", fost pe Ştirbei Vodă, asta în 1948.
Atunci am luat contact cu limba rusă şi cu toate celelalte probleme. De fapt, primul contact cu limba rusă l-am luat în clipa când au venit trupele "eliberatoare" sovietice, când m-am întâlnit cu un "victorios" soldat sovietic care "arestase" o găină din coteţul nostru. Un amărât de kirghiz... vai mama lui.
Referitor la cele două armate, germană şi sovietică, mai trebuie arătat că Moreniul era un centru foarte special, din cauză că avea toată extracţia asta de petrol, cu toate societăţile prezente, "Astra Română", "Unirea", "Concordia", toate astea, ale tuturor statelor, chiar aflate în conflict. Dealurile din jur erau toate echipate cu baterii antiaeriene, nu ştiu de ce, dar toate avioanele venite la bombardament în Romania treceau întâi pe deasupra Moreniului, n-am înţeles niciodată de ce. Bateriile astea erau automatizate şi trăgeau toate odată. Acestea sunt nişte detalii pentru a putea înţelege mai bine modul cum am fost format, un mod altfel decât cel normal. La Bucureşti am ajuns la "Cuibul cu Barză", unde am fost coleg cu fiul lui Zăroni[ii] şi cu alţi copii de nomenclaturişti. Acolo a fost organizată prima grevă, pentru că voiam 5 ore şi nu mai mult, o năzbâtie în definitiv. Alături erau fetele, care ieşeau cu o jumătate de oră mai devreme. Şi noi solicitam treaba asta, ca să ieşim odată cu ele. După şcoală am vrut să merg la Electrotehnică, facultate care mi s-a părut singura variantă pentru toată tehnologia care era băgată de mic în sufletul meu, nici măcar nu luam în calcul varianta unui liceu teoretic.
Atunci s-a petrecut un alt fenomen, mai special, care a sunat cam aşa. În acel moment, Marea Uniune Sovietică, care cucerise tot, şi-a făcut socoteala că zona pe care a acaparat-o, care i-a fost dăruită de fapt, a fost împărţită în următorul fel. Toate societăţile care erau ale învinşilor, inclusiv ale României, au devenit SovromPetrol. Toate cele care erau ale statelor aliate, s-au denumit Muntenia. Prin intermediul acestei societăţi SovromPetrol, au socotit să organizeze în Albania o zonă care se cheamă Duro-Duratzo, în care există nişte petrol şi care fusese exploatată anterior foarte superficial de italieni, punând problema unui transport tehnologic special, de câteva garnituri de tren cu echipamente, oameni cu familii cu tot. Să se ducă să organizeze acolo. Tata, având şi dosarul bun şi experienţa necesară, a primit această sarcină, să se ducă acolo. Asta a fost o treabă bună... Pe linie politică era o siguranţă, pe linie profesională nu mai erau discuţii, era din zona respectivă şi ştia tot cum trebuie făcut. A primit deci sarcina să organizeze treaba asta, să mergem acolo cu tot cu familie.
Prin urmare, am fost dislocaţi din Moreni, toţi, nu numai noi. În toamna respectivă însă a apărut personajul Tito, care le-a spus ruşilor să-şi vadă de treburile lor şi să nu mai umble prin curtea lui. Motiv pentru care a fost repudiat şi s-a ivit conflictul, căzând şi deplasarea în Albania. Noi, ăştia care am fost dislocaţi, am rămas în aer, pentru primăvara următoare a rămas să se facă totul, prin motonava Transilvania, care eventual să ne ducă pe cealaltă parte, Tito nu mai permitea trecerea. Evident că nu acesta a fost singurul conflict între Tito şi U.R.S.S., dar asta e o altă chestiune, în cazul nostru a fost doar o coincidenţă.
La unchiul meu nu ne puteam muta, pentru că eu stăteam la el într-o cameră, dar toată gospodăria de la Moreni unde s-o duci? Sora mea trebuia să înceapă şi ea şcoala, şi tot aşa. Au reuşit să găsească până la urmă un apartament cu chirie, pe strada Silvestru, apartament care îndeplinea criteriile pe care le doream, aproape de Obor, aproape de liceul Cantemir, piaţa Galaţi, tot ce vrei, plus apropierea de centru. Cum se purta atunci, părinţii au plătit o filodormă cât contravaloarea apartamentului, ca să fie primiţi. Repartiţia şi chiar înscrierea mea la şcoală, fără examen, s-au făcut ca o reparaţie pentru încurcătura aceea cu plecarea în Albania. Aşa am ajuns aici, în zona Bisericii Silvestru, unde mă găsesc şi astăzi.
În căpşorul meu rămăsese chestia cu electrotehnicul, cum spuneam. Dat fiind că era târziu, am căpătat să intru direct, dar după ceva vreme mi-am dat seama că respectiva şcoală n-are nimic cu nivelul de tehnologie pe care-l credeam eu, aşa că am renunţat la idee şi m-am mutat la liceul Cantemir, imediat după ce am finalizat primul an. Prin urmare, partea finală a şcolii n-am mai făcut-o pe electrotehnic, ci la teoretic.
În 1953 a mai fost un accident pentru mine, care s-a chemat festivalul mondial al tineretului. Atunci eram la cursurile de pregătire de la Institutul de Arhitectură "Ion Mincu", am dat examen şi, date fiind bâlbâielile de atunci, n-am reuşit să intru. Am intrat la Construcţii, unde am făcut anul I la seral şi am revenit la arhitectură în anul următor. Constatasem că arhitectura, ca problematică, este singura care are suficientă complexitate să cuprindă toate elementele, inclusiv tehnologice, şi altele care mă interesau şi în care eram prins în permanenţă. Multidisciplinaritatea s-a pornit la Moreni, iar apoi s-a dezvoltat şi pe plan politic dar şi pe celelalte planuri de interacţiuni şi inter-relaţii. În felul acesta, am dat examen şi am intrat, în fine, în 1954, cu un an mai târziu decât colegii mei de serie, atât prieteni din liceu dar şi prieteni făcuţi în vara lui 1953, la cursurile de pregătire pentru admitere organizate de facultate.
Am spus de ce am dorit neapărat şi musai să fie arhitectură şi nu altceva, că mă puteam duce mai departe pe construcţii. Anul I l-am început practic în 1954, dar aveam cunoştinţe atât în seria mea, cât şi în anul II, cei care intraseră în 1953. Eram călare pe ambii ani. În condiţiile astea, ne-am apropiat de momentul 1956, moment foarte special, pentru că ce s-a declanşat în Ungaria a fost un aspect al problemei, dar ce s-a întâmplat la noi, referitor la limba rusă şi la marxism, era o socoteală despre care constat cu tristeţe că nici astăzi unii nu înţeleg aspectul asimilării forţate practicate de U.R.S.S. prin intermediul acestora. Este lucrul pe care l-am susţinut în permanenţă, deşi era prea mult timp între momentul anunţării acţiunii, într-o joi, şi momentul efectiv, 5 noiembrie, care pica într-o luni. Joi a venit la facultate fostul meu coleg Serdaru şi eu am insistat că trebuie făcută treaba cu orice risc, ca să se vadă că nu a murit tot neamul ăsta de Români.
Ivasiuc şi Serdaru erau colegi la medicină, acolo au stabilit să facă o chestie din asta, de la Ivasiuc a plecat; de ce de la el, nu ştiu. Eu am făcut nişte cercetări ulterioare, pe cont propriu, şi mi se pare dubioasă treaba, el mai fusese pe la Securitate înainte. Motiv pentru care ideea aruncată de Ivasiuc lui Mihai Serdaru şi încă câtorva de la medicină a fost una care pe mine m-a făcut mult timp să mă întreb cum de-i venise. Dar lui nu i-a venit ideea cu limba rusă şi marxismul, aia am tocat-o noi, în întâlnirea când au venit la mine la facultate Mihai Serdaru şi cu alt coleg de liceu. Atunci s-a pus accentul pe limba rusă, marxismul şi materialismul care să fie scoase din sistem ca obligativitate. Puteau rămâne opţionale, ca engleza şi italiana spre exemplu, dar obligativitatea lor trebuia anulată. Deci chestiunea a plecat de la Ivasiuc şi a ajuns la mine pe filiera Serdaru. Cu trei zile înainte de 5 noiembrie, au venit şi mi-au povestit. Eu am adunat pe câţiva care erau în apropiere, Dan Stoica şi Jurj spre exemplu, şi am discutat temele astea, rămânând cât de cât bine prinse. În afară de chestia asta, am discutat modul de anunţare şi cum adunăm oamenii, luni 5 noiembrie, pe la prânz.
A doua zi am primit un telefon de la Dinu Fotescu, care mi-a comunicat că Serdaru fusese arestat sâmbătă, pe 3 noiembrie, deci imediat după întâlnirea noastră. Dan Stoica deja anunţase şi mobilizase mai mulţi foşti colegi de-ai lui. Deci aşa s-a pornit, pe această filieră. Vă vorbeam despre investigaţia mea referitoare la trecutul lui Ivasiuc şi al lui Petrisor, nu exclud ca ideea să fi fost sugerată de Securitate, ca noi să facem această mişcare. Eu spun acum şi de ce. Să nu uităm că în 1963, deci după ce s-au consumat toate aceste chestii, Gheorghiu-Dej scoate acel H.C.M. cunoscut, 3000 sau ceva în genul ăsta, prin care atrage atenţia că în statele socialiste nu trebuie să se implice nimeni, ştiţi povestea, cu neamestecul în treburile interne, după care a fost asasinat. În plus de treaba asta, în 1957, la 3 luni după procesul nostru, a avut loc alt H.C.M., prin care limba rusă şi marxismul au fost scoase din obligativitate. Aceeaşi iniţiativă. E extrem de dubios cum pe noi ne-au condamnat, dar apoi au băgat treaba asta. Ca diversiune faţă de ocupantul sovietic, pentru că aici este vorba de forţa de ocupaţie sovietică, pentru care în mare vină se află prietenii noştri vestici.

Credeţi că unealta a fost Ivasiuc? Ştiu de la Marcel Petrişor că a fost torturat groaznic în anchete.
Numai de lansat, ca să existe un ceva, nici nu ştiau ce, de care apoi să se agaţe. Torturat teribil a fost şi Dan Stoica, care n-a vrut să spună că ştie de la mine.

Ce altceva mai revendicaţi, ce vă mai producea nemulţumire în anii aceia de facultate?
Erau treburi mici, economice, total nesemnificative faţă de obiectivele astea, care erau mai mult decât majore. Noi nici nu ştiam că aceste practici de asimilare forţată sunt interzise de O.N.U. Ulterior am aflat că noi luptam pentru o treabă care era interzisă la scară largă, dar la aceeaşi scară se şi practica. Din acest punct de vedere, eu pe Dej îl consider primul disident faţă de problema sovietică.
De la început, din punct de vedere tehnic, eram convins că pentru o acţiune de genul ăsta, treaba era târzie. După ce am primit telefonul acela, am deconspirat treaba, am comunicat tuturor să nu se ducă în piaţă pentru că nu avem nevoie de eroi în puşcărie, că nu ştiam ce se poate întâmpla acolo. Eu am fost până la urmă şi am găsit câţiva colegi pe care i-am trimis acasă, nu este o demobilizare ci o scoatere din sistem. Erau maşini aduse acolo, soldaţi înarmaţi, chiar şi în faţă la Arhitectură şi pe toate străduţele din jur, pregătiţi să intervină în caz de ceva, dar nu s-a întâmplat nimic. Nu ştiu ce a vorbit Serdaru în anchetă şi de unde au ştiut ăia de data de 5 noiembrie, nici de la cine au smuls informaţiile. N-am făcut cercetări în direcţia asta şi practic nici nu m-a interesat.
Noţiunea de speranţă a fost numai că trebuie să facem atât cât e posibil, indiferent ce. Cum şi în ce fel poate să evolueze o astfel de treabă, nu-mi dădeam seama, nu pentru că am plecat îndoit la ea, ştiam că trebuie, dar eram concentrat pe ce trebuie să fac, nu pe ce reuşesc. Importantă era acţiunea care trebuia să fie într-un fel sau să nu fie în altul. Era posibil să fiu şi arestat, nu mi-am făcut nici o problemă. Atât timp cât am mers pe idee, salut. Am fost în piaţă, am întâlnit nişte colegi şi le-am spus să-şi vadă de treabă, că s-a dus chestia. Atmosfera era obişnuită, la prânz, ora 1 şi jumătate, trafic normal, nu se formase nimic de nici o natură.
Arestarea mea s-a petrecut joi, pe 10 noiembrie, seara bineînţeles, când au venit acasă şi m-au luat. N-am opus rezistenţă, părinţii au rămas interzişi pentru că n-au ştiut absolut nimic. M-au luat şi m-au dus la subsolul doi al Ministerului de Interne, depozitându-mă într-o celulă unde am stat singur-singurel, până când m-au trimis pentru o scurtă perioadă la Malmaison, apoi la Jilava.
Ancheta în cazul meu a fost lipsită de brutalităţi, pentru că atunci când am văzut că nu-i interesează ce am eu de spus şi ce s-a întâmplat, am acceptat să semnez ce scriau ei, nu mai avea importanţă. Organizaţie subversivă, împotriva statului... şi toate prostiile alea. Nu mai ştiu cine era anchetatorul, Enoiu[iii] a trecut doar de vreo două ori, el s-a ocupat în primul rând de Ivasiuc şi Serdaru. A durat câteva luni treaba asta, până în primăvară, până aproape de proces. Ce mi-aţi povestit de afirmaţiile Anei Prosan[iv], cred că se explică şi prin ce v-am spus eu, că trebuia să condamne nişte vârfuri, să înspăimânte şi atât. Probabil că aveau şi ei nişte tehnici de estompat şi n-au intrat în morişcă şi alţii care mai ştiau şi care, în mod normal, ar fi fost condamnaţi pentru omisiune de denunţ. Plus că nu erau indezirabili, aşa cum erau omitenţii la Petrişor, spre exemplu.
Vreau să vă mai spun că, în paralel, datorită acelei curiozităţi, aş putea spune bolnăvicioase, făceam parte din colectivul de teatru al C.C.-U.T.M., fără să fiu U.T.M.-ist. Acolo aveam un regizor care se chema Tadeus şi care punea în scenă Tânăra Gardă[v], cum era şi normal. Eu aveam un rol absolut secundar, normal şi firesc, eram interesat de ce se întâmpla şi cum, eram Volodea Osmohin, unul din militarii sovietici. Veneam la repetiţii unde erau Silvia Popovici[vi], Cozorici[vii], George Constantin[viii], de altfel acolo m-a şi dus Silvia Popovici, pe care o cunoşteam. Fără să ader la vreo poziţie, am intrat să văd. Am cunoscut astfel o grămadă întreagă de lume, cu care mă găseam în relaţii foarte prieteneşti şi colegiale. Asta e încă o feliuţă.
Mai sunt şi alte direcţii prin care am încercat să văd cum funcţionează societatea. Din toate treburile astea, îmi formasem un punct de vedere bine conturat şi structurat despre întreaga poveste sovietică, pe diversele lui paliere. Ştiam în ce înot, cunoşteam apele, aşa cum ştiam în ce înotam când am făcut-o în ţiţei, la Moreni. Acelaşi lucru a fost şi cu treaba din 1956. Era aşezată, a cui, de ce, în ce chip, ştiam. Nu aveam aşteptări speciale, urmăream să văd ce face restul lumii.

Când a venit confirmarea că rămâneţi închis, o percepeaţi ca pe o experienţă...
Nu. A fost un lucru... Când te joci cu focul este imposibil să nu te mai şi arzi, asta era clar. Era un lucru pe care-l asumasem, trebuia să-l duc aşa cum venise, să nu ia amploare, dar nu era ceva foarte special, ca şi domiciliul obligatoriu de după.
De la Malmaison m-au dus la proces, iar apoi am ajuns la Jilava, unde mi-a venit şi sentinţa. Aici era o imagine nouă a unui ceva pe care nu-l mai văzusem, nimic special. Despre toate poveştile care se întâmplau prin închisori ştiam deja, acum era contactul fizic cu una din componentele acestei chestii. Singurul sentiment pe care l-am avut atunci când a venit sentinţa a fost că le-am creat neplăceri şi greutăţi părinţilor şi familiei. Asta m-a apăsat cel mai tare, dar a trebui să fie şi chestia asta. Consider că am avut o protecţie deosebit de importantă de natură Divină, ca să trec prin treaba asta, dar şi prin multe alte trăsnăi ulterioare. În Jilava am stat toată perioada, am avut şi condiţional vreo trei luni, pentru că am ieşit la muncă. Aşa am ajuns să cunosc fortul prin toate găurile şi cotloanele, munceam la tot felul de operaţiuni, de întreţinere în primul rând. Acolo nu era "la muncă", aşa cum a fost în colonii sau la Canal, ci un fel de servicii, reparaţii, lucruri de genul ăsta. Toţi cei care erau scoşi la muncă nu aveau condamnări prea mari şi erau oameni care aveau o oarecare pricepere sau îndemânare. În câteva vorbe, aş putea spune că este un lucru de nedorit, dar care formează sau poate deveni, mai ales dacă nu este prea îndelungată, o experienţă care poate fi chiar folositoare, dacă o iei ca atare, atâta timp cât nu presupune componente exagerate. Treci prin multe, e una din experienţele anormale, dar care te deprinde cu nişte categorii de lucruri în relaţiile cu semenii tăi, pe de o parte, dar şi în relaţiile cu autoritatea, pe de alta. Îţi dă, spre exemplu, capacitatea de a înţelege mai bine nişte fenomene. Era un regim concentraţionar dur, dar l-am depăşit. E o chestie cu care poţi să te şi obişnuieşti, la un moment dat. Eu n-am avut situaţii limită, mulţumesc lui Dumnezeu, a fost şi perioada scurtă, eram tânăr şi sănătos, făcusem şi mult sport în perioada anterioară.
După expirarea pedepsei, a trebuit să plec în domiciliu obligatoriu, la Răchitoasa, lângă Luciu-Giurgeni, sat special pentru cei cu D.O. Acolo n-am făcut nimic decât să pierd un an de zile, pentru că pur şi simplu nu se putea face nimic. Singurele dotări erau primăria, postul de miliţie şi cred că şi un mic ceva al unei cooperative. Satul ăsta fusese făcut iniţial pentru bănăţeni, iar mai apoi l-au populat cu cei care ieşeau din puşcărie şi erau consideraţi în continuare indezirabili. Am supravieţuit cu ajutorul alor mei, care-mi trimiteau sau aduceau mâncare săptămânal. Un an de zile am pierdut timpul prin zona pe care nu aveam voie să o părăsim, interdicţia era de un kilometru. Şi Răchitoasa era ataşată unui G.A.S., ar fi fost de muncă ceva, dar cel puţin în perioada cât am fost eu acolo, n-a rezultat nimic care să poată fi de folos.
Noţiunea de oprimare trebuia să fie păstrată într-un fel sau în altul, cam asta era logica. La fel, legăturile trebuiau disipate. Dacă stăm să ne gândim bine, ceea ce s-a făcut în mic la noi este ceea ce s-a făcut în Marea Uniune Sovietică prin Siberia, Kazahstan şi atâtea locuri. Lumea trebuia să ştie şi să fie îngrozită că i se poate întâmpla. Erai doar o piesă la dispoziţia cuiva, asta era gândirea bolnăvicioasă. Cei de care şi-au bătut joc în cea mai mare măsură au fost tot amărăştenii. Au stricat valori culturale şi alte lucruri, nepunând altele în loc.
După ce m-am întors din domiciliul obligatoriu, ştiam că nu pot să reiau studiile, cred că a fost şi o cerere respinsă, nu mai ţin minte exact, a trebuit să mă angajez. Am fost obligat să mă reabilitez prin muncă, prima fază fiind la Întreprinderea Construcţii-Montaje Depozite din cadrul Ministerului de Petrol, în spatele gării Obor. O întreprindere care făcea diverse intervenţii, eu am lucrat în calitate de lăcătuş-montor, ducând la bun sfârşit toate operaţiile specifice acestei meserii. Am participat, spre exemplu, la montarea liniilor de la întreprinderea Anticorozivul, linii de piese vacuumate, maşini de vacuum, benzi rulante, toată povestea. Aduse din import, noi am montat şi pus în funcţiune utilajele. Asta a fost o lucrare complexă, dar în afară de astea erau o grămadă de lucrări mici. Am făcut sudură electrică de nu m-am văzut, am făcut de toate. După ceva timp, am reuşit să mă transfer la serviciul de proiectare al I.C.M.D.-ului şi acolo am făcut proiectare de mobilier comercial, în baza celor trei ani de studii pe care-i aveam dar şi a priceperii mele. Erau şi proiectanţi, erau şi arhitecţi, spre exemplu era un arhitect mai în vârstă, evreu, al cărui nume nu-l mai reţin, cu care am fost prieten foarte bun. El îmi povestea că nu există ceva mai mârşav şi mai abominabil decât un conflict între doi evrei. Am făcut proiecte de mobilier pentru tot soiul de autoserviri din ţară, mobilier pentru magazine, o grămadă de lucruri. Atelierele de execuţie erau tot la noi şi practic făceam relevee, propuneri, proiectul, iar apoi urmărirea executării pieselor, urmărire amplasare şi montare la loc.
Am ajuns apoi la Institutul Proiect Bucureşti şi am lucrat în colectivul de la Teatrul Naţional şi Intercontinental. Era împărţit în parcaj, pasaj, unde nu mai ştiu cine era, şi sala mare a teatrului, unde erau Maicu, Belea cu Nino Teodorov[ix] şi Eugen Apostol[x], mai era o colegă arhitectă cu sala mică de la teatru. Eu eram prins la Eugen Apostol, unde era vorba de scena care presupunea cantitatea cea mai mare de tehnologie, cu turnantă, cu tot felul de instalaţii. Se poate face, pentru că toate s-au montat şi sunt la locul lor, în regie cinematografică, asta prin 1964-1965 era. La Intercontinental era şef de proiect arhitectul Hariton[xi]. Am mai fost prin multe alte peregrinări... Nu mai ştiu pe unde am mai fost angajat, am mai lucrat punctual şi ca asistent-scenograf la Cinematografie, ţin minte că am făcut, spre exemplu, un mare film cu Lica Dej[xii] în rol important, "Şoseaua Nordului".

Cum aţi reintrat în şcoală?
Cu un an înainte făcusem nişte intervenţii la minister, tata a alergat şi parcă s-a spus că anul următor se rezolva. Apăruseră nişte informaţii, s-au mai scăpat unii că se poate, să insistăm că poate avem câştig de cauză. Probabil că au cerut şi ceva referinţe de pe unde am lucrat şi cred că Maicu sau Belea au răspuns favorabil. Am fost primit în 1966, în anul III, iar în 1970 mi-am dat diploma. În şcoală n-am avut probleme şi cred că am şi o explicaţie pentru asta. Eu am avut tot timpul o gură mare, nu m-am speriat de nimic şi cred că n-au ştiut de unde să mă apuce. N-am avut niciun fel de problemă pe tema asta, aşa cum discutăm acum am discutat tot timpul cu toţi, chiar şi cu anchetatorii. După diplomă, am fost trimis la Suceava, dar am lucrat la Fălticeni o perioadă, la partea de supraveghere a finisajelor şi terminarea policlinicii din oraş. Am mai lucrat apoi şi la Proiect Bucureşti, mai mulţi ani, dar sincer să fiu nu pot spune că am făcut ceva demn de menţionat în toată perioada de până la momentul 1989. După aceea, am făcut o societate de proiectare care funcţionează şi astăzi, lucrând o mulţime de treburi. La sfârşitul anilor '90, mi-am depus documentele de pensionare, dar am continuat să lucrez. Cu firma mea am făcut povestea asta de aici, de pe strada Părintele Galeriu, o şcoală ataşată parohiei de aici. Cele mai multe lucrări, evident, legate de locuirea individuală, multe în preajma Bucureştiului.

[i] Interviu cu Alexandru Tătaru, realizat de autor, Bucureşti, 7.09.2013, cu reveniri în 2014.
[ii] Romulus Zăroni (1906-1962), absolvent de Şcoală Tehnică Agricolă, licenţiat al Facultăţii de Agronomie abia la vârsta de 50 de ani. Ministru al Agriculturii şi Domeniilor şi ministru al Cooperaţiei, în primele guverne Petru Groza. Pentru detalii suplimentare, vezi şi Dan Macarie, Romulus Zăroni, ţăranul ajuns ministru, text disponibil online la www.mesagerulhunedorean.ro
[iii] Gheorghe Enoiu (1927-2010), ofiţer de securitate, şeful Serviciului Anchete Penale între 1950 şi 1960. Printre altele, a condus cu maximă ferocitate anchetele studenţilor bucureşteni implicaţi în tentativele de organizare a unor mişcări de solidarizare cu cele ce se petreceau în Ungaria în 1956. Pentru detalii suplimentare, vezi Dumitru Lăcătuşu, "Biografia unui şef de Securitate: Colonelul Gheorghe Enoiu", în Arhivele Totalitarismului, nr. 3-4/2014, pp. 79-90, I.N.S.T., Bucureşti, 2014.
[iv] Ana Prosan (n. 1935), prima soţie a arhitectului Dan Stoica. Într-un interviu pe care ni l-a acordat în 2012, povesteşte şedinţele de înfierare care au avut loc în facultate după arestarea celor doi colegi, Alexandru Tătaru şi Dan Stoica.
[v] Roman semnat de autorul sovietic Alexandr Fadeev.
[vi] Silvia Popovici (1933-1993), actriţă, absolventă a Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti în 1956.
[vii] Gheorghe Cozorici (1933-1993), actor, absolvent al Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti în 1956. Unul din marii actori români de teatru şi film din a doua jumătate a secolului XX.
[viii] George Constantin (1933-1994), actor, absolvent al Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti în 1956. Unul din marii actori români de teatru şi film din a doua jumătate a secolului XX.
[ix] Antonio Teodorov (n. 1936), arhitect, absolvent al Institutului de Arhitectură din Bucureşti în 1963.
[x] Eugen Apostol (1937-2010), arhitect, absolvent al Institutului de Arhitectură din Bucureşti în 1962, cadru didactic imediat după absolvire.
[xi] Dinu Hariton (1923-2005), arhitect, absolvent al Facultăţii de Arhitectură din Bucureşti în 1947. De mai multe ori arestat în 1945 şi 1950, atunci când a fost internat administrativ pentru câteva luni la coloniile Capul Midia şi Cernavodă. Pentru detalii suplimentare, vezi şi Vlad Mitric-Ciupe, op. cit., pp. 245-258.
[xii] Vasilica Gheorghiu (1928-?), fiica cea mare a lui Gheorghe Gheor­ghiu-Dej.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer