Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Lecţia, o meditaţie cu şapte teme


Octavian Saiu

17.02.2016
Editura Nemira
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Octavian Saiu
Lecţia, o meditaţie cu şapte teme
Editura Nemira, 2016



Citiţi prefaţa acestei cărţi.

***

Sexualitate

În Lecţia există mai multe sfere de sens. Ele se desprind din gândurile autorului, însă şi din puterea unui cititor de a le adăuga, prin imaginaţia sa. Unele rămân doar în intenţionalitatea lui Ionesco, precum svastica pe care, în curând, doar puţini vor fi în stare să o înţeleagă în toată măsura ei istorică, dar pe care el şi-a dorit-o incrustată în carnea Profesorului criminal. Altele ţin numai de modul în care în lumea de astăzi dăm viaţă prin lecturile noastre personajelor de acolo, cum se întâmplă cu viziunea politică particulară propusă de Mihai Măniuţiu la Sibiu, în contextul Coreii de Nord sau al oricărui stat totalitar. Însă, fără dubii, rămân acele zone de interpretare în care concepţia lui Ionesco de atunci şi sensibilitatea unui cititor de oricând se întâlnesc, acele dimensiuni cu totul esenţiale pentru ce înseamnă valoarea etern umană a textului şi contemporaneitatea lui în orice timp, dincolo de timp. Zona erotică a raporturilor dintre personaje este una dintre ele.

Merită precizat ceva de la bun început. Ionesco nu a fost obsedat de detalii fizionomice, nu a compus profiluri umane în stil romanesc, oferindu-le toate datele fizice şi psihologice în didascalii obositoare. Dimpotrivă, marea lui şansă ca dramaturg, şansa acordată de atâtea generaţii de regizori, a fost libertatea de lectură pe care o oferă, cu atâtea "goluri" - cum ar spune Wolfgang Iser, filosoful receptării - în textele sale, încât să-i invite pe cei care le citesc să le umple. Şi, cu toate acestea, un detaliu e cu obstinaţie prezent în câteva piese pe prima pagină, acolo unde vocea autorului se face auzită fără să fie reprodusă de noneroii săi: vârsta, vârstele personajelor.

Ştim, aşadar, că în Lecţia Eleva are optsprezece ani: e încă necoaptă şi oarecum "pură", dar - nota bene - deja matură, în stare să judece şi să se apere. Profesorul are între patruzeci şi cinci şi cincizeci de ani, aproximare menită să indice un aspect fiziologic mai mult decât un profil psihologic. Iar Marie este o femeie între patruzeci şi cincizeci de ani - din nou, o marjă destul de amplă, dar suficient de clară pentru a plasa identitatea ei într-o schemă care ar putea deveni singura pistă de lectură sigură în nebuloasa Lecţiei. Aşadar, Eleva nefiind o puberă gingaşă, cu totul vulnerabilă, nu poate fi vorba de o formă grotescă de pedofilie din partea Profesorului, ca în Lolita lui Nabokov, romanul care avea să intrige lumea întreagă la doar patru ani după premiera Lecţiei. Circumstanţa atenuantă pentru el devine agravantă pentru ea. Fără aura de copilă rătăcită prin jungla unor adulţi prea răi, lipsită de argumentul inocenţei pe care mulţi avocaţi din oficiu ar încerca să i-l ofere într-un tribunal improvizat al eticii, această tânără nu ajunge marioneta fără raţiune a poftelor Profesorului decât cu consimţământul ei asumat, garantat de vârsta unei maturităţi fie şi formale.

Pe de altă parte, dacă diferenţa de vârstă este atât de mare între ei, gestul dascălului pervertit devine repulsiv. E ceva împotriva firii şi, cu siguranţă, împotriva firii Elevei ce nu s-ar lăsa uşor sedusă de un bărbat cu cel puţin treizeci şi doi de ani mai în vârstă decât ea. Din binomul vârstelor, se deduc două trăsături majore: incompatibilitatea erotică între cei doi şi, la fel de important, promiscuitatea sinistră a unui individ care nu-şi poate potoli pulsiunile sexuale înainte de etapa pierderii lor. Şi ar mai fi un detaliu... O nuanţă intercalată de Ionesco undeva între aceste polarităţi de interpretare. Nu cumva, dacă nu e complet nevinovată, Eleva e chiar puţin vinovată? Vinovăţia victimei - în cazul crimei şi, mai ales, al violului - este unul dintre subiectele tabu ale sistemelor juridice din întreaga lume civilizată, însă Ionesco o pune în discuţie fără concesii şi cu o răceală care ne dă şi astăzi fiori. Eleva lui poate fi comparată cu personajul principal din romanul autobiografic fără perdea, scandalos, cvasipornografic al Melissei Panarello: eroina ei e o victimă, dar e una vinovată. Aberaţia sexuală nu e acolo decât o formă parşivă de iniţiere - cum credeau nu doar personajele fictive de tipul lui Valmont din Legături primejdioase, ci şi autori reali ca André Gide şi Oscar Wilde.

E limpede că Profesorul este tocmai în etapa crizei biologice, a vârstei de mijloc, când corpul începe să îi dea semnele unei schimbări fatale şi nevoia de a profita de resursele lui numărate devine imperioasă. Când scria Lecţia, Ionesco nu avea încă cincizeci de ani, aşa că nu experienţa personală l-a îndreptăţit să-l zugrăvească astfel pe acest ins libidinos - în sensul pur etimologic al termenului. Dar o anume exorcizare a temerilor trecerii spre un alt ciclu fiziologic, o anume tentativă de a proiecta în personaj spaima propriilor demoni marchează relaţia contorsionată între creator şi creaţia sa monstruoasă. Nevoia bărbatului ameninţat de pierderea virilităţii de a profita de orice şansă pentru a-şi manifesta încă viul instinct erotic este sursa unui dezastru pentru care orice altceva, de la adunare şi scădere până la lingvistica abracadabrantă, devine un biet pretext. Thomas Mann scria Moarte la Veneţia ca o elegie expresionistă a vârstei inocenţei perverse. Ionesco face în Lecţia portretul nonfigurativ al vinovăţiei tuturor vârstelor. Şi, la fel ca Thomas Mann în nuvela sa, îşi face şi un autoportret. Nu se descria cu candoare autorul Lecţiei pe sine însuşi ca fiind "timid şi agresiv", precum Profesorul său, care oscilează permanent între aceste extreme? Într-adevăr, vinovăţia nu e doar a unei singure vârste. Eleva ştie - sau cel puţin poate ghici - ce anume i se pregăteşte. Profesorul îi întinde capcana fiindcă vrea cu orice preţ să mai capete o stare orgasmică autoindusă, şi totuşi acompaniată. Iar Marie are o funcţie dublă, în acest labirint erotic pe care îl putem citi şi ca pe un joc cu reguli făcute tocmai pentru a fi călcate în picioare. Mai tânără decât stăpânul ei, are avantajul clar al femeii care îşi poate domina partenerul prin ascendentul nedrept al vârstei, cum de atâtea ori se întâmplă în relaţiile de cuplu.

Ceea ce Ionesco transformă în miezul unei complicităţi care duce la crimă nu e o prejudecată. E o realitate psihosexuală ce garantează în piesa lui o convenţie lipsită de multe alte justificări: Marie, deşi îi este inferioară ca statut Profesorului, îşi impune prezenţa fără niciun efort, graţie unei forme de autoritate născute pe fondul unei intimităţi uşor de bănuit. Însă, faţă de Elevă, Marie are acest uriaş dezavantaj, de a fi mai în vârstă şi mai puţin dezirabilă. Ca o soţie care acceptă escapadele soţului din convingerea că nu sunt decât rătăciri temporare ale celui care îi va rămâne fidel din dependenţă, complezenţă sau laşitate, ea îşi aduce rivala în situaţia ideală de a fi eliminată ştiind că, odată cu acest epilog, partenerul va fi îngenuncheat de starea de culpabilitate asumată. Marie nu încearcă, de fapt, să îi reteze bărbatului surescitat pornirile nelalocul lor înainte de un viol implacabil. Nu îl apostrofează pentru a-l opri din expansiunea erotică tot mai vizibilă, mai ales din punctul ei de vedere. Nu ar avea niciun efect şi, mai grav, ar putea să-şi piardă poziţia privilegiată de a fi punctul fix în biografia cu atâtea variabile sexuale a Profesorului. Şi atunci acceptă totul, având consolarea că actul fizic va duce la îndepărtarea rivalei: moartea Elevei e eliberarea ei, răzbunarea planificată din capul locului, cu acelaşi sânge rece cu care va şterge toate urmele la final.

