Spiritul rapace - Arhitecţi în recluziune

Citiţi un fragment din această carte.


Când l-am cunoscut pe Vlad Mitric-Ciupe, la un colocviu de istorie la mânăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, nu bănuiam că am înaintea ochilor un cercetător rapace. În virtutea unei asociaţii greşite de idei, legăm rapacitatea de un soi de lăcomie violentă al cărei deznodământ e jaful. În realitate, rapacitatea porneşte dintr-un imbold cupid de ordin superior, scopul lui fiind de a strânge cât mai mult din fiinţa lumii înconjurătoare. E rapace acel spirit căruia apetitul de a-şi însuşi mediul i-a devenit o a doua natură. Orice intelectual a cărui poftă de cunoaştere depăşeşte media e atins de această formă nobilă de lăcomie culturală. În fond, condiţia erudiţiei e curiozitatea cu tentă rapace.

Şi cum Vlad Mitric-Ciupe a absolvit Arhitectura în 2010, mediul de care e legat prin formaţie e chiar breasla arhitecţilor, a cărui istorie recentă a cercetat-o temeinic, intrând în arhive (CNSAS şi Arhivele Naţionale Istorice Centrale). Rezultatul a fost volumul Arhitecţii români şi detenţia politică. 1944-1964. Între destin concentraţionar şi vocaţie profesională, apărut în 2013 la Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, de departe cea mai consistentă lucrare dedicată vexaţiunilor la care au fost supuşi arhitecţii în timpul regimului comunist. În fond, Vlad Mitric-Ciupe, din arhitect s-a preschimbat în istoric al tagmei, arătând un simţ al trecutului pe care alţi reprezentanţi ai istoriografiei nu-l au. Simţul în cauză cere un fler aparte, adică o orientare spontană pentru a cărei descriere nu am un termen mai bun decât cel de "spirit rapace". Un istoric e rapace dacă, descurcându-se prin încâlceala documentelor, intuieşte unde anume se află adevărul. Opusul spiritului rapace e cecitatea istoricului fără nas fin, genul de minuţios steril care se îngroapă în cazuistici minore, pierzând busola până la a nu mai şti ce urmăreşte.

Din acest spirit rapace s-a ivit un al doilea volum, de data aceasta un tom de memorialistică semnat de arhitectul german Jean Schafhütl: Anii pierduţi. Amintirile unui arhitect deportat în URSS, apărut la Editura Vremea în 2015. Meritul lui Vlad Mitric-Ciupe e că a descoperit la propriu manuscrisul, care se afla în casa surorii lui Schafhütl, doamna Aurora Sima, a cărei grijă de a păstra varianta românească a memoriilor fratelui decedat nu fusese dublată de dorinţa de a le publica. Rapacitatea bună, de recuperator infatigabil, a făcut ca Vlad Mitric-Ciupe să simtă repede că are în mâini o mărturie valoroasă sub unghi documentar, drept care, făcând diligenţele de rigoare, a publicat-o, cu sprijin financiar din partea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc.

Mai mult, pe Vlad Mitric-Ciupe curiozitatea l-a îndemnat să treacă de la scormonirea arhivelor la dialogul cu protagoniştii epocii, urmarea fiind cartea de faţă, în paginile căreia cititorul va găsi şapte dialoguri cu tot atâţia supravieţuitori ai închisorilor vremii. Ce-i defineşte e că toţi au absolvit Arhitectura. Deşi diferă în ton, cele şapte dialoguri au acelaşi leitmotiv - viaţa în închisoare şi traiul în România comunistă -, fiecare fiind un testimoniu făcut în cheie personală, când mai sec, când mai miezos, când mai rece, când mai patetic. Vlad Mitric-Ciupe e un interlocutor răbdător, ascultându-şi preopinenţii fără a le întrerupe peroraţia, dar totodată e un întrebător consecvent, aducându-i pe vorbitori la tema discuţiei, atunci când, furaţi de amintiri, se abat de la universul penitenciar sau de la climatul politic. În consecinţă, conversaţiile sunt solidare graţie unuia şi aceluiaşi liant: redau gustul comunismului într-o dublă ipostază, carcerală şi socială.

