Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Zăpadă - cenuşă, sârmă ghimpată şi iertarea clandestină - Auschwitz


Maria Ruxandra Burcescu

25.04.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

Februarie 2016

Un ger crunt afară şi un fel de ninsoare cum nu am văzut la noi, o ninsoare ce semăna mai mult cu cenuşa împrăştiată de vânt. În momentul în care m-am dat jos din autobuz şi am pornit-o pe drumul îngheţat, încadrat de garduri din sârmă ghimpată, am simţit o ameţeală şi o teamă inexplicabilă. Efectul pe care acel loc îl are asupra vizitatorilor, sau poate doar asupra mea, este absolut sinistru. Ai senzaţia că fiecare pas pe care îl faci către intrare e o sentinţă şi că rescrii o istorie care nu ar trebui niciodată uitată.


Am ajuns la intrare, acolo unde fotografiile, ghidurile audio şi ghişeele diminuau, pe o suprafaţă de câţiva metri pătraţi, din tragicul lagărului de concentrare Auschwitz. Însă, din momentul în care treci de poarta de intrare, cu sau fără ghid audio, senzaţia revine de o mie de ori mai puternică. Pentru mine a fost extrem de greu să fac o distincţie între realitatea mea, cea petrecută în cafenele cu laptopul şi în baruri cu prietenii, şi realitatea pe care acolo o simţeam ca fiind a mea. Orice lucru uzual, de la spălatul pe dinţi de dimineaţă, până la cititul unei cărţi faine pare o fantasmă în momentul în care eşti acolo, pare că nu a fost niciodată real. Auschwitz-ul are capacitatea de a-ţi distorsiona propria realitate, de a te face să simţi că te-ai întors în timp, că eşti acolo şi că toate cafelele cu prietenii şi râsetele şi filmele văzute au fost bucăţi ale unui delir.

Majoritatea clădirilor arată la fel, iar dacă nu ar fi gardul de sârmă ghimpată care înconjoară lagărul, ar putea părea chiar inofensiv, ca un soi de campus universitar. Însă, în momentul în care intri, fiecare clădire îţi descoperă o nouă dimensiune a ororii, de la fotografii şi hărţi, până la uniforme, rame de ochelari arse, geamantane, munţi de păr uman şi desene ale copiilor prizonieri. Ştiam ce a însemnat Holocaustul sau, mai exact aveam senzaţia că ştiu pentru că am citit mult despre el şi am văzut multe filme. Dar absolut nimic din ceea ce citim sau vedem nu ne pregăteşte pentru momentul în care ne izbim de rămăşiţele toxice ale ororii, care încă au puterea să îţi provoace seisme interioare.


Intram într-una din zecile de clădiri şi nu ştiam ce voi descoperi acolo. La un moment dat, a fost nevoie să mă oblig să intru, pentru că nu voiam să mai văd, îmi era de ajuns. Dar trăgeam de mine pentru că am simţit că este datoria mea să văd tot ce este acolo, să mă oblig să trec prin asta pentru a înţelege exact pentru ce lupt atunci când lupt împotriva nedreptăţii, a lipsei de logică, a rasismului, xenofobiei, homofobiei şi altor "fobii" asemănătoare, născătoare de monştri. Am văzut campania de teroare a naziştilor împotriva Poloniei, descrisă cu lux de amănunte în fotografii, extrase din ziare, hărţi ale războiului, uniforme şi arme. Fiecare ţară care şi-a trimis oamenii la Auschwitz avea rezervată câte o clădire în care vedeai numere, poze, date şi statistici.


Dar cele mai îngrozitoare erau clădirile care păstrau mărturia vie a ororii, clădirile în care vedeai obiectele prizonierilor, de la geamantane şi periuţe de dinţi, până la jucării şi pantofii de copii. Într-o cameră, în spatele unui geam de sticlă, erau munţi de păr uman, păr care fusese tăiat şi strâns în saci înainte de exterminarea prizonierilor. Am văzut şi clădiri care mai păstrau mobilierul de atunci, de la paturile suprapuse, până la sălile de baie. De asemenea, în anumite clădiri existau carcere subterane, în care prizonierii condamnaţi la moarte prin înfometare şi-au petrecut ultimele momente în spaţii înguste, fără lumină şi fără speranţă. În momentul în care am ajuns la clădirea crematoriului, mi-a venit să vărs.


Cred că aş putea scrie un roman întreg despre tot ce este acolo, despre toate dovezile prezentate cinicilor şi despre fiecare cărămidă a fiecărei clădiri care este îmbibată cu o esenţă tragică şi lugubră. Dar nu o voi face pentru că descrieri ale Auschwitz-ului există destule pentru cei care vor să se informeze. În schimb, voi traduce toată experienţă în plan personal. Întrebarea pe care mi-am pus-o într-un mod obsedant şi care încă mă bântuie nu are nicio legătură cu "de ce-ul", ci, mai degrabă cu "cine?".

Ştim cu toţii că naziştii, dar cine? Cine îi aştepta la gară, scoţându-i din tren şi ştiind că îi trimite într-un loc în care moartea va fi alternativă cea mai uşoară pentru ei? Cine ţinea foarfecă în mână şi tundea o femeie ştiind că doar părul acela va rămâne în urma ei? Cine lua copilul nou născut din braţele mamei şi îl arunca în camera de gazare? Şi, în sfârşit, cine dracului a decis că Holocaustul a fost o greşeală care poate fi vreodată, cât timp va mai există lumea noastră, iertată?


Pentru că oamenii care au decis acolo, naziştii, nu formau un monstru cu sute de capete, dar suflet comun. Erau sute de suflete, de creiere şi de ochi care au acceptat oroarea, care nu numai că s-au conformat ei, dar au perpetuat-o. Era învăţătoarea de la clasele primare care şi-a descoperit pasiunea politică, era soldatul care înainte de a fi soldat fusese contabilul amabil sau avocatul înflăcărat. Ştim câteva nume, precum Hitler, Mengele, Goebbels, Himmler, dar numele astea nu ar fi înseamnă absolut nimic fără o mare de alte nume necunoscute care au aderat politicilor lor, chiar şi atunci când aceste politici însemnau smulgerea unui nou-născut de la sânul mamei şi aruncarea lui, în urlete, într-o cameră de gazare. Pentru mine toţi sunt condamnabili, pentru mine toţi poartă aceeaşi vină. Pentru mine toţi sunt de neiertat.


E o perversiune a firii noastre să ne dăm doi paşi în spate şi să spunem că au existat câteva capetele malefice care au influenţat populaţia şi au generat ura. Ei bine, nu. Nu capul lui Moţoc îl vreau eu, ci fiecare căpşor care a ascultat orbeşte nişte ordine, şi nu din teamă. Din plăcere. Din plăcerea de a ucide, de a tortura şi de a deţine puterea absolută asupra unor oameni lipsiţi de apărare. Iar asta ar trebui să ne sperie cel mai tare, pentru că nu în pofida naturii umane se nasc asemenea capete diabolice care "prostesc" o populaţie întreagă, ci conform ei. Seducţia nu înseamnă să convingi pe cineva să facă ceva ce nu vrea să facă, ci să îl instigi să facă ceea ce îşi dorea în secret să facă. Iar fix asta s-a întâmplat cu Holocaustul. Toate numele pe care le cunoaştem au reprezentat fitile. Fără existenţa dinamitei nu ar fi avut nicio putere de distrugere. Dar au distrus iremediabil, de neiertat, pentru că au existat mii şi sute de mii de oameni care aşteptau contextul în care să îşi lepede veşmântul uman.


Mi s-a reproşat adesea că sunt prea dură, că nu ştiu ce aş fi făcut în locul lor dacă mi-ar fi fost ameninţată familia sau propria persoană. Ba ştiu. Aş fi ales să mor, aş fi ales să nu mai exist într-o lume în care sunt obligată să smulg un nou-născut din braţele mamei şi să îl ucid cu sânge rece. Moartea mea nu ar fi schimbat nimic, procesul ar fi continuat, dar eu nu aş fi fost parte din el. Şi poate, dacă şi alţi oameni ar fi gândit la fel, procesul nu ar fi existat deloc. Dar dincolo de argumentul violenţei impuse, eu nu cred că toate sutele de mii de ofiţeri nazişti au aderat la această mişcare şi au comis atrocităţile acestea fiind obligaţi. Nu au fost presaţi, au fost descătuşaţi şi, în momentul în care li s-a dat puterea absolută asupra unor oameni, au ales cu bucurie, satisfacţie şi plăcere orgasmică să ucidă, să tortureze şi să distrugă. Iar ei sunt în aceeaşi măsură condamnabili şi faptul că majoritatea s-au întors acasă şi şi-au continuat vieţile, că au reintrat într-o rutină de cafele, baruri, slujbe şi zâmbete înseamnă, pentru mine, o atrocitate de neiertat.


Poza mea de la profilul de Facebook este în curcubeu. Şi va rămâne aşa, ca o palmă dată fiecărui homofob care mă cunoaşte. Dincolo de asta, voi da palme fiecărui xenofob, rasist sau habotnic pe care îl voi întâlni. Pentru că e vorba fix de acelaşi tip de ură care a născut Auschwitz-ul şi împotriva căreia voi lupta cât timp voi exista. În momentul în care tu, din confortul casei tale, spui că X nu are voie să se însoare că nu ţi se pare ţie normal, că X este un pericol şi o scârbă pentru că aparţine unei rase sau că X ar merita împuşcat pentru că are o anumită naţionalitate, atunci tu, barbarule, devii torţionar în cadrul unui Auschwitz care încă funcţionează ca instrument de teroare. Mai mult, în momentul în care tu vii şi proliferezi ura asta ilogică şi toxică, să ştii că eşti unul şi acelaşi monstru cu fiecare ofiţer nazist. Ai aceeaşi structură interioară şi, dacă aş fi o fiinţă religioasă, m-aş ruga unui zeu să nu ţi se dea ocazia să o demonstrezi. Dar cum nu sunt, nu pot decât să îi rog pe cei din jurul meu să nu îţi dea ocazia şi să le povestesc cum e când vizitezi Auschwitz-ul. Şi să sper că îţi vei duce trista existenţa fără a-ţi împlini vreodată visul de sânge şi teroare pe care îl nutreşti în secret.


P.S. Nu vreau să văd argumente legate de "da' ruşii, de ei de ce nu zici?". Stalin şi cohorta lui de scârbe vor avea articolul lor în momentul în care voi vizita lagărele sovietice. Am citit şi despre ele, am văzut documentare şi ştiu perfect că se încadrează în aceeaşi categorie de atrocitate precum Auschwitz-ul. Dar nu voi scrie despre ceva ce nu am văzut, la fel cum nu am scris până acum despre Auschwitz. O atrocitate este o atrocitate, indiferent de numele pe care îl poartă, aşa că, dacă vă simţiţi lezaţi în sentimentul vostru neonazist, să ştiţi că tot ce am scris aici este valabil şi pentru regimul sovietic şi oricare alt regim totalitar, fie el de stânga sau de dreapta.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Roma (II), Sanda Golopenţia (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Roma (I), Sanda Golopenţia (5.0/5 - 2 voturi)
Sageata Fain e drumul jazz-ului, Mihai Brezeanu (4.3/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Insule Greceşti - Samothraki, Iuliana Marchian (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Insule Greceşti - Lemnos, Iuliana Marchian (4.7/5 - 3 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata În căutarea fericirii (Jurnal de călătorie în jurul lumii)


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer