Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Fotografie de grup cu doamnă


Heinrich Boll, traducere de Petru Forna

23.03.2016
Editura Polirom
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Heinrich Boll
Fotografie de grup cu doamnă
Editura Polirom, 2010

Traducere din limba germană şi note de Petru Forna



*****
Intro

Din întreagă creaţie a lui Boll, Fotografie de grup cu doamnă (1971) este, poate, cea mai copleşitoare frescă a Germaniei din timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi din anii reconstrucţiei ulterioare, o lectură fundamentală pentru cei ce vor să înţeleagă o lume, cu obsesiile, orgoliile şi fricile ei. În acelaşi timp, este o emoţionantă poveste de viaţă, avînd-o în centru pe Leni Gruyten, o femeie puternică, prinsă în vîrtejul nebuniei războiului. Prozatorul german adopta o tehnică narativă inedită: îşi scrie romanul sub formă unei investigaţii obiective asupra protagonistei, interogînd personaje din jurul ei şi relatînd, astfel, pas cu pas, evenimentele ce îi marchează destinul. Imaginea de ansamblu obţinută în cele din urmă, asupra traiului cetăţenilor obişnuiţi pe teritoriul Germaniei în timpul războiului şi după sfîrşitul acestuia, este colosală.

Heinrich Boll este al doilea scriitor german, după Thomas Mann, distins cu Premiul Nobel pentru Literatură (1972).

"În spatele fiecărui cuvînt se ascunde o întreagă lume, care trebuie imaginată. De fapt, fiecare cuvînt conţine o încărcătură imensă de amintiri - nu doar ale unei singure persoane, ci ale întregii omeniri." (Heinrich Boll)

"Cel care va încerca să cuprindă dintr-o singură răsuflare generoasa şi extrem de variata scriitură a lui Heinrich Boll va descoperi că ţine în mîini o "noţiune". Căci în aceste scrieri - începute cu douăzeci de ani în urmă şi culminînd cu romanul Fotografie de grup cu doamnă - există constant o dublă tema care deserveşte o astfel de noţiune sintetizanta: Estetică umanităţii şi lipsa ei de adăpost. Însă fiinţele lipsite de adăpost ale lui Boll nu sînt indivizi lipsiţi şi de credinţă sau epave umane aruncate dincolo de bastioanele civilizaţiei. Poveştile lui sînt despre o societate în sine fără acoperiş deasupra capului, o epocă deraiată, dislocată, care stă la fiecare colţ de stradă cu mînă întinsă, rugîndu-se pentru milă unui spirit blînd şi pentru solidaritate umană." (Discursul de decernare a Premiului Nobel pentru Literatură, 1972)