Şi cum un gust nu poate fi sugerat prin generalităţi, trebuind de aceea să fie surprins în detalii concrete, fiecare protagonist evocă câte un colţ din lumea penitenciară: o tortură aparte, o execuţie sălbatică, portretul unei brute sau figura luminoasă a câte unui coleg de celulă. Apoi, cele şapte mărturii vin din partea unor intelectuali, a căror minte poate face saltul de la amănunte la verdicte, cititorul aflând judecăţi verosimile în privinţa alogenilor care au adus comunismul în România.

În al treilea rând, câţiva dintre vorbitori se ridică la o înţelegere spirituală a episoadelor prin care au trecut, asta însemnând că judecă istoria din unghi religios. Tot ce li s-a întâmplat nu cere doar cauzalităţi de tip istoric, ci mai ales o finalitate de ordin spiritual, caz în care fiecare dramă devine o probă de iniţiere. Impresia cea mai stăruitoare cu care rămâi la capătul lecturii e că cei şapte au trecut printr-o experienţă a cărei intensitate i-a împins spre un prag de înţelegere pe care altfel, în lipsa experienţei, nu ar fi avut-o. Aşa se face că cei şapte sunt "lămuriţi", în ei sedimentându-se un gen aparte de intuiţie a sensului: e intuiţia cu tentă religioasă în virtutea căreia viaţa, în loc să fie absurdă, capătă un scop clar. E concluzia încurajatoare a întregului volum: că există un sens chiar în miezul celor mai macabre întâmplări.


Deşi studiul şi cercetarea perioadei comuniste ne preocupă de ceva vreme, concentrarea asupra breslei arhitecţilor s-a petrecut abia acum câţiva ani, iar unul dintre motivele focusării l-a reprezentat tocmai parcurgerea unui volum de amintiri^[i]. Deşi de o valoare incontestabilă şi mai mult decât binevenită, lucrarea prezintă doar câteva aspecte ale vieţii şi modului în care un arhitect putea să-şi arate măsura talentului în timpul regimului comunist.

Pornind de la supoziţia că, în timpul dictaturii, trebuie să fi trăit şi proiectat şi profesionişti care s-au luat - într-un fel sau altul - la trântă cu regimul, am demarat cercetarea în urma căreia am publicat un prim volum monografic^[ii]. După ce am prezentat biografiile a 75 de arhitecţi condamnaţi politic, investigaţiile noastre au continuat, numărul celor identificaţi de noi ajungând astăzi la peste 170, stare de fapt ce presupune necesitatea apariţiei unei a doua ediţii. Suplimentar însă, alături de alte direcţii complementare de investigaţie, toate cu formele lor particulare de valorificare, se impunea şi apariţia unui volum de interviuri.

Sensul lucrării de faţă este unul fără echivoc. Alături de izvoarele arhivistice şi menţionările din lucrările memorialistice, apelul la istoria orală este metoda indispensabilă de analiză a temei propuse - destinul individual al arhitecţilor care au cunoscut forma cea mai dură a represiunii, respectiv detenţia politică. Astfel, acest volum prezintă viziunea proprie şi directă a celor opt arhitecţi foşti deţinuţi politic care mai erau în viaţă la nivelul anului 2012, cu regretul dispariţiei anterioare a tuturor celorlalţi.

Iată, prin urmare, o primă clasificare a personajelor noastre: marea majoritate ne-a părăsit, unii încă din timpul executării sentinţei, alţii după eliberare, înainte de momentul 1989 sau chiar mai aproape de zilele noastre, doar câţiva având astăzi posibilitatea să ne transmită povestea lor. Putem aplica însă şi alte criterii de clasificare a subiecţilor noştri. Cu surprindere am descoperit, spre exemplu, că arhitecţii condamnaţi se încadrează în aproape toate prevederile codului penal din epocă, amintind aici apartenenţa politică la toate formaţiunile existente în acel timp (inclusiv la partidul comunist), participarea la eforturile de rezistenţă naţională, acuzaţii care vizau crimele de război şi împotriva umanităţii, implicarea în organizaţii catalogate drept subversive, tentative de trecere frauduloasă a frontierei, chestiuni legate direct de practica arhitecturii şi multe altele.