Lecţia e un scenariu sadomasochist cu roluri interşanjabile. Sau, mai bine zis, este un scenariu sadic şi masochist - în sensul dat de Gilles Deleuze acestor doi termeni, pe care îi separa tranşant şi îi considera necomplementari, spre deosebire de Freud. Cine suferă şi de ce? Cine e cel care provoacă durerea? Cine o savurează? Şi, mai ales, nu cumva e totul un fel de joc bine pus la punct, pentru ca să reînceapă exact din punctul în care s-a încheiat? E posibil să fie aşa, iar atunci Eleva care apare la final nu este decât o altă ipostază a aceleiaşi fiinţe, reapărută pentru a oferi o nouă satisfacţie. Marie şi Profesorul sunt un cuplu blazat, saturat până la refuz de plăcerile moderate ale normalităţii, nevoiţi să recurgă la astfel de stratageme stranii pentru a-şi învinge plictisul şi inerţia sexuală. Toată povestea rezumă, într-un anume sens, o civilizaţie occidentală care şi-a risipit energiile şi îşi devorează propriile obsesii, transformând sexualitatea în violenţă. Ionesco ştia prea bine ceea ce Freud decretase cu tristeţe la începutul secolului, ca o concluzie asupra parcursului despiritualizat al omului modern: între instinctul de viaţă al Erosului şi instinctul de moarte guvernat de Thanatos există o legătură profundă, pe care pornirile noastre o reactivează constant. Mai târziu, psihanaliza franceză a teoretizat intens această problematică, pe care limba lui Lacan o reflectă în chip poetic prin apropierea sonorităţilor: amour/mort.

Autorul Lecţiei împrumută, aşadar, de la Freud mai mult decât o posibilă ierarhie a structurilor psihice manifeste în piesă: Sinele (sugerat prin impulsurile instinctive ale Profesorului), Eul (evocat de principiul realităţii pe care îl întruchipează Eleva) şi Supra- Eul (marcat de intervenţiile moralizatoare ale Slujnicei). Cu mult înainte ca Elfriede Jelinek să dea lumii literare cel mai stupefiant portret de dascăl în Pianista, Ionesco introduce termenii sadomasochismului într-o ecuaţie pedagogică. În ceea ce presupune confruntarea psihologică dintre Profesor şi Elevă, dintre el şi Marie, în ce se desprinde ca efect din intervenţiile slujnicei care mai mult îl întărâtă, în simpla împărţire a rolurilor între un stăpân şi o slujitoare, cu o prezenţă neutră ce va fi anihilată pe parcurs, în formula graduală de a o seduce şi supune pe Elevă, în suprapunerea dintre actul sexual mimat şi lovitura mortală semiimaginară, în accelerarea ritmului prin cuvinte cu conţinut erotic clar, conectând zone erogene ale trupului cu centri de stimulare verbală, în punctul culminant atins odată cu consumarea crimei, în tot ce se petrece mai apoi între cei doi "supravieţuitori" ai spectacolului orgiastic pe care (şi) l-au oferit, în toate aceste culoare semantice Ionesco presară ingredientele unei partide de sex macabru, sadic şi masochist, deopotrivă. Nu de puţine ori piesa a fost montată în Occident într-o asemenea cheie, cu o elevă care îşi seduce deliberat profesorul într-un joc în care se pierde pe sine. Şi nu de mai puţine ori, în Orient, ideea de viol e reprezentată în pictură printr-o formă de seducţie venită din partea unei fete presupus inocente. Nu din senin a apărut în şcolile talibanilor marota extremă, radicală şi absurdă, de a separa profesorul de eleve printr-o draperie opacă, în aşa fel încât ei să nu se poată vedea.

La întrebarea deloc superfluă legată de titlul piesei şi de contextul ei, de faptul că avem de-a face cu o lecţie, şi nu cu o întâlnire de oricare alt tip, se poate răspunde şi aşa. Este o lecţie pentru că acolo, între un profesor şi eleva lui, se poate naşte cel mai periculos, mai pervers şi mai imoral joc sexual cu putinţă. Împotriva naturii. Josnic. Dar teribil de tentant pentru cei înclinaţi spre astfel de deviaţii, precum falsul profesor şi pretinsa slujnică, plecaţi într-o aventură în care victima nu e o victimă, ci doar o parteneră care-şi acceptă condiţia de sclav. Mai mult, şi-o amplifică. Şi cum altfel se poate explica faptul că, în momentele de entuziasm bolnăvicios ale Profesorului, când se apropie de extaz prin elucubraţiile sale lingvistice, Eleva pare că îl stârneşte şi mai mult, că îi aţâţă instinctele prin răspunsurile ei? Departe de inocenţa pe care i-o atribuie fiecare dintre noi la început, ea este o veritabilă jucătoare în acest scenariu în care intră nesilită de nimeni şi iese doar pentru a-şi relua rolul puţin mai târziu. La sfârşit, după ce se aude din nou sunetul soneriei, tot ea îşi face apariţia; iar jocul o ia de la capăt ca într-o poveste pornografică reciclată cu Scufiţa Roşie şi Lupul cel rău, deghizaţi într-o elevă şi un profesor.

În acest tip de lectură, Marie devine un soi de magister ludi: o pofteşte pe Elevă, pregăteşte terenul, anunţă regulile, îi amendează profesorului micile abateri de la regulamentul impus, îl sancţionează la final. Voluptatea ei este de a fi în acelaşi timp implicată şi detaşată, în interiorul jocului şi mereu pe margine, jucător şi observator. Şi, atunci, adevăratul voyeur este publicul. Suntem noi, cei care savurăm din întunericul conspirativ al sălii dialogul încărcat de energie erotică, orgia cu un bărbat şi două femei, împănată cu violenţă mimată şi reală, cât să devină un spectacol suculent de sexualitate exhibiţionistă. Martori tăcuţi, plătitori de bilet, suntem încântaţi de suferinţa la care e supusă "biata" elevă şi consolaţi de pedeapsa pe care Profesorul o primeşte de la cea care i-a redevenit stăpână. Iar momentul crimei, ca o juisare, devine la Ionesco echivalentul unui fals catharsis eliberator, satisfacţie cvasimeschină a celor care stăm şi privim de la distanţă "durerea celorlalţi", aflaţi pe scenă.

***


Lansare de carte
Lecţia, o meditaţie cu şapte teme
La 65 de ani de la premiera piesei lui Eugène Ionesco

Pe 20 februarie 1951, la Paris, la Théâtre de Poche Montparnasse, avea loc premiera absolută a Lecţiei lui Eugène Ionesco. Piesa a fost mai tarziu tradusă şi montată în toate marile capitale teatrale ale lumii, devenind una dintre operele de referinţă ale dramaturgiei secolului XX.

La 65 de ani de la premieră, pe 20 februarie 2016, ora 16.30, Editura Nemira vă invită la lansarea volumului Lecţia, o meditaţie cu şapte teme de Octavian Saiu.

Evenimentul va avea loc la Institutul Francez din Bucureşti - Bulevardul Dacia, Nr. 77
Prezintă: Oana Pellea, Monica Andronescu, Sorin Alexandrescu
Cu participarea lui Constantin Chiriac.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




1 comentariu

  • ciudat...
    Barbu Brăiloiu, 20.02.2016, 16:44

    Am recitit, cu atenție, textul. În el, Profesorul vorbește despre urechi și nas... despre limbă (dar e vorba de limba spaniolă)... despre mâinile Elevei. Apoi, într-o demență recidivantă, apelează la un cuțit (care, orice s-ar spune, nu este un simbol falic), cu cre o ucide. De unde delirul acesta „criticologic”, nu de aprofundare/reinterpretare ci de (re)creare a unei opere, în cheie obsesiv sexuală, sado-maso, de invocare a pedofiliei...?!
    Îmi amintesc despre un alt critic (de film), care inventase, și el, un obiect inexistent în opera analizată. Așa, pentru savoarea demonstrației.
    În cazul de față, demersul devine cel puțin discutabil, chiar dacă autorul nu mai are drept la replică.

Spacer Spacer