***
Fragment

Deci doi. Una, Hölthohne, era mai mult o grădinăreasă intelectuală ajunsă aici dintr-un imbold tineresc. Absolvise liceul, urmase ceva studii, pe urmă se apucase de horticultură. O persoană romantică, cu capul plin de poveşti frumoase despre pămînt şi munca manuală, dar de ştiut, ştia multe. Al doilea eram eu. Toate celelalte erau necalificate: Heuter, Schelf, Kremer, Wanft, Zeven - numai femei, dar nu chiar atît de fragede, în orice caz nu dintr-acelea pe care, fără să te gîndeşti prea mult, îţi vine să le răstorni pe turba uscată şi peste frunzişul pentru mănunchiuri. Ei, după două zile am înţeles deja că Pfeiffer nu e potrivită în mod cert pentru o anumită operaţiune şi anume pentru confecţionarea corpului coroanei, o muncă grosolană şi destul de grea, cu care se ocupa echipa Heuter-Schelf-Kremp. Primeau pur şi simplu o listă, verdeaţă pentru împletit - de care o fi fost, căci, oricum, mai tîrziu erau aproape numai frunze de stejar şi fag şi crengi de pin - , precum şi dimensiunile. De obicei se cerea mărimea normală, iar pentru înmormântările solemne conveniserăm asupra prescurtărilor Ş1, Ş2, Ş3, ceea ce însemna: ştab de primul rang, de al doilea şi de al treilea. Mai tîrziu, cînd s-a aflat că foloseam pentru uz intern şi prescurtările E1, E2, şi E3 pentru eroii de clasa întîi, a doua şi a treia, am avut necazuri cu scîrbosul şi porcosul de Herbert, care a considerat că e vorba de o ofensă şi s-a simţit atins, fiind el însuşi erou de clasa a doua: piciorul amputat, plus cîteva ordine şi distincţii. Deci Leni nu se potrivea în echipa care confecţiona corpul coroanelor, de asta mi-am dat seama imediat, aşa că am pus-o în cea care se ocupa cu ornarea, unde lucra împreună cu Kremer şi Wanft, şi vă pot spune că avea un talent înnăscut pentru ornări sau, dacă vreţi, era un as în garnisire. Ar fi trebuit s-o vedeţi cum apuca frunzele de laur sar crengile de smîrdar! Puteai să-i dai pe mănă şi cel mai scump material, căci nu pierdea şi nu strica nimic. Şi a înţeles de îndată ceea ce alţii nu pricep nicicînd: punctul esenţial, centrul de greutate al ornării, trebuie să fie în sfertul din stînga sus al coroanei. În felul acesta se conferă întregii coroane o mişcare ascendentă plină de voioşie, pe care am putea-o numi chiar optimistă. Dacă centrul de greutate al ornării se fixează în dreapta, se obţine o impresie pesimistă, de alunecare. Şi bineînţeles că lui Leni nu i-ar fi dat niciodată prin minte să amestece formele de ornare geometrice cu cele vegetale, niciodată, pricepeţi? Era un om hotărît, iar asta se vede pînă şi la ornarea unei coroane. A trebuit însă să o dezvăţ, folosindu-mi toată energia, de preferinţa ei pentru forme geometrice: romburi şi triunghiuri. Odată, din pura plăcere de a se juca cu formele geometrice şi, cu siguranţă nu intenţionat, a făcut să apară pe o coroană - şi încă pe cea a unui Ş1 - o stea a lui David din margarete. Probabil că nu ştie nici pînă în ziua de azi de ce m-am enervat în halul ăla şi de ce am fost de-a dreptul rău cu ea. Imaginaţi-vă ce s-ar fi întîmplat dacă jerba ar fi ajuns la dric fără să fie controlată! Şi, oricum, oamenii preferă formele vegetale vagi, or Leni era în stare să improvizeze foarte drăguţ: împletea coşuleţe, ba chiar şi păsărele - oricum, dacă modelele nu erau chiar vegetale, erau totuşi organice. Şi dacă în comanda vreunui Ş1 se găseau şi trandafiri, iar Walterchen îi putea pune la dispoziţie, Leni devenea o adevărată artistă, mai ales dacă se întîmpla să fie trandafiri de soi, abia îmbobociţi. Luau naştere adevărate tablouri de gen, ceea ce, într-un fel, era un adevărat păcat dacă ne gîndim cît de trecătoare erau: un parc în miniatură, cu un lac pe care pluteau lebede. Atît vă mai pot spune: dacă s-ar fi dat premii, le-ar fi cîştigat pe toate, iar ceea ce era mai important - în orice caz pentru Walterchen - era că obţinea lucruri mult mai de efect cu material mult mai puţin decît alţii. Deci era şi cumpătată. Coroana terminată trecea la echipa de la recepţie, formată din Hölthohne şi Zeven, dar nici o coroană nu părăsea atelierul fără să fi trecut şi prin mîinile mele. Hölthohne avea sarcina să inspecteze corpul coroanei şi ornarea, plus retuşul dacă era necesar, iar Zeven era ceea ce noi numeam "panglicăreasa", adică fixa panglicile, care ne erau livrate din oraş. Desigur, trebuia să fie al dracului de atentă, ca nu cumva să apară confuzii. La cantitatea de coroane pe care o executam, vă daţi seama ce situaţii penibile s-ar fi creat dacă cineva ar fi comandat o coroană cu inscripţia "Lui Hans, un ultim salut de la Henriette" ar fi primit o panglică să stea scris "Neuitatului meu Otto din partea Emiliei". Sau invers. În cele din urmă apărea şi vehiculul cu care transportam coroanele la capele, spitale de campanie, unităţi militare, la sediul partidului nazist sau la antreprizele de pompe funebre. Era o rablă cu trei roţi dar Walterchen n-ar fi renunţat pentru nimic în lume s-o conducă el, căci astfel putea umbla haihui prin oraş, încasa banii şi respira în voie cîtva timp.

Deoarece Leni nu s-a plâns nici lui Lotte, van Doorn sau Margret şi nici bătrînului Hoyser sau lui Heinrich Pfeiffer despre munca ei, trebuie să credem că îi făcea într-adevăr plăcere. Se pare că singurul necaz i-l pricinuia faptul că degetele şi mîinile nu-i erau cruţate deloc. După ce epuiză întregul stoc de mănuşi al mamei şi al tatălui ei, rugă întreaga familie să-i pună la dispoziţie "mănuşile uzate".

Probabil se gîndea în linişte la mama ei moartă şi la tatăl ei şi îi veneau în minte mereu Erhard şi Heinrich - poate şi răposatul Alois. Atitudinea ei din acel an e caracterizată de cei din jur prin cuvintele "drăguţă, prietenoasă şi foarte liniştită".

Puteţi achiziţiona romanul Fotografie de grup cu doamnă de Heinrich Boll la adresa: http://www.targulcartii.ro/heinrich-boll/fotografie-de-grup-cu-doamna-polirom-2010-327870
Pentru alte cărţi de la editura Polirom accesaţi: http://www.targulcartii.ro/edituri/polirom
.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer