Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Jocul interior şi Tenisul


W. Timothy Gallwey, traducere de Cristina Tănase

24.02.2016
Editura Spandugino
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
W. Timothy Gallwey
Jocul interior şi Tenisul
Editura Spandugino, 2013

Traducere din limba engleză de Cristina Tănase


Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****

Unu. Reflecţii asupra componentei mentale a tenisului

Problemele care le dau cea mai mare bătaie de cap jucătorilor de tenis nu sunt cele care privesc modul corect de a manevra o rachetă. Cărţi şi profesionişti care să ofere astfel de informaţii sunt destui. Şi nici nu-i prea auzi plângându-se, pe cei mai mulţi dintre jucători, de limitele fizice. Cea mai des invocată nemulţumire a sportivilor al căror nume continuă să răsune în timp este: "Nu e vorba că nu ştiu ce să fac, ci că nu fac ceea ce ştiu!" Alte nemulţumiri obişnuite, care apar constant în atenţia practicanţilor de tenis:
Joc mai bine în timpul antrenamentelor decât în timpul meciului.
Ştiu exact unde greşesc în lovitura mea de dreapta, dar nu pot să scap de acest prost obicei.
Atunci când mă străduiesc să execut lovitura exact aşa cum scrie în carte, ratez de fiecare dată. Când mă concentrez asupra unui singur lucru pe care trebuie să-l fac, le uit pe toate celelalte.
Ori de câte ori ajung în faţa unei mingi de meci împotriva unui jucător bun, devin atât de nervos, încât îmi pierd întreaga concentrare.
Îmi sunt cel mai mare adversar; de obicei mă bat singur.

Mulţi jucători, indiferent de sport, ajung să se confrunte frecvent cu astfel de dificultăţi sau cu altele asemănătoare şi nu este chiar uşor să dobândeşti o înţelegere practică a felului în care le-ai putea rezolva. Jucătorul se alege de multe ori doar cu aforisme suprautilizate, precum: "Ei bine, tenisul este un joc profund psihologic şi trebuie să-ţi dezvolţi atitudinea mentală adecvată." sau "Trebuie să fii încrezător şi să ai acea dorinţă puternică de a câştiga, altfel vei fi mereu un învins." Dar cum poate cineva să fie "încrezător" sau să-şi dezvolte "o atitudine mentală adecvată"? De obicei, aceste întrebări rămân fără răspuns.

Aşadar, pare să mai fie destul loc pentru a discuta despre îmbunătăţirea procesului mental, cel care traduce informaţia tehnică despre cum să loveşti o minge în acţiune efectivă. Cum să-ţi dezvolţi capacităţile interioare, fără de care performanţa la nivel înalt nu este posibilă, face subiectul cărţii Jocul interior şi tenisul.

O lecţie tipică de tenis

Imaginează-ţi ce se petrece în mintea unui elev entuziast care ia lecţii de la un tânăr şi la fel de entuziast profesor de tenis. Să presupunem că elevul este un om de afaceri, de vârstă mijlocie, decis să-şi îmbunătăţească poziţia pe scara ierarhică a vreunui club. Profesorul stă lângă fileu cu un coş mare plin de mingi şi, nefiind prea sigur dacă elevul său consideră că merită banii plătiţi pe lecţie, evaluează cu mare atenţie fiecare lovitură. "Este bine, dar vedeţi că rotiţi puţin cam mult partea rachetei cu care loviţi mingea, domnule Weil. Acum, mutaţi greutatea pe piciorul din faţă în timp ce urmăriţi mingea... Acum aţi retras prea târziu racheta... Legănarea iniţială ar trebui să fie ceva mai jos decât la lovitura precedentă... Aşa, mult mai bine." În scurt timp, în mintea domnului Weil se amestecă şase gânduri despre ce ar trebui să facă şi alte şaisprezece despre ce n-ar trebui. Perfecţionarea devine ceva ciudat şi foarte complicat, dar atât el cât şi profesorul sunt impresionaţi de analiza atentă făcută fiecărei lovituri, iar taxa este achitată, de bună voie, conform chitanţei, urmată fiind de sfatul "să continui să exersezi, şi-n cele din urmă vei observa o adevărată îmbunătăţire."

Recunosc că şi eu, ca tânăr profesor, exageram cu lecţiile, iar într-o zi, când mă găseam într-o stare de spirit mai relaxată, am început să vorbesc mai puţin şi să observ mai mult. Spre surprinderea mea, anumite greşeli, pe care le vedeam dar nu le menţionam, erau corectate de la sine, fără ca elevul să-şi dea seama vreo clipă că le-ar fi făcut. Şi-atunci, cum se produceau schimbările? Deşi găseam acest lucru ca fiind foarte interesant, a fost destul de dificil pentru orgoliul meu, căci nu prea mai vedeam cum aş fi putut să-mi mai asum creditul pentru îmbunătăţirile care aveau loc. Lovitura a fost cu atât mai mare atunci când am realizat că, uneori, instrucţiunile mele verbale păreau chiar să diminueze posibilitatea ca modificările dorite să se petreacă.

Toţi profesioniştii care predau ştiu la ce mă refer. Cu toţii au elevi asemeni lui Dorothy în cazul meu. I-am dat o comandă uşoară lui Dorothy, fără vreo presiune anume: "De ce, în loc să execuţi lovitura de la nivelul taliei, nu încerci s-o faci de la nivelul umărului? Rotaţia imprimată va ţine mingea în teren." Desigur, Dorothy a încercat să-mi urmeze sfatul. Muşchii din jurul gurii i s-au încordat; sprâncenele i s-au ridicat într-o privire încruntată; muşchii antebraţului i s-au încordat şi ei, făcând mobilitatea aproape imposibilă; iar în final lovitura a fost cu numai câţiva centimetri mai înaltă. În acest punct, răspunsul standard al unui profesor răbdător este: "E mai bine, Dorothy, dar relaxează-te, nu te strădui aşa de tare!" Sfatul e în principiu unul bun, numai că Dorothy nu înţelege cum ar putea să se "relaxeze" şi în acelaşi timp să încerce din răsputeri să lovească mingea corect.

De ce trebuie ca Dorothy - sau tu, ori eu - să trăim o încordare atât de nefirească în timp ce executăm o acţiune voită, care nu e dificilă din punct de vedere fizic? Ce se întâmplă în interiorul minţii noastre între momentul în care ni se dă instrucţiunea şi cel în care mişcarea e finalizată?

O primă bănuială a răspunsului la această întrebare cheie am avut-o într-un moment de rară intuiţie, după o lecţie cu Dorothy: "Indiferent de ce se petrece în mintea ei, e în mod cert prea mult! Încearcă atât de tare să mişte racheta în felul în care eu îi spun, încât nu se mai poate concentra asupra mingii." Atunci şi acolo, mi-am promis că voi reduce drastic din volumul de instrucţiuni verbale.

Următoarea lecţie din acea zi a fost cu un începător, pe nume Paul, care nu mai ţinuse vreodată în mână o rachetă. Eram decis să-i arăt cum se joacă folosindu-mă de cât mai puţine instrucţiuni posibil; voiam să încerc să-i păstrez mintea cât mai limpede şi să văd dacă asta face vreo diferenţă. Aşa că am început spunându-i lui Paul că vreau să încerc ceva nou: urma să sar în întregime peste explicaţiile obişnuite pe care le dădeam începătorilor despre modul corect de a apuca mânerul rachetei, de a lovi şi de a-şi poziţiona piciorul în cazul loviturii de dreapta. În schimb, urma să execut eu însumi zece lovituri directe şi voiam ca el să le privească cu atenţie, fără să se gândească la ceea ce făceam, ci încercând, pur şi simplu, să decupeze o imagine vizuală a loviturii directe. Urma să repete mental de câteva ori acea imagine, iar apoi să-şi lase corpul să o imite. După ce am executate zece lovituri, Paul s-a imaginat făcând acelaşi lucru. Apoi, în timp ce-i puneam în mână racheta, aşezându-i-o într-o strânsoare corectă, mi-a spus: "Am observat că primul lucru pe care l-ai făcut a fost să-ţi mişti picioarele." I-am dat un răspuns care nu spunea, de fapt, ceva anume şi l-am rugat să-şi lase pur şi simplu corpul să imite cât de bine putea lovitura de dreapta. A aruncat mingea, a executat o mişcare perfectă aplecându-se pe spate, apoi în faţă, cu racheta în echilibru, pentru ca apoi, cu o mobilitate firească, să încheie lovitura în dreptul umărului, perfect pentru prima sa încercare! Dar stai, cum rămâne cu picioarele? Nu şi le mişcase nici măcar un centimetru din poziţia iniţială, perfectă, pe care o luase înainte de a-şi primi înapoi racheta. Păreau ţintuite în teren. Am arătat înspre ele, iar Paul a spus: "Oh, da, am uitat de ele!" Singurul element al loviturii pe care Paul încercase să-l memoreze era, de fapt, singurul pe care nu-l executase! Toate celelalte fuseseră absorbite şi reproduse fără ca un cuvânt să fie rostit sau vreo instrucţiune dată!

Începusem să învăţ ceea ce toţi profesorii de tenis şi elevii lor ar trebui să înveţe: că imaginile sunt mai bune decât cuvintele, că a arăta e mai de folos decât a vorbi, că prea multe îndrumări sunt mai rele decât nici una, şi că a-ţi da toată silinţa duce de multe ori la rezultate negative. O întrebare mă nedumerea: ce e rău în a-ţi da silinţa? Ce înseamnă a-ţi da toată silinţa?

Să joci "fără să gândeşti"

Să ne gândim la starea mentală a unui jucător despre care se spune că este "înflăcărat" sau că "joacă în funcţie de propria stare". Se gândeşte el oare cum să lovească fiecare minge în parte? Se gândeşte cu adevărat la ceva? Luaţi aminte la expresiile folosite cel mai adesea pentru a descrie un jucător aflat la apogeu: "Nu e în toate minţile", "Joacă pe deasupra capului său", "E inconştient", "Nu pare să ştie ce face." Trăsătura comună a tuturor acestor descrieri e aceea că o anume parte a minţii nu este activă. Practicanţii diferitelor sporturi folosesc expresii asemănătoare, iar cei mai buni dintre ei ştiu că nu pot avea performanţe de vârf atunci când se gândesc tocmai la asta.

În mod cert, a juca cu o aparentă inconştienţă nu înseamnă să joci fără conştiinţă. Aşa ceva ar fi chiar dificil! De fapt, cel care joacă "fără să gândească" este mult mai conştient de minge, de teren şi, atunci când e necesar, de adversarul său. În schimb nu este conştient că-şi dă singur o grămadă de instrucţiuni, că se gândeşte cum anume să lovească mingea, cum să corecteze greşelile din trecut sau cum să repete ceea ce tocmai a făcut. Este conştient, dar fără să se gândească propriu-zis, fără să se străduiască din răsputeri. Un jucător aflat într-o asemenea stare de spirit ştie unde trebuie să ajungă mingea, dar nu trebuie să se "străduiască din răsputeri" pentru a o trimite acolo. Pur şi simplu se întâmplă - şi de multe ori cu o acurateţe mult mai mare decât ar fi putut spera. Jucătorul pare să fie cufundat într-un flux al acţiunii care-i pretinde întreaga energie, şi totuşi dovedeşte o mai mare forţă şi acurateţe. De obicei, această "serie fierbinte de acţiuni" continuă până în momentul în care începe să se gândească propriu-zis la ea, încercând să o menţină; dar imediat ce încearcă să-şi exercite controlul asupra acestei stări, o pierde.

Să testezi această teorie e o chestiune simplă, asta dacă nu te deranjează un mic şiretlic în strategia de joc. Data viitoare când adversarul tău are o astfel de serie de lovituri foarte bune, întreabă-l doar, în timp ce schimbaţi terenul: "Spune-mi, George, ce faci diferit azi, de ai o directă atât de bună?" Dacă muşcă momeala - şi 95% o vor face - şi începe să se gândească la cum loveşte, descriindu-ţi cum iese în întâmpinarea mingii, cum încheietura mâinii îi rămâne cât mai fermă, iar încheierea loviturii e mai bună, în mod inevitabil, streak-ul lui se va sfârşi. Îşi va pierde coordonarea şi mobilitatea încercând să repete exact ceea ce, cu câteva minute mai devreme, îţi spunea că face atât de bine.

Dar poate cineva să înveţe să joace "fără să gândească" în mod voit? Cum poţi să fii aparent inconştient în mod conştient? Pare o contradicţie în termeni; totuşi, o asemenea stare poate fi atinsă. Poate că o modalitatea mai bună de a descrie un jucător "inconştient" ar fi aceea spunând că mintea lui este atât de concentrată, de determinată, încât e nemişcată. Devine una şi aceeaşi cu ceea ce execută corpul, iar funcţiile inconştiente sau automate lucrează fără a fi perturbate de gânduri. O minte concentrată nu are loc să se gândească la cât de bine face corpul ceea ce face, şi cu atât mai puţin cum să facă. Când un jucător se află într-o asemenea stare, sunt slabe şanse ca el să împiedice cumva exprimarea plenară a potenţialului său de a juca, învăţa şi bucura de toate acestea.

Posibilitatea de a atinge o asemenea stare reprezintă scopul major al Jocului interior. Este necesară dezvoltarea aptitudinilor interioare, dar este important de notat că dacă, în timp ce înveţi tenis, începi să înţelegi cum să-ţi concentrezi atenţia şi cum să ai încredere în tine, atunci ai învăţat ceva cu mult mai valoros decât cum să execuţi un rever în forţă. Reverul îţi va aduce avantaje doar pe terenul de joc, dar capacitatea de a stăpâni arta unei concentrări fără efort este inestimabilă pentru oricare dintre lucrurile pe care ţi-ai propus să le faci.

Doi. Descoperirea celor două Eu-uri

În încercarea mea de a înţelege arta unei concentrări relaxate, o turnură majoră s-a produs atunci când, în timp ce dădeam lecţii, am început să observ din nou ceea ce se petrecea sub ochii mei. Iată ce-şi spun jucătorii lor înşişi, pe teren: "Haide, Tom, loveşte mingea abia când ajunge în faţa ta."

Ne interesează ceea ce se petrece în mintea jucătorului. Cine cui şi ce îi spune? Majoritatea jucătorilor îşi vorbesc continuu lor înşişi atunci când sunt pe teren. "Pregăteşte-te pentru minge". "Fii atent la reverul lui." "Nu scăpa mingea din ochi." "Îndoaie-ţi genunchii." Comenzile sunt interminabile. Pentru unii, e ca şi cum ar asculta înregistrarea ultimei lecţii, derulată în minte. Apoi, după ce lovitura a fost executată, un alt gând străbate mintea, care ar putea fi exprimat astfel: "Nepriceputule, până şi bunica ta ar putea juca mai bine!" Într-o zi mi-am pus o întrebare esenţială - "Cine îi vorbea cui? Cine mustra şi cine era cel mustrat?" "Eu vorbesc cu mine însumi", spun cei mai mulţi. Dar cine este acest "eu" şi cine "mine însumi"?

În mod evident, "eu" şi "mine însumi" sunt entităţi separate, altfel, nu ar mai putea avea loc o conversaţie, aşadar, putem spune că în interiorul oricărui jucător se găsesc două "eu-uri". Primul, adică "eu", pare să fie cel care dă instrucţiunile; celălalt, adică "mine însumi", este cel care execută acţiunea. Apoi "eu" revine cu o evaluare a acţiunii respective. Pentru o mai mare claritate, "comandantului" îi vom spune Eul 1, iar "executantului", Eul 2.

Acum suntem pregătiţi pentru unul dintre postulatele majore ale Jocului Interior: în cazul fiecărui jucător, tipul de relaţie care există între Eul 1 şi Eul 2 reprezintă factorul principal în determinarea capacităţii acestuia de a-şi transforma cunoştinţele tehnice în acţiune efectivă. Cu alte cuvinte, secretul unui joc de tenis mai bun - sau a oricărui alt lucru făcut mai bine - constă în îmbunătăţirea relaţiei dintre comandantul conştient, Eul 1, şi aptitudinile naturale ale Eului 2.

Relaţia tipică dintre Eul 1 şi Eul 2

Imaginează-ţi că în loc să fie părţi componente ale aceleiaşi persoane, Eul 1 (comandantul) şi Eul 2 (executantul) ar fi două persoane separate. Cum ai caracteriza relaţia dintre cele două, după ce ai fost martor la următoarea lor discuţie? Jucătorul, pe teren, încearcă să-şi îmbunătăţească o lovitură. "Ce naiba, menţine fermă încheietura aia tâmpită", ordonă el. Apoi, în timp ce minge după minge ajunge dincolo de plasă, Eul 1 îi reaminteşte Eului 2: "Ţine-o dreaptă. Ţine-o dreaptă. Ţine-o dreaptă." Monoton? Imaginează-ţi cum trebuie să se simtă Eul 2! E ca şi cum Eul 1 ar crede că Eul 2 nu stă bine cu auzul, că are memorie scurtă sau că e chiar prost. Adevărul este, desigur, că Eul 2, care cuprinde partea inconştientă a minţii şi a sistemului nervos, aude totul, nu uită nimic niciodată şi nu este nici pe departe prost. După ce a lovit o dată ferm mingea, va şti mereu ce muşchi să contracte pentru a o face din nou bine. Aceasta e natura lui.

Şi ce anume se întâmplă în timpul loviturii în sine? Dacă priveşti cu atenţie faţa unui jucător, vei vedea că muşchii feţei i se încordează, iar buzele i se strâng într-o atitudine plină de efort şi concentrare. Dar muşchii încordaţi ai feţei nu sunt necesari nici pentru a executa un rever, şi nici nu ajută la o mai bună concentrare. Cine iniţiază atunci acest efort? Eul 1, desigur. Dar de ce? Se presupune că el este cel care comandă, nu executantul, şi totuşi nu pare să aibă prea multă încredere că Eul 2 îşi va face treaba, altfel n-ar mai face el singur toată munca. Acesta este miezul problemei: Eul 1 nu are încredere în Eul 2, deşi acesta înglobează întregul potenţial pe care ţi l-ai dezvoltat până la acel moment şi este cu mult mai capabil să controleze sistemul muscular decât Eul 1.

Să ne întoarcem la jucătorul nostru. Pentru că muşchii lui sunt atât de încordaţi de acest supra efort, atunci când are loc contactul cu mingea, se produce o uşoară smucitură a încheieturii, iar mingea loveşte linia de fund. "Prostule, n-ai să înveţi niciodată cum se execută un rever", se plânge Eul 1. Gândind prea mult şi încercând din răsputeri, Eul 1 a produs tensiune în muşchi şi un conflict în interiorul corpului. El este, de fapt, cel responsabil pentru greşeală, dar dă vină pe Eul 2 iar apoi, continuând cu această învinovăţire, ajunge să-şi sape propria încredere în Eul 2. Iar rezultatul e o lovitură tot mai slabă şi o frustrare care creşte tot mai mult.

A încerca din răsputeri: o virtute cu semnul întrebării

Nu ni s-a spus oare, încă din copilărie, că nu vom reuşi să obţinem nimic dacă nu încercăm din răsputeri? Aşadar, ce înţelegem atunci când observăm pe cineva care încearcă din răsputeri? Că ar fi mai bine să nu încercăm chiar atât de tare? Având deja în minte conceptul celor două Eu-uri, încearcă să vezi dacă îţi poţi răspunde la acest aparent paradox, după ce vei citi următoarea expunere.

Într-o zi, în timp ce mă tot gândeam la aceste chestiuni, o soţie casnică - veselă şi atrăgătoare - a venit la mine pentru o lecţie, plângându-mi-se că este pe cale să renunţe de tot la tenis. Era, într-adevăr, foarte descurajată, după cum singură spunea: "Nu reuşesc să mă coordonez deloc. Vreau să ajung să fiu atât de bine pregătită, încât, atunci când soţul meu mă va ruga să joc cu el la dublu mixt, să nu mai sune doar ca o obligaţie de familie." Când am întrebat-o care crede că este problema, mi-a răspuns: "Din nu ştiu ce motiv, nu reuşesc să lovesc mingea cu racordajul rachetei; de cele mai multe ori o lovesc cu rama."

"Hai să vedem", i-am spus, în timp ce căutam în coşul meu cu mingi. I-am trimis zece directe, de la înălţimea taliei, de la o distanţă nu prea mare, în aşa fel încât să nu fie nevoită să se mişte după ele. Am fost surprins să văd că pe opt din zece le-a lovit fie direct cu rama, fie cu ambele, racordaj şi ramă. Totuşi, lovitura ei era destul de bună. Eram nedumerit. Nu exagerase problema. M-am gândit că poate e vreo problemă oftalmologică, dar m-a asigurat că vede perfect.

Aşa că i-am spus lui Joan că vom încerca câteva experimente. Mai întâi am rugat-o să încerce cât poate de mult să lovească mingea cu centrul rachetei. Bănuiam că asta va produce rezultate şi mai proaste, ceea ce mi-ar fi susţinut ideea cu privire la "a încerca din răsputeri". Dar nu orice nouă teorie merge mereu strună; în plus, îţi trebuie ceva talent pentru a lovi opt din zece mingi cu rama - atât de îngustă - a rachetei. De data asta, a reuşit să lovească numai şase din zece mingi cu cadrul. Apoi, i-am spus să lovească mingile chiar cu cadrul. De această dată, a lovit numai patru cu rama şi a executat o lovitură corectă în cazul celorlalte şase. Era destul de surprinsă, dar era cât pe ce să-i dea o lovitură Eului 2 când a spus: "Of, niciodată nu-mi iese nimic din ceea ce încerc să fac!" De fapt, era foarte aproape de un adevăr esenţial. Îi era tot mai limpede că modul ei de a încerca nu-i era de niciun folos.

Aşa că, înainte de a lovi următorul set de mingi, am rugat-o pe Joan: "De data asta, vreau să te concentrezi asupra cusăturilor mingii. Nu te gândi unde o vei lovi. De fapt, nu încerca să loveşti mingea deloc. Lasă-ţi, pur şi simplu, racheta să lovească mingea acolo unde ea vrea, şi vom vedea ce se întâmplă." Joan a părut ceva mai relaxată şi a reuşit să lovească nouă din zece mingi direct cu centrul rachetei! Numai pe ultima a atins-o tot cu cadrul. Am întrebat-o dacă era conştientă de ceea ce se întâmpla în mintea ei atunci când a lovit ultima minge. "Desigur, mi-a răspuns ea cu bucurie în voce, mă gândeam că, până la urmă, pot ajunge jucătoare de tenis." Avea dreptate.

Joan începuse să simtă diferenţa dintre "a încerca din răsputeri", energia Eului 1, şi "efort", energia folosită de Eul 2 pentru a îndeplini munca necesară. În timpul ultimului set de mingi, Eul 1 era ocupat să urmărească cusăturile mingii. Drept rezultat, Eul 2 a putut să-şi vadă de treabă fără să fie întrerupt, dovedindu-se a fi chiar destul de priceput. Chiar şi Eul 1 începuse să recunoască talentele Eului 2; Joan era pe cale să le aducă laolaltă pe cele două.

A te aduna mental în tenis presupune să-ţi dezvolţi o serie de abilităţi interioare: 1) să înveţi cum să obţii cea mai clară imagine a rezultatului pe care ţi-l doreşti; 2) să înveţi să ai încredere că Eul 2 va performa la nivelul său maxim şi că va şti să înveţe atât din succesele cât şi din eşecurile sale; şi 3) să înveţi să priveşti lucrurile "fără a le judeca" - adică, să vezi ceea ce se întâmplă efectiv, mai degrabă decât să observi cât de bine sau de rău se întâmplă. Iar asta înseamnă mai mult decât "a încerca din răsputeri." Toate aceste capacităţi se subordonează unei abilităţi esenţiale, fără de care nimic valoros nu se împlineşte vreodată: arta unei concentrări relaxate.

Jocul interior şi tenisul va explora, în paginile care urmează, calea de a dobândi aceste capacităţi, folosind tenisul drept mijloc.

Citiţi continuarea acestui fragment aici.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer