Viaţa şi opera lui Teodor Vârnav

Citiţi un fragment din această carte.


(Textul reprezintă forma prescurtată a discursului de recepţie la  Academia Română rostit de acad. Şerban Cioculescu în 1975.)
 
Scriitorul român Teodor Vârnav a rămas obscur, deşi opera sa memorialistică, de o certă valoare literară şi documentară^[i], scrisă în 1845, descoperită de Artur Gorovei şi publicată tot de el în revista "Gazeta săteanului" în 1893, a beneficiat în interval de 51 de ani de patru ediţii^[ii], fiind revendicat în interval şi de cercetătorii basarabeni (de academicianul Ştefan Ciobanu^[iii], de Ion Pelivan^[iv], de Gh Bezviconi^[v]), pentru că acesta, deşi se născuse în ţinutul Tecuci, se stabilise, trăise şi murise în Basarabia.
 
Dar cine a fost Teodor Vârnav, cel dintâi, ca dată, dintre memorialiştii noştri, şi unul dintre cei mai talentaţi, pe care până astăzi nicio istorie a literaturii noastre nu l-a menţionat.
 
Înainte de a răspunde la această întrebare, voi menţiona vechimea familiei moldoveneşti cu acest nume, răspândită în mai multe judeţe de dincoace şi de dincolo de Prut înainte de 1812, iar apoi, după această dată, rămasă în Moldova din dreapta Prutului, cu excepţia lui Teodor al nostru, care s-a stabilit în stânga Prutului în anul 1818, şi a unei familii Perju^[vi], care şi-a arogat, cu concursul unui membru prea binevoitor al familiei Vârnav, numele acesteia, pentru a fi încadrată în nobilimea basarabeană.
 
Din sursa familiei, care nu e totdeauna bine informată, tradiţia orală întunecând adeseori adevărul şi legenda substituindu-se adevărului, genealogistul Octav George Lecca a dat întâi, ca întemeietor cunoscut al acestui neam, pe un Eremia Vârnav, diac, 1621, iar în notă: "Sub Petru vodă al Moldovei, trăia la 8150 ^{[sic, pentru 1580]} Vârnav bătrânul, trunchiul acestei familii"^[vii]. E vorba, probabil, de Petru Şchiopul, care a domnit, cum se ştie, cu întreruperi, între anii 1574 şi 1591. Niciun document, din cele publicate până astăzi, nu atestă existenţa acestui Vârnav la acea îndepărtată epocă a Moldovei. Într-o altă lucrare a sa, mai târziu cu peste 25 de ani, acelaşi genealogist consacră familiei Vârnav două rânduri seci: "Familie boierească din Moldova de Sus, unde e aflată din sec. 16. - Constantin V. Dr., protomedic al Moldovei 1848; m. 1877"^[viii]. Am răscolit cele peste 20 de volume de Surete şi izvoade ale lui Gh. Ghibănescu, membru corespondent al Academiei Române, după ce constatasem că în ale sale Zapise şi ispisoace slavo-române nu era nici urmă de neamul Vârnav. Am găsit un Vârnav vistiernic din Săcuieni în 1597^[ix] (desigur, vistiernicel, nu vel vistiernic, membru în divanul ţării!). Un alt Vârnav, cu fiii săi Miftodie (Metodie) şi Andronic dăruieşte un loc de prisacă în satul Răchitoasa pe Zeletin, biv vel dvornicului Dumitraşcu Gheuca, în 1636. Peste trei ani, acelaşi sau alt Vârnav, din Bulaţi, e martor într-un proces. Să fie acelaşi, sau altul, Vârnav, călugărul, martor în 1647? O Ilinca Vărnăvoae, la 10 iulie 1658, prezintă un zapis de la Iancul vodă, cu veleatul rupt (Iancu Sasul, care a domnit între anii 1579 şi 1582?). În 1667 găsim un Vasilie Varnav, martor, şi în 1665 o Varnava din Şurineşti, martoră. Toate aceste documente atestă vechimea familiei şi originea ei răzeşească, de ţărani liberi. Am arătat că primul Vârnav, din 1597, n-a putut fi vistiernic, el nefigurând în niciun divan al ţării Moldovei la acea dată. Acelaşi lucru îl voi spune despre Ştefan, aşa-zisul postelnic, 1710, din tabela genealogică dată de Lecca. În jurul acelei date au fost postelnici mari Neculai Ruset, sub Mihai Racoviţă, Ramadan, în prima domnie a lui Nicolae Alexandru Mavrocordat, şi Spraioti, în a doua domnie a lui Dimitrie Cantemir.
 
O a treia genealogie ne-a dat-o acelaşi Artur Gorovei, în Monografia oraşului Botoşani^[x]. Ea începe, ca şi la Lecca, cu Irimia Vârnav, cu precizarea "ot ^[din] Cerneşti", diac în 1621, şi mai departe "cel ce au venit de la Varna din Bulgaria şi au fost ginere a hatmanului Dinga". Restul nu diferă de Lecca, dar e mai amănunţit. Arborele datează din 1868 şi a fost completat de G. Vârnav, prieten al lui Artur Gorovei.
 
Ce a spus despre aceeaşi familie răutăciosul arhondolog, paharnicul Constandin Sion? Să-l urmărim:
"Vârnav. Moldoveni vechi peste 120 de ani, ridicaţi la boierie, dar niciodată n-a fost la mai înalte ranguri decât până la spătar. Ioan vodă Sturza au rădicat pe câţiva din acest neam până la postelnic, iar Mihai vodă mai galantom i-au rădicat la vornici mari"^[xi].
 
Cu excepţia vechimii neamului, care este mai mare decât credea Sion, acesta nu sa înşelat. Întradevăr, între anii 1822 şi 1828, cât a domnit Ioniţă Sandu Sturdza, întâiul domn pământean, el a ridicat trei Vârnăveşti la rangul de postelnic: pe aga Gheorghe Vârnav la 17 decembrie 1822, pe spătarul Ioniţă Vârnav la 8 februarie 1823 şi pe Petru Vârnav la 25 februarie 1823.^[xii] În interval de numai o sută de zile, el a înălţat în protipendadă trei membri ai familiei, din boieri de rangul al doilea! De unde putem deduce că Vârnăveştii îi erau deosebit de apropiaţi! Câţi dintre ei au fost însă şi cărturari?
 
Un Gheorghe Vârnav transcrie în 1780 textul unei tălmăciri a cugetărilor lui Axel Oxenstierna^[xiii], bărbatul de stat şi gânditorul suedez care a fost preţuit şi de Eminescu. Un E. de Vârnav, probabil din Bucovina, adresează de la Viena în 1822, împăratului austriac, în limba franceză, o petiţie prin carei cere o slujbă, ca să poată studia ştiinţele.^[xiv] Alt Vârnav, Vasile, tălmăceşte în 1825 Descriptio Moldaviae de Dimitrie Cantemir.^[xv]
 
Constantin Vârnav îşi trece doctoratul în medicină la Buda, în 1836, cu o teză Rudimentum Physiographiae Moldaviae^[xvi] autorul va fi, la rândul lui, în 1929 şi 1940, obiectul a două teze trecute la Cluj: doctorul Costache Vârnav, "Povăţuitorul sănătăţii" şi primele începuturi de popularizare sistematică a medicinei la români şi Nosografia Moldovei la 1836 după doctorul Constantin Vârnav^[xvii]. Fratele lui Constantin, Scarlat Vârnav, întemeiază în 1846 Biblioteca Română din capitala Franţei, eveniment pe care-1 consemnează printr-o broşură tipărită la Paris în acelaşi an şi în care, într-o Însemnare, transliterează alfabetul cirilic în cel latin şi propune un "Congres central", care să fixeze pe de o parte limba literară, iar pe de alta pronunţia, după sistemul fonetic, pe baza principiului: "Scrie cum se cuvine să vorbeşti; deci, pronunţă cum scrii"^[xviii].
 
Mai mulţi membri ai familiei Vârnav cotizează din ţară pentru Biblioteca Română din Paris^[xix], nucleu fierbinte al culturii naţionale în Occident şi pepinieră de luptători ai marelui '48 şi de militanţi pentru Unire. În această din urmă bătălie, Vârnăveştii au dat reprezentanţi în mai multe judeţe, iar trei dintre ei au fost deputaţi unionişti în Adunarea ad-hoc a Moldovei: postelnicul Costache Vârnav, doctorul, pentru judeţul Dorohoi, cu unanimitate de voturi, spătarul Gr. A. Vârnav, pentru judeţul Roman, iar vornicul Gh. (Iorgu) Vârnav-Liteanu, pentru judeţul Suceava.
 
În bibliografia consacrată de arhiereul dr. Veniamin Pocitan lui Sofronie Vârnav, aşa cum s-a numit în călugărie Scarlat, bibliotecarul de la Paris şi colaboratorul apropiat al lui N. Bălcescu, obârşia familiei ar fi fost satul Hilişeu, din judeţul Dorohoi^[xx]. Acelaşi credea familia "emigrată probabil în Moldova, din Bucovina, înainte de 1850", ceea ce e o eroare; el mai menţionează, cu o savuroasă gafă numerică, cum că acea comună, Hilişeu, "are aproape 500 de locuitori, cu peste 2000 (!) de suflete". Patru suflete şi ceva de locuitor nu-i, în definitiv, mare lucru. N-a spus poetul: "Românul are şapte vieţi în pieptu-i de aramă"? Mai menţionez că grădina publică din Botoşani a fost multă vreme numită "grădina Vârnav", după numele vechiului ei proprietar.
 
După acest prea lung preambul consacrat familiei care a dat ţării, în secolul al XIX-lea, cărturari, patrioţi revoluţionari şi unionişti, mari dregători, magistraţi şi ofiţeri superiori, parlamentari, primari şi prefecţi, să ne întoarcem la prea puţin cunoscutul memorialist.
 
Fie-ne îngăduit să atragem luarea-aminte că Teodor Vârnav, dintre toţi memorialiştii noştri, n-a fost numai primul în dată, dar şi întâiul şi unicul care şi-a mărturisit fără ruşine, dar şi fără cinism, ca pe fapte ce nu trebuie ascunse, toate relele pe care de obicei autorii de amintiri le ascund: furturile, mici şi mari, din copilărie şi adolescenţă, iar de la această vârstă tulbure, primele iubiri, fie chiar cele ancilare şi consecinţele lor, sanitare şi penale, neplăcute. Din acest punct de vedere Teodor Vârnav îmi aminteşte, mutatis mutandis, de marele memorialist englez Samuel Pepys, autorul jurnalului londonez, dintre anii 1660 şi 1669, editat şi la noi, dar cu străşnicie expurgat de tot ce atinge morala.^[xxi]
 
Aici adaug o paranteză filologică. Trăind în Basarabia ţaristă peste 25 de ani, înainte de a-şi scrie istoria vieţii, Teodor Vârnav îşi smălţează scrisul cu numeroase rusisme, cele mai multe din sectorul vieţii administrative (Artur Gorovei ne-a dat în a doua ediţie, din 1908, un glosar apriat^[xxii]).
 
La 27 mai 1831, el obţinuse de la Divanul Principatului Moldovei, în frunte cu mitropolitul Veniamin Costache, pe baza cărţilor domneşti din 5 iulie 1784 şi din 1787, adeverinţa că este "adevărat curgător dintr-acelaşi neam de boieri" (Sandul Vârnav, jicnicer, ficior lui Andrei Vârnav sin Toader Vârnav stolnic), pe baza adeverinţei din 22 aprilie 1831 a isprăvniciei ţinutului Sucevei; în 1833, pe temeiul acestor acte a fost înscris în lista nobililor din Basarabia.^[xxiii]
 
Ulterior datei de 1845, memorialistul nu s-a sinchisit să-şi povestească mai departe cursul vieţii. Se vede că citea şi frecventa teatrul. Mai ales când venea câte o trupă românească, după 1860, patriotul, "entuziasmat de piesele româneşti, de jocul actorilor români, arunca pungi cu bani pe scenă, câte o pungă pentru fiecare artist, ceea ce a atras atenţia poliţiei ruseşti"^[xxiv]. Îi căşunase mai de mult să scrie în metru popular versuri satirice, nu prea răutăcioase, cel puţin după cele ce s-au păstrat, unele cu titlul Unui megieş speculant şi alte două asemenea compuneri scrise de mână şi semnate tot T.V. pe două foi smulse dintr-un carnet cu pecete seacă, coroană şi inscripţia "Paris", una de inspiraţie bachică, cu titlul Urare proprietariului lor..., cealaltă, intitulată Rumânilor, un netăgăduit testimoniu al patriotismului ce l-a animat. Îi redau textul in extenso:
"Cetind ce să scrie/ cu dovezi şi tâlc/ într-o istorie/ rusască^[xxv], eu zic:/ noi dormim pe vatră/ ca iarna lăieşii,/ nu-ntrebăm vrodată/ ce fac megieşii,/ ai noştri rumâni,/ fraţii cei viteji,/ când cu cei păgâni/ avea războe, sfezi;/ în noi s-au răcit/ sângele rumân,/ el s-au hultuit/ acum cu strein,/ noi ne-am dezbinat/ de arbor, turchină,/ care au umbrat/ slava cè rumână./ Noi astăzi avem/ strein element,/ puţintei suntem/ daco-rumâni drept;/ de la noi lipseşte/ enthuaz şi râvnă,/ ce le pomeneşte/ hronica^[xxvi] rumână/ c-au fost oarecând/ la al nostru neam,/ în vreme de demult,/ când aveam un han/ din al nostru sânge,/ din a noastră viţă/ care nu se stânge/ au rămas sămânţă./ Ni s-au scurtat mâna,/ limba ni-i legată/ a face vreo mină/ nou[ă] nu se iartă// Şi dar pentru noi/ alta nu rămâne, ci a fi tot moi.../ S-aşteptăm mai bine./ Poate va urma/ vreo întrebare/ şi din nou cândva/ la a ţări^[i] strănsoare..."
 
Vârnav citise un letopiseţ moldovenesc, poate chiar culegerea lui M. Kogălniceanu, precum şi o istorie în limba rusă a domnitorilor noştri, apărută în 1859. Această referinţă şi aluzia directă la lipsa unui suveran pământean servesc la datarea aproximativă a stihurilor lui, probabil compuse în primii ani de domnie a lui Carol de Hohenzollern şi inspirate de un cald patriotism, de conştiinţa originii noastre daco-romane, a vitejiei străbune, precum şi a conjuncturii vitrege care ne-a scurtat mâna şi ne-a legat limba, cum atât de plastic exprimă cel hotărât să aştepte o nouă "strânsoare" la un loc a ţării. Lui nu i-au lipsit nici entuziasmul, nici râvna, pe care le simţea absente la semenii săi.