Din perspectiva duratei condamnării şi a intervalului executării acesteia, putem diferenţia cel puţin două grupuri: cei care şi-au executat integral pedeapsa, deţinuţii fiind eliberaţi prin expirarea acesteia, şi cei care au ieşit din închisoare în urma decretelor de graţiere din primii ani ai deceniului al şaptelea. Or tocmai aceste borne - durata condamnării şi anul eliberării - îi împart iarăşi în categorii distincte pe profesioniştii asupra cărora ne aplecăm, din punctul de vedere al destinului post-concentraţionar, referindu-ne aici atât la reintegrarea socială şi profesională, cât şi la relaţia cu Securitatea^[iii].

Un alt interesant criteriu care se poate aplica este acela al apartenenţei la o minoritate etnică sau culturală. Avem în vedere aici, alături de majoritarii români, impresionante cazuri de arhitecţi români de origine germană, evreiască, italiană, maghiară şi aromână. Deşi, la prima vedere, acest aspect pare lipsit de importanţă, tocmai originea etnică a contribuit - în multe situaţii - dacă nu la arestarea, măcar la agravarea situaţiei penale a celui în cauză. Punctăm exemplele arhitecţilor evrei acuzaţi de sionism, dar şi a macedo-românilor catalogaţi apriori drept legionari-faşişti.

Nu în ultimul rând, observăm că au fost întemniţaţi politic arhitecţi diplomaţi, studenţi şi elevi. Cazul elevilor este unul clar: tineri adolescenţi care, din diferite motive, au fost condamnaţi şi au luat drumul puşcăriilor şi care, după eliberare, târziu, când au avut dreptul să-şi finalizeze studiile, au ales să devină arhitecţi. Situaţia studenţilor este însă ceva mai interesantă, pentru că discutăm - evident - de studenţi la arhitectură. Deşi această calitate era una comună, cazurile presupun o diversitate teribilă, dacă ne gândim numai la momentul arestării - acoperindu-se aproape întreg intervalul 1945-1962 -, la reluarea sau nu a studiilor după ieşirea din puşcărie - din diferite motive, de permitere a accesului sau de renunţare voluntară -, la reuşitele şi performanţa profesionale. Din raţiuni fireşti dar şi din cauza documentării noastre târzii, la peste 20 de ani de la căderea regimului comunist, supravieţuitorii de astăzi făceau parte - la momentul arestării - din ultimele două categorii: studenţi şi elevi.

Deşi acoperă soarta unui număr redus - opt cazuri din cele peste 170, dialogurile noastre fac trimitere la o multitudine de situaţii şi ipostaze, (re)aducând în prezent şi frânturi ale unor destine apuse. În acelaşi timp, subliniem dualitatea privirii de ansamblu în raport cu apropierea de particularităţile breslei arhitecţilor şi a şcolii de specialitate. La vârsta senectuţii, personajele noastre au ales să împărtăşească crâmpeie de viaţă, suferinţă (dar) şi iluminare, atât pentru tinerii şi viitorii arhitecţi, cât şi pentru publicul larg. Francheţea şi disponibilitatea efortului recuperator, în interesul cunoaşterii şi al adevărului, revin permanent pe parcursul lecturii. Şi pentru că regretăm imposibilitatea de a dialoga şi cu alţi arhitecţi condamnaţi politic - cei care s-au stins între timp -, aducem aici un pios omagiu lui Alexandru Tătaru, cel care ne-a părăsit în august 2015.

Afirmaţia a cunoaşte pentru a nu se mai repeta niciodată poate părea astăzi o platitudine. Există şi interogaţii similare lui qui prodest. Cu toate acestea, şi în cazul celor opt interlocutori ai noştri, drama prin care au trecut transcende cauzalitatea strict istorică. Ne alăturăm şi noi concluziei lui Sorin Lavric: există un sens în miezul celor mai macabre întâmplări. Invităm cititorul să-l descopere.