Notă introductivă la Dă mai departe

Citiţi un fragment din această carte.


Cartea pe care o ţineţi în mână a devenit ficţiune istorică. Acţiunea ei se petrece în anii '90, când Clinton candida pentru prima dată la preşedinţie. La vremea aceea, ziarele constituiau încă principalul mijlocul de informare şi nimeni nu avea telefon mobil.
Îmi imaginez că va fi o experienţă interesantă pentru cititorii acestei ediţii, mulţi dintre ei încă nenăscuţi pe-atunci.
Dar, la momentul la care am scris-o, nu era ficţiune istorică. Atunci când am schiţat ediţia originală a cărţii Dă mai departe, chiar erau anii '90. De fapt, ideea cărţii mi-a răsărit pentru prima dată în minte cam cu douăzeci de ani mai devreme.
Şi iată cum a început totul.
Era 1978. Mă aflam la volanul maşinii mele, un Datsun vechi şi prost întreţinut (în traducere pentru cei tineri: Nissan), într-un cartier rău famat, în toiul nopţii.
Eram singură.
Era numai vina mea că maşina se afla într-o stare atât de proastă. În 1978 eram tânără. Şi aveam o teorie în tinereţe. Credeam că era mai ieftin să mergi cu maşina aşa, decât s-o duci la mecanic. Oamenii râdeau când le spuneam teoria mea, dar pentru mine părea foarte logic. Mecanicul te costă bani, nu-i aşa? De aia, dacă nu te duci, faci economie. Corect? Este gândirea tipică a proaspeţilor şoferi şi una dintre acele teorii care funcţionează foarte bine până într-o zi, când nu mai funcţionează deloc.
Şi aia a fost ziua.
Am ajuns la indicatorul "stop" de la capătul bretelei de intrare pe autostradă. Am apăsat frâna şi motorul a murit. Poate că sună ciudat pentru voi, dar motorul murea de fiecare dată când luam piciorul de pe acceleraţie. Asta se întâmplă când nu-ţi duci niciodată maşina la mecanic.
Am pus mâna pe cheie, să-l pornesc iar, şi tot sistemul electric al maşinii a cedat. Faruri, poziţii... terminate. Şi iată cum m-am trezit într-un cartier rău famat, în toiul nopţii, în întuneric.
Apoi am zărit un firicel de fum.
Fie că aţi trăit sau nu asta pe propria piele (şi sper să nu vi se întâmple niciodată), ştiţi probabil că, atunci când te afli într-un cartier rău famat, în toiul nopţii, simţi că ai toate motivele din lume să rămâi în maşina ta, cu toate uşile blocate. Până în momentul în care maşina se umple de fum. Asta ar putea fi definiţia de dicţionar a expresiei "între ciocan şi nicovală".
M-am repezit afară. În zona aceea nu tocmai bună. Singură.
Sau, cel puţin, aşa am crezut.
Mi-am ridicat privirea şi am văzut doi bărbaţi, doi străini, alergând spre mine. Foarte repede. Unul dintre ei avea în braţe o pătură.
Multe gânduri mi-au trecut atunci prin minte. La început, m-am gândit că nici măcar nu mi-am făcut testamentul. Apoi mi-am dat seama că n-ar fi avut sens, din moment ce oricum n-aveam nimic de lăsat moştenire. În afară de maşină. Care era în flăcări.
Probabil mi-au trecut şi altele prin cap. Dar pot să vă spun că a existat sigur un lucru la care nu m-am gândit: salvarea mea. Ideea nebună că poate oamenii ăştia veneau să mă salveze nu era, din păcate, nicăieri pe lista mea.
Unul dintre bărbaţi a trecut în grabă pe lângă mine şi a deschis din interior capota maşinii. Celălalt, bărbatul cu pătura, a ridicat capota, s-a aplecat cu tot trupul peste motorul meu arzând şi l-a stins, numai cu pătura şi cu mâinile goale.
Aş vrea să mă opresc puţin aici, ca să subliniez un lucru. Cu mâinile lui goale. Motorul meu. Nu-i aşa că asta-i o combinaţie fascinantă între doi oameni complet necunoscuţi? Aşa cred şi eu.
Chiar când reuşiseră să stingă focul, au apărut şi pompierii. Şi habar n-am cine i-o fi chemat. Când vorbesc în faţa claselor de tineri elevi, şi o fac adeseori, aceştia presupun mereu că cineva trebuie să fi avut un mobil la el şi poate n-am observat. Nu. Nu în 1978. Pe atunci, nimeni n-avea mobil. Asta se întâmpla în vremurile în care existau telefoane de urgenţă pe autostrăzi. (Cred că mai există şi acum, dar nu le băgăm în seamă, pentru că avem cu toţii mobile.) Se pare că cineva trecuse spre autostradă, venind în urma noastră, a văzut ce mi s-a întâmplat şi s-a oprit să sune la pompieri.
Acum, şi eu aş suna la pompieri, în mod sigur, pentru un străin. Sper că aşa ar face cei mai mulţi dintre noi. Pentru oricine altcineva. Dar oare m-aş lăsa cu tot trupul deasupra motorului arzând al maşinii altcuiva şi aş stinge focul cu mâinile goale?
Aceasta este adevărata întrebare.
Când au ajuns pompierii, nu prea mai era mare lucru de făcut. Focul aproape că fusese stins. Aşa că ne-au ajutat doar să împingem maşina din drum. Mi-au arătat de unde a pornit focul. (Nimic interesant.) Şi mi-au explicat ce s-ar fi întâmplat dacă n-ar fi fost stins. (Trist, dar interesant.)
Vedeţi voi, focul ar fi izbucnit de-a lungul liniei de alimentare. Şi şi-ar fi croit drum spre rezervor.
Atunci mi-am dat seama. Oamenii ăia doi nu îmi salvaseră doar maşina. Poate că îmi salvaseră viaţa. Şi poate că, făcând asta, şi-o riscaseră pe-a lor.
M-am întors să le mulţumesc, dar mi-am dat seama că îşi strânseseră deja lucrurile şi plecaseră. În zăpăceala discuţiilor cu pompierii, dispăruseră. Iar eu nu observasem. Acesta a fost cel mai mare favor pe care l-am primit vreodată, şi încă din partea unor necunoscuţi. Şi nici măcar nu le-am mulţumit.
Deci, ce faceţi cu o favoare atât de mare, dacă nu o puteţi întoarce? Cred că ştiţi. Dacă nu ştiţi, citiţi şi ce urmează după această introducere.
Mulţi mă întreabă, ca reacţie la această istorioară: "Deci, spui că, dacă acei doi bărbaţi nu s-ar fi oprit în noaptea aceea, toată treaba cu «dă mai departe» n-ar mai fi avut loc?" Iar eu le răspund: "Ba mai mult. Dacă ei nu ar fi plecat fără să-şi ia rămas-bun, romanul Dă mai departe n-ar fi existat niciodată". Şi dacă n-ar fi existat romanul, n-ar mai fi fost tradus în douăzeci şi patru de limbi, în lumea întreagă, n-ar mai fi fost nici filmul, nici fundaţia, nici efervescenţa creată în lumea reală de această întâmplare. Dacă acei doi străini ar fi stat să le mulţumesc, le-aş fi aflat numele şi le-aş fi trimis o felicitare de sărbători, în fiecare an, până la sfârşitul vieţilor noastre pământeşti. Şi asta ar fi putut să mi se pară suficient.
Dar ei au plecat.
Uimitor, dar am reuşit să repar maşina. Şi m-am întors la condusul pe autostradă, ca să-mi rezolv treburile. Dar ceva s-a schimbat.
Eu m-am schimbat.
Dintr-odată, stăteam cu ochii pe marginea drumului, uitându-mă după careva rămas în pană sau care ar fi putut avea vreo problemă. Şi ştiam că, dacă aş fi văzut pe cineva într-o astfel de situaţie, aş fi oprit. Şi sigur că am oprit. Chiar dacă n-o mai făcusem până atunci.
Acea faptă bună mă schimbase.
Şi pentru că mi se întâmplase mie, am început să urmăresc, să văd dacă alte fapte bune îi schimbau şi pe alţii. Şi, aproape de fiecare dată, am văzut că aşa se întâmpla. Am remarcat că micile acte de bunăvoinţă îi schimbă pe oameni câte puţin. Şi am simţit că dovedisem deja faptul că o faptă bună îndeajuns de importantă poate schimba în întregime cursul vieţii unui om. Dar, mici sau mari, încă mai vedeam faptele bune dând greş.