Dă mai departe

Citiţi nota autoarei în deschiderea acestei cărţi.


Inspirat de o temă pe care o primeşte de la noul său profesor de Ştiinţe sociale (nota traducătorului: o disciplină de studiu predată în ciclul primar şi gimnazial, care include geografie, istorie, educaţie civică şi sociologie), micul Trevor are o idee menită să schimbe lumea. O ambiţie uriaşă pentru un puşti de numai doisprezece ani, dar care reuşeşte, în ciuda obstacolelor, să nu-şi piardă idealismul şi să demonstreze că toţi putem fi capabili de fapte bune.

În jocul aritmetic al lui Trevor, de la un singur om care face trei lucruri importante pentru trei oameni diferiţi, se poate ajunge la o lume întreagă în care o favoare primită nu se întoarce, ci se răsplăteşte dând mai departe ajutorul celor care au nevoie de el.

"O capodoperă cu un final incendiar." (Kirkus Reviews)

"Foarte puternic... dialoguri veridice şi nuanţe care fac personajele mai vii decât ar fi în realitate." (Chicago Tribune)

"Catherine Ryan Hyde ne conduce către un final curajos şi puternic." (Los Angeles Times)

"Filosofia din spatele cărţii este atât de interesantă, iar optimismul ei atât de contagios, încât cititorul absoarbe fără să-şi dea seama o poveste de care-şi va aminti multă vreme." (The Denver Post)


Poate că voi avea şi eu copii, într-o bună zi. Aşa sper. Şi, dacă voi avea, probabil că ei mă vor întreba ce rol am jucat eu în mişcarea ce a schimbat lumea. Şi, pentru că nu mai sunt cel care eram odată, le voi spune adevărul. N-am jucat niciun rol. N-am făcut nimic. N-am fost decât tipul care stătea într-un colţ şi lua notiţe.

Mă numesc Chris Chandler şi sunt reporter de investigaţii. Sau, cel puţin, am fost. Până când am aflat că tot ceea ce facem are consecinţe şi că nu pot controla totul. Până când am aflat că eu nu pot schimba deloc lumea, dar că un băiat obişnuit, de doisprezece ani, se pare că poate s-o schimbe - în bine şi pentru totdeauna - fără a se folosi de nimic altceva decât de propriul altruism, o idee bună şi câţiva ani. Şi un mare sacrificiu.

Şi un strop de publicitate. Iar aici intervin eu.

Pot să vă spun cum a început totul.

A început cu un profesor care s-a mutat în Atascadero, California, ca să predea ştiinţe sociale elevilor din primii ani de liceu. Un profesor pe care nimeni nu-l cunoştea prea bine, pentru că oamenii nu reuşeau să treacă peste felul în care arăta. Pentru că era dificil să-i priveşti chipul.

A început cu un băiat care nu părea deloc aşa deosebit, la prima vedere, dar care a reuşit să vadă ce se afla dincolo de aspectul profesorului său.

A început cu o temă pe care acest profesor o mai dăduse de o sută de ori până atunci, fără niciun rezultat spectaculos. Dar acea temă, în mâinile acelui băiat, a dat naştere unei seminţe gata să fie plantată şi, după aceea, nimic n-a mai fost la fel în lume. Şi nimeni n-ar mai fi vrut să fie la fel.

Iar eu vă pot spune ce s-a întâmplat. De fapt, o să vă spun o poveste care o să v-ajute să înţelegeţi ce amploare au luat lucrurile.

Acum o săptămână, mi s-a oprit maşina chiar în mijlocul unei intersecţii aglomerate şi n-a mai pornit, oricât am încercat. Era oră de vârf şi credeam că sunt în întârziere. Îmi închipuiam că am ceva important de făcut, care nu suferea amânare. Aşa că stăteam în mijlocul intersecţiei, holbându-mă sub capotă, ceea ce era un lucru prostesc, pentru că nu ştiu să repar maşini. Ce-mi imaginam că o să văd acolo?

Mă aşteptam la asta. Era o maşină veche. Era dusă pentru totdeauna.

Din spate s-a apropiat de mine un bărbat, un străin.
- Hai s-o scoatem din drum, mi-a spus el. Aşa. Te ajut s-o împingi.

Când hârbul - şi noi înşine - am ajuns în siguranţă în afara drumului, mi-a întins cheile maşinii lui. Un Acura frumos, argintiu, care n-avea mai mult de doi ani.
- Poţi s-o iei pe a mea, a spus el. Facem schimb.

Nu mi-a dat maşina cu împrumut. Mi-a dat-o ca pe un dar. Şi-a notat adresa mea, ca să-mi poată trimite certificatul de înmatriculare. Şi l-a trimis; a ajuns chiar azi.

În viaţa mea a intervenit un mare act de generozitate, spunea biletul, aşa că am simţit că aş putea să iau maşina ta veche şi s-o folosesc la schimb. Pot foarte bine să-mi permit una nouă, deci de ce n-aş întoarce binele primit?

Acesta este felul în care s-a transformat lumea. Nu, de fapt, este mai mult de-atât. A devenit chiar mai mult. Nu este doar o lume în care un bărbat complet necunoscut mi-a dăruit maşina lui. Este acea lume în care ziua în care am primit darul nu este substanţial diferită de celelalte zile. Această generozitate a devenit o stare de fapt. A devenit ceva obişnuit.

Aşa că măcar atât înţeleg şi eu, încât să relatez: a început ca o temă pentru câteva puncte în plus la ora de ştiinţe sociale şi s-a transformat într-o lume în care nimeni nu mai e flămând, nimănui nu-i mai este frig, nimeni nu rămâne fără serviciu, fără mijloc de transport sau fără bani.

Şi totuşi, mai întâi, oamenii trebuie să afle mai multe. Cumva, nu era destul că un băiat adolescent era în stare să schimbe lumea. Cumva, trebuia să se ştie de ce lumea se putea schimba chiar atunci, de ce nu s-ar fi putut schimba cu un moment mai devreme, ce a adus Trevor acelui moment şi de ce acel lucru era exact ceea ce îi trebuia momentului respectiv.

Iar asta, din păcate, este partea pe care n-o pot explica.

Am fost acolo. La fiecare pas al acelui drum. Dar atunci eram diferit. Nu înţelegeam cum stau lucrurile. Credeam că este doar o poveste şi că povestea era singura care conta. Îmi păsa de Trevor, eram preocupat de munca mea, dar nu ştiam că munca aceasta va conta într-adevăr abia când totul se va fi sfârşit. Voiam să fac o grămadă de bani. Am făcut o grămadă de bani. I-am dat pe toţi.

Nu ştiu cine eram atunci, dar ştiu cine sunt acum.

Trevor m-a schimbat şi pe mine.

Am crezut că Reuben are răspunsurile. Reuben St. Clair, profesorul de la care a pornit totul. Era mai apropiat de Trevor decât oricine altcineva, în afară, poate, de mama băiatului, Arlene. Iar Reuben înţelegea cum stăteau lucrurile, cred. Şi mai cred că le dădea atenţie.

Aşadar, după toată întâmplarea, când treaba mea era să scriu cărţi despre Mişcare, i-am pus lui Reuben două întrebări importante.
- Ce anume îl face pe Trevor diferit? am întrebat.

Reuben s-a gândit bine şi apoi a răspuns:
- Chestia este că Trevor e exact la fel ca toţi ceilalţi, mai puţin acea parte din el care e diferită.

Nici măcar n-am întrebat despre ce parte era vorba. Încă descopăr.

Apoi am întrebat:
- Când ai dat pentru prima dată această temă, de-acum celebră, te-ai gândit vreun moment că unul dintre elevii tăi chiar va schimba lumea?

Iar Reuben a răspuns:
- Nu, am crezut că toţi o vor face. Dar poate că prin fapte mai mărunte.

Treptat, oamenii n-au mai avut nevoie să ştie de ce.

Ne-am adaptat rapid la schimbare, chiar dacă ne-am revoltat, ne-am ciondănit şi am promis că nu aveam să o facem niciodată. Dar toată lumea apreciază o schimbare, dacă este în bine. Şi nimănui nu-i place să se cantoneze în trecut, dacă trecutul acesta e urât şi totul se termină cu bine, până la urmă.

Cel mai important lucru pe care îl pot adăuga din observaţiile mele este următorul: faptul că ştim că a început în împrejurări cu totul banale ar trebui să fie reconfortant pentru noi toţi. Fiindcă dovedeşte că nu ai nevoie de prea multe ca să schimbi în bine lumea întreagă. Poţi începe cu cele mai comune ingrediente. Poţi începe cu lumea pe care o ai la îndemână.


Femeia zâmbea atât de politicos, că el s-a simţit jignit.
- Daţi-mi voie s-o anunţ pe doamna directoare Morgan că sunteţi aici, domnule St. Clair. O să vrea să discute cu dumneavoastră.

A făcut doi paşi, apoi s-a întors.
- Adică îi place să discute cu toată lumea. Cu fiecare profesor nou-venit.
- Desigur.

Ar fi trebuit să se obişnuiască deja cu lucrurile astea.

După mai mult de trei minute, a revenit din biroul directoarei, zâmbind mult prea larg. Prea deschis. A observat că oamenii arată întotdeauna mult prea multă toleranţă atunci când au probleme în a înţelege cu adevărat ceva.
- Intraţi, domnule St. Clair. Vă poate primi acum.
- Mulţumesc.

Directoarea părea să fie cu vreo zece ani mai în vârstă decât Reuben, avea o coamă de păr negru, strânsă la spate, era o femeie albă, atrăgătoare.
- Mă bucur să vă cunosc faţă în faţă, domnule St. Clair.

Apoi a roşit, de parcă pomenirea cuvântului "faţă" ar fi fost o greşeală de neiertat.
- Vă rog, spuneţi-mi Reuben.
- Reuben, da. Eu sunt Anne.

Îl întâmpinase cu o privire neclintită, dreaptă, şi nu păruse nicio secundă să fie încurcată de situaţie. Deci fusese pregătită de asistenta ei. Şi, cumva, singurul lucru mai rău decât o reacţie nepregătită era lipsa de reacţie, prea evident pregătită.

Ura momentele acelea.

Directoarea i-a arătat scaunul, cu o mişcare a capului, şi el s-a aşezat.
- Nu sunt chiar ceea ce aşteptai, nu-i aşa, Anne?
- În ce sens?
- Te rog, nu face asta. Trebuie să-ţi dai seama de câte ori am jucat într-o astfel de scenă. Nu mai suport să mă învârt în jurul unei chestiuni evidente.

Femeia a încercat să-l privească în ochi, aşa cum ar face în mod normal cineva, când i se adresează unui coleg, într-o conversaţie, dar nu a reuşit să menţină contactul vizual.
- Ştii că n-are nimic de-a face cu faptul că eşti afro-american.
- Oh, da, a spus el. Ştiu asta. Ştiu exact cu ce are de-a face.
- Dacă îţi imaginezi că postul tău este în vreun fel în pericol, Reuben, îţi faci griji de pomană.
- Chiar ai discuţia asta cu toţi?
- Sigur că da.
- Chiar înainte de a intra prima dată la clasă?

Pauză.
- Nu neapărat. Dar m-am gândit că am putea discuta despre... ajustările iniţiale.
- Te temi că înfăţişarea mea i-ar putea speria pe elevi.
- Ce experienţă anterioară ai în sensul ăsta?
- Cu elevii este mereu uşor, Anne. Momentul dificil este acesta. Întotdeauna.
- Înţeleg.
- Cu tot respectul, nu sunt sigur că înţelegi, a spus el.
Cu voce tare.

*
La fosta sa şcoală, în Cincinnati, Reuben avea un prieten pe care îl chema Louis Tartaglia. Lou avea un fel special de a începe prima oră într-o clasă nouă. Intra, în acea primă dimineaţă, cu o riglă în mână. Se arunca direct în gura lupului. Vedeţi voi, elevilor le place ca mai întâi să testeze un profesor. Le cerea mereu să facă linişte, ceea ce nu obţinea din prima. După ce număra până la trei, îşi ridica rigla deasupra capului şi o plesnea cu atâta forţă de catedră, încât o rupea în două. Jumătatea ruptă sărea cât colo, în spatele lui, se lovea de tablă şi ateriza pe podea. Apoi, în liniştea apăsătoare care se aşternea, spunea, simplu:
- Mulţumesc.

Şi nu mai avea nicio problemă în clasă, după treaba asta.

Reuben îl avertizase că, într-o zi, o bucată avea să zboare în direcţia nepotrivită şi avea să lovească vreun elev, provocându-i necazuri cât casa, dar lucrurile funcţionaseră întotdeauna aşa cum era planificat, cel puţin din câte ştia el.
- Totul ţine de neprevăzut, i-a explicat Lou. Atât timp cât te consideră imprevizibil, tu ţii hăţurile.

Apoi, Lou îl întrebase cum proceda el ca să liniştească o clasă nouă şi neascultătoare, iar Reuben replicase că nu i se întâmplase niciodată una ca asta; nu fusese niciodată întâmpinat de altceva decât de o linişte mormântală şi niciodată nu se gândise că ar fi previzibil.
- Oh. Aşa e, spusese Lou, ca şi când ar fi trebuit să-şi dea seama.
Şi ar fi trebuit.

*
Reuben stătea în faţa lor, pentru prima dată, deopotrivă recunoscător şi indignat de tăcerea lor. Dincolo de geamurile din dreapta lui se afla California, un loc unde nu mai fusese niciodată. Copacii erau diferiţi; cerul nu-i amintea de iarnă, aşa cum se întâmpla când începuse lungul său drum din Cincinnati încoace. N-ar fi putut spune că Cincinnati fusese cu adevărat casa lui, pentru că nu era aşa. Şi nici n-avea cum să fie. Iar el obosise să se simtă precum un străin.

A făcut rapid o numărătoare în minte, locuri pe un rând, număr de rânduri.
- Văd că sunteţi cu toţii aici, a spus, aşa că o să renunţăm să strigăm catalogul.

Vorbind, parcă rupsese o vrajă, elevii s-au mişcat puţin, s-au privit unii pe ceilalţi. Au şoptit peste culoarele dintre bănci. Nici mai bine, nici mai rău decât de obicei. S-a întors ca să-şi scrie numele pe tablă. Domnul St. Clair. De asemenea, a scris Dedesubt şi Saint Clair, ca să-i ajute să pronunţe corect. Apoi s-a oprit înainte de a se întoarce iar cu faţa spre ei, aşa încât să le lase timp să-i termine de citit numele.

În mintea lui, în planul lui, se gândea să înceapă direct cu tema. Dar ideea s-a năruit în el ca o dună de nisip care se prăbuşeşte. El nu era Lou, iar câteodată oamenii aveau nevoie ca mai întâi să-l cunoască. Câteodată, era destul de înfricoşător el însuşi, înainte chiar să apuce să-şi expună ideile.
- Poate că ar trebui să petrecem această primă zi, a spus, stând de vorbă. Pentru că nu mă cunoaşteţi deloc. Putem începe prin a discuta despre aparenţe. Ce simţim faţă de oameni din cauza felului în care arată. Nu există reguli. Puteţi spune orice doriţi.

Se pare că nu-l crezuseră la început, pentru că spuneau aceleaşi lucruri pe care le-ar fi spus şi cu părinţii de faţă. Spre dezamăgirea lui. Apoi, într-un fel care ar fi trebuit să fie o încercare de a face o glumă, un băiat din ultimul rând l-a întrebat dacă era pirat.
- Nu, a răspuns. Nu sunt. Sunt profesor.
- Credeam că numai piraţii poartă un petic pe ochi.
- Poartă şi oamenii care şi-au pierdut un ochi. Dacă sunt sau nu piraţi, n-are nicio importanţă.


Sala de clasă s-a golit, spre uşurarea lui, şi când şi-a ridicat privirea, a zărit un băiat stând în faţa catedrei. Un băiat alb, subţirel, cu părul foarte negru, poate pe jumătate hispanic, care i-a spus:
- Salut.
- Bună.
- Ce-ai păţit la faţă?

Reuben a zâmbit, ceea ce era un lucru rar pentru el, căci era conştient de asimetria chipului său. A tras un scaun alături, astfel încât băiatul să se poată aşeza în faţa lui, şi i-a făcut semn să ia loc, iar acesta i-a urmat îndemnul, fără ezitare.
- Cum te cheamă?
- Trevor.
- Trevor şi mai cum?
- McKinney. Te-am supărat cumva?
- Nu, Trevor. Nu m-ai supărat.
- Mama spune că nu trebuie să-i întrebi pe oameni lucruri de genul ăsta, pentru că s-ar putea să-i răneşti. Spune că ar trebui să te porţi ca şi când n-ai fi observat.
- Ei bine, ceea ce nu ştie mama ta, Trevor, pentru că n-a fost niciodată în pielea mea, este că, şi dacă te porţi ca şi când n-ai fi observat, eu tot ştiu că ai făcut-o. Şi apoi te simţi stânjenit că nu poţi vorbi despre ceva la care vă gândiţi amândoi. Înţelegi ce vreau să zic?
- Cred că da. Aşadar, ce s-a întâmplat?
- Am fost rănit în război.
- În Vietnam?
- Exact.
- Şi tata a fost în Vietnam. Zicea că a fost un coşmar.
- Înclin să fiu de acord. Chiar dacă am fost acolo doar şapte săptămâni.
- Tata a fost trei ani.
- A fost rănit?
- Poate, puţin. Cred că îl doare un genunchi.
- Eu trebuia să stau doi ani, dar am fost rănit atât de tare, încât m-am întors acasă. Aşa că, într-un fel, am fost norocos că n-a mai trebuit să stau şi, într-un fel, şi tatăl tău a fost norocos că nu a fost rănit mai rău. Dacă înţelegi ce vreau să spun.

Puştiul nu arăta prea sigur că ar înţelege.
- Poate că într-o zi o să-l cunosc pe tatăl tău. Poate la întâlnirea cu părinţii.
- Nu prea cred. Nu ştim unde este. Ce ai sub peticul ăla?
- Nimic.
- Cum ar putea să nu fie nimic?
- Arată ca şi când acolo n-ar fi fost niciodată nimic. Vrei să vezi?
- Îţi dai seama.

Reuben şi-a ridicat peticul de pe ochi.

Nimeni nu părea să-şi dea seama ce voia să spună prin "nimic", până când nu vedea. Nimeni nu părea pregătit pentru şocul lui "nimic" într-un loc în care toţi cei întâlniţi până atunci aveau un ochi. Băiatul şi-a tras puţin capul, apoi a aprobat. Cu puştii era mai uşor. Reuben şi-a pus peticul la loc.
- Îmi pare rău pentru ce-ai păţit la faţă. Dar, ştii, e numai pe-o parte. Cealaltă arată chiar bine.
- Îţi mulţumesc, Trevor. Cred că eşti primul care îmi face un compliment.
- Bine, la revedere.
- La revedere, Trevor.

Reuben s-a îndreptat spre fereastră şi a privit spre peluza din faţă. S-a uitat la elevii care mergeau agale şi vorbeau sau alergau pe iarbă, până când a apărut Trevor, tropăind pe scările din faţă, spre ieşire.

Era în firea lui Reuben să înfrunte un astfel de moment şi nu s-ar fi putut întoarce la catedră nici dacă ar fi încercat. Trebuia să ştie dacă Trevor aleargă la ceilalţi băieţi ca să se laude cu noua descoperire. Să-şi ia banii din vreun pariu sau să spună vreo poveste pe care Reuben n-o putea auzi, ci doar şi-o putea imagina din încăperea lui de la etajul doi, cu faţa îmbujorată din cauza vorbelor imaginare. Dar Trevor a tropăit pe lângă băieţi fără să le arunce mai mult decât o privire şi fără să se oprească să le vorbească.

Aproape că se făcuse timpul pentru cea de-a doua oră a lui Reuben. Aşa că trebuia să fie gata, să se pregătească s-o ia din nou de la capăt.

Extras din Ceilalţi oameni care
au stat la baza Mişcării
de Chris Chandler

Reuben

Nu e nimic monstruos sau grotesc la faţa mea. Pot să afirm asta cu o oarecare obiectivitate, fiind probabil singurul capabil de aşa ceva. Sunt singurul care-şi dă seama de asta, pentru că sunt singurul care îndrăzneşte, cu ajutorul unei oglinzi de bărbierit, să se holbeze fără reţineri.

Am suferit unsprezece operaţii, una peste alta, ca să fie reparat ceea ce era, la un moment dat, îngrozitor de distrus. Porţiunea care fusese ochiul meu stâng, osul pierdut şi muşchiul de sub obraz şi sprânceană au fost acoperite cu grijă, cu piele de pe coapsă. Am îndurat numeroase grefe de piele şi operaţii estetice. Numai câteva dintre acestea au fost necesare pentru sănătatea mea sau pentru buna funcţionare a organelor. Cele mai multe au avut rolul de a mă transforma într-o persoană mai uşor de privit. Rezultatul final a fost o porţiune netedă de piele, fără urmă de ochi, ca şi cum n-ar fi existat niciodată unul acolo; o pierdere importantă a muşchiului şi a masei obrazului şi gâtului; o distrugere evidentă a nervului din colţul stâng al gurii. Era mort, ca să spunem aşa, şi atârna. Însă, după mulţi ani de logopedie, vorbirea îmi este destul de uşor de înţeles.

Aşadar, într-un fel, pe oameni nu-i tulbură ceea ce văd pe chipul meu, ci mai degrabă ceea ce se aşteaptă să vadă şi nu găsesc acolo.

De asemenea, îmi folosesc la capacitate minimă mâna stângă, care s-a scurtat şi s-a subţiat din cauza inactivităţii, şi sunt surd de o ureche. Pentru că faţa mea tinde să acapareze tot spectacolul, cred că oamenii observă rareori celelalte lucruri, înainte de a apuca să petreacă suficient timp alături de mine.

Am lucrat în şcoli, am trândăvit în cancelarii, unde apariţia celui mai mic plasture ar fi suscitat discuţii şi ar fi reclamat explicaţii:
- Richie, tu ce-ai păţit la mână?

Un braţ pus în gips ar fi devenit o poveste spusă timp de şase săptămâni, înmulţit cu numărul de angajaţi.
- Ei bine, mă urcasem pe o scară, mă pregăteam să curăţ burlanele...

Aşa că era ciudat pentru mine ca nimeni să nu întrebe nimic. Dacă ar fi făcut-o, brusc, şi aş fi fost obligat să repet povestea, s-ar putea să mă fi gândit că îmi plăcea mai mult situaţia dinainte. Dar nu mă deranja atât de mult faptul că nu întrebau, ci de ce nu întrebau, de parcă eram o tragedie de nedescris, la fel de nouă şi de şocantă pentru mine, cât eram şi pentru ei.

Extras din Jurnalul lui Trevor

Îmi place noul prof. Nu ştiu care-i treaba cu ceilalţi din clasă. Nici măcar cu Joe, care-i prietenul meu. Se holbau cu toţii la el, de parcă era venit din spaţiu. Cel puţin Joe nu a râs când domnul St. Clair nu se uita la noi.

Şi chestia ciudată este că lucrul la care mă gândesc cel mai mult nu este faţa lui. Adică, a fost. La început. Dar apoi a început să vorbească şi puteai să-ţi dai cumva seama că toată lumea aproape s-a obişnuit. Puţin.

Iar apoi a scris tema pe tablă. A scris-o cu litere de tipar mari de tot, de parcă tabla ţipa la noi.


Frate, n-a mai fost niciodată aşa de linişte în clasă.

În cele din urmă, Jamie, fata aia care de obicei e atât de timidă, a spus:
- Hm. Ce-i asta?

Domnul St. Clair i-a răspuns:
- Este o temă. Pentru puncte în plus la notă.
Tăcere, în continuare.

Un băiat pe care-l cheamă Jack, mult mai tare decât mine şi cu mult mai mulţi prieteni, a întrebat:
- Adică trebuie să schimbăm lumea pentru ora de ştiinţe sociale? Nu-i puţin cam... greu?
- Adică trebuie să vă gândiţi la o idee care ar putea schimba lumea şi să o puneţi în aplicare. Dacă lumea se schimbă sau nu, asta nu mai face parte din temă.

Apoi Arnie, căruia îi place să intre mereu în bucluc, a spus:
- Tot este cea mai grea temă pe care ne-a dat-o cineva, vreodată. Suntem doar nişte copii. Ce vreţi de la noi?
- Vreau să gândiţi, a spus domnul St. Clair. Primul cuvânt din tema asta este "a gândi". Până acum, doar am discutat. Nu am gândit. Acestea fiind zise, dacă vi se pare prea greu, amintiţi-vă că este o temă pentru puncte în plus. Nu este obligatorie.

Dar eu ştiam deja cu certitudine că o voi face.

Am privit în jur, spre toţi copiii din clasă. La un moment dat, a trebuit să privesc peste umăr, fiindcă stăteam întotdeauna în primul rând. Cu toţii se uitau ţintă la fraza de pe tablă. Unii dintre ei păreau foarte concentraţi, dar încruntaţi. Şi atunci, doi dintre colegi şi-au mutat privirea şi au început să şuşotească între ei, de parcă era ceva amuzant.

M-am uitat la prietenul meu Joe, dar şi el părea complet confuz.

M-am întrebat dacă eram singurul care avea să încerce să rezolve tema asta. Şi, dacă da, de ce.