Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

10 pentru Film la TIFF, 2016 - Îmi place să fiu un anonim pe stradă sau să mi se dea senzaţia că sunt


Mirela Sandu, un interviu cu Richard Balint

27.05.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

Mirela Sandu: Cum este să fii actor, în România, în anul 2016, la Oradea sau la Bucureşti?
Richard Balint: Nu ştiu cum este să fii actor la Bucureşti, dar pentru mine la Oradea e bine. M-am stabilit acolo în anul 2000 şi nu am mai plecat. Trecând peste problemele legate de bani, în general nu prea am de ce să mă plâng. Îmi place să fiu actor de provincie. Este o viaţă destul de liniştită, sigur că se munceşte mult dar asta îmi place. Avem perioade când lucrăm la câte două-trei spectacole în acelaşi timp, dar avantajul este că le facem pe toate în acelaşi loc. În Bucureşti am impresia că, date fiind oportunităţile, actorii se diluează în prea multe locuri şi nu au timp să se ocupe de proiecte aşa cum trebuie. De multe ori asta se vede în calitatea spectacolelor.

M.S.: Ce îţi place în a fi actor de provincie?
R.B.: Fiind actor în provincie, şi aici vorbesc strict în nume personal, nu mă simt stresat. Fac teatru de plăcere, nu pentru faimă sau bani. Joc mult dar am şi destul timp liber pentru a mă ocupa şi de alte lucruri care mă fac fericit. Sunt genul de actor care nu aduce teatrul acasă. Textul pieselor nu reuşesc să-l învăţ în afara teatrului. Înainte mă gândeam că sunt nepotrivit pentru actorie pentru că am o memorie foarte proastă. Nu pot să tocesc un text. Reuşesc să-l învăţ doar pe scenă, alături de colegi. Ştiu că aşa va rămâne prezent în creierul meu. În general nu-mi gândesc rolurile acasă. Sigur că sunt şi momente - atunci când ajung într-un anumit punct şi nu-mi iese ceva - când îmi iau timp să mă gândesc la lucrurile care nu funcţionează. Dar asta nu se întâmplă foarte des. De obicei îmi rezolv problemele la teatru, iar când ajung acasă sunt cu familia şi cu hobby-urile mele. Îmi preţuiesc foarte mult timpul liber şi mă enervez dacă, în momentul în care ştiu că am un anumit program pentru ziua respectivă, cineva mă sună să îmi spună că a intervenit ceva. De obicei nu mă duc. Nu o fac nici măcar dacă mi se spune că sunt plătit în plus. Nu sunt neapărat o persoană organizată, dar în timpul liber nu primesc ordine de la nimeni. Cred că acesta a fost motivul pentru care nu am rămas în armata, chiar dacă am avut ocazia.

M.S.: Pari să ai un stil de lucru mai degrabă nemţesc....
R.B.: Probabil. Poate şi pentru că sunt pe jumătate maghiar. Ceva îmi vine şi de acolo.

M.S.: Vorbeşti maghiară?
R.B.: Din păcate nu, iar ăsta este un neajuns, mai ales în Oradea. Tatăl meu era maghiar, mama este din Maramureş, dar şi ea ştie limba maghiară. Ne-am mutat dintr-o zonă cu mulţi maghiari, într-una cu puţini spre deloc şi, din cauza condiţiilor geo-politice din acea perioadă, s-au hotărât să învăţ limba română bine şi apoi mai vedem. Doar că acest "mai vedem" s-a tot prelungit şi am rămas fără să mai apuc să învăţ maghiara. Ştiu să citesc, am accent, dar nu reuşesc să vorbesc pentru că nu cunosc vocabularul. Am vorbit doar când eram foarte mic, după aceea am uitat. Când m-am mutat în Oradea, mi-am cumpărat manuale, dar nu am reuşit să învăţ. E greu să înveţi calul bătrân la buiestru, iar maghiara nu e o limbă uşoară.

M.S.: Revenind la timpul liber şi la pasiunile tale. Ai cu tine aparatul de fotografiat. Ce-ţi place să fotografiezi?
R.B.: Fotografiez orice. Sunt fotograf de instantanee. Prind oamenii în diverse ipostaze, în general comice. Am ochi pentru asta. Surprind tot felul de întâmplări amuzante din oraş. Fac şi portrete. Am fotografiat şi spectacole. Acum, de exemplu, fără să vreau am devenit fotograful neoficial al spectacolului la care lucrez. Doar că în felul ăsta eu nu apar în nici o poză... La un moment dat am lucrat chiar şi pentru teatru, făceam afişele şi caietele program, dar asta a durat foarte puţin.

M.S.: Fiind într-un oraş precum Oradea, nu te deranjează faptul că, mergând prin oraş, oamenii te recunosc?
R.B.: Din fericire, în ultima vreme, spectatorii vin la teatru într-un număr destul de mare şi probabil că lumea mă ştie. Sunt persoane care îmi zâmbesc pe stradă sau mă salută. Habar n-am cine sunt, însă probabil că mă ştiu de la teatru. Dar asta nu se întâmplă foarte des. Îmi respectă intimitatea şi nici eu nu sunt genul de om care să aibă aere de vedetă, să cerşească atenţia celor din jur. Un alt lucru pentru care îmi place provincia este şi faptul că oamenii nu sunt atât de agresivi cu persoanele publice, ca să zic aşa, din mediul lor. Respectă mai mult spaţiul intim al celuilalt. Îmi place să fiu un anonim pe stradă, sau cel puţin să mi se dea senzaţia că sunt.

M.S.: Eşti actor de ani buni. Ce te ţine în această profesie?
R.B.: Publicul. Altceva ce să mă ţină? Banii? Sa fim serioşi! Unele repetiţii sunt urâte, chinuitoare. Sunt regizori cu care nu reuşesc să rezonez sau nu ne înţelegem la anumite idei. Sunt nervi, supărări, frustrări... Atunci strâng din dinţi şi merg mai departe. Asta pentru că există acel public care mă iubeşte, care vine să mă vadă, care întreabă când mai joc. Am avut spectacole de o calitate artistică subîndoielnică, dar atâta timp cât spectatorilor le place, ele au sensul lor. Publicul este de mai multe feluri, poţi să faci fericiţi oameni din diverse medii şi, sincer să fiu, mă simt mult mai bine jucând pentru aşa numitul vulg, decât pentru împăiaţii cu aere de intelectuali. Mă rog, cine mă cunoaşte ştie că prefer să beau o bere într-o crâşmă muncitorească de cartier, în locul unui coniac într-un bar de fiţe.

M.S.: Îţi aminteşti de un moment special în relaţia cu publicul?
R.B.: Toate momentele petrecute lângă spectatorii mei sunt speciale. Dar cel mai mult îmi place să-I fac direct părtaşi la ce se întâmplă pe scenă, să dărâm zidul ăla invizibil dintre mine, actorul, şi el spectatorul, fără a distruge magia. Uneori ies din personaj pentru a-i interpela direct, alteori le vorbesc făţiş prin intermediul personajului, chiar dacă poate regia spectacolului nu permite acest lucru. Desigur, mulţi vor spune că este o atitudine neprofesionistă. Posibil. Dar eu nu cred că există cineva în lumea asta, oricât de cult şi genial ar fi, care să poată stabili nişte reguli, nişte graniţe pe care nu le poţi depăşi, dacă vrei să fii un actor ca la carte. Şi dacă acele reguli, dacă acele graniţe există, eu nu am de gând să le respect. Dacă ar fi să caracterizez actorul din mine, aş spune că sunt intuitiv şi spontan, gata oricând să ies din matca direcţiei de scenă printr-o improvizaţie, fără însă să le fac surprize neplăcute colegilor.

M.S.: Ai jucat în teatre din mai multe oraşe. Ce îşi place la aceste colaborări?
R.B.: Îmi place să cunosc oameni. După ce ai jucat şaisprezece ani de zile în acelaşi teatru, cu aceiaşi colegi, oricât ţi-ar fi de dragi şi oricât de mult ţi-ar plăcea să fii cu ei pe scenă, simţi nevoia să mai mergi şi în altă parte, să vezi şi altceva. În plus, îmi place să fac musical, îmi place să cânt. Adevărul este că dacă n-aş fi făcut teatru, aş fi cântat. Am rămas în teatru pentru că, din fericire, pot să şi cânt. Am jucat deja în patru sau cinci musicaluri. În general, în teatrele în care am fost m-am dus şi să cânt.

M.S.: La un moment dat ai avut o formaţie de rock. Ce a însemnat momentul acela pentru tine?
R.B.: Am crescut într-un orăşel mic, muncitoresc, printre oameni îmbâcsiţi de străvechi tradiţii strămoşeşti. Din punctul lor de vedere toţi rockerii erau satanişti. Cu toate acestea, cu trupa aceea am câştigat doi ani la rând un concurs judeţean pe licee. Am bătut trupe venite de la şcoli de arte, care cântau pe instrumente serioase. Doar că ei veneau doar cu cover-uri, pe când noi avea propriile piese. Nu ştiu cum reuşeam pentru că nu aveam nici instrumente ca lumea, nici sală de repetiţii. Eu aveam o amărâtă de chitară electrică făcută la Reghin pe care nu puteam cânta pentru că nu aveam amplificator. Prima oară am băgat chitara electrică într-un amplificator în timpul unuia dintre concursuri. Era un Fender pe lămpi, iar atunci când îi dai drumul acestuia trebuie să aştepţi cinci minute ca să se încălzească lămpile. Nu ştiam lucrul acesta şi nu înţelegeam de ce nu merge. Tot mişcam din butoane şi mă panicam că nu se aude. În fine, trupa aceea a fost una din cele mai frumoase experienţe din viaţa mea. Am compus muzica şi versurile pentru mai multe cântece, şi spre surprinderea mea, acolo în Cugir, mai sunt încă persoane care le pot interpreta. Din păcate, la un moment dat am plecat cu toţii în armată şi formaţia s-a destrămat.

M.S.: Cum a fost perioada armatei?
R.B.: Nu mi-a plăcut niciodată şcoala, iar după liceu nu aveam de gând să dau la facultate. Aşa că, în momentul în care am fost recrutat, m-am aruncat cu capul înainte. Armata m-a disciplinat un pic şi, în plus, mi-am făcut o groază de prieteni. Sigur că am avut şi momente mai puţin plăcute, am luat şi bătaie, am muşcat din ţărână, am primit bocanci în cap, dar astea sunt inevitabile. Însă, cele mai multe amintiri din perioada aia sunt frumoase. Am cântat în armată, am pictat... Chiar am vrut să intru în sistem, dar erau cam mulţi neaveniţi cu grade care nu aveau alt scop decât să-ţi facă viaţa grea, aşa că am renunţat.

M.S.: Şi la teatru cum ai ajuns?
R.B.: Din când în când săream gardul cu chitara şi ne duceam la fete în Orăştie, povesteam, spuneam bancuri... Un tip, care tocmai intrase la actorie in Cluj, mi-a spus că am ceva special şi aş putea să dau la teatru. În primă fază l-am refuzat, iar după ce am terminat armata, m-am întors în Cugir, în fabrică. Doar că Andi Romosan a tot insistat. L-am rugat să mă ducă la cineva cu experienţă în teatru care să mă vadă înainte de a da la facultate. Aşa am ajuns la doamna Melania Ursu, o actriţă superbă şi un om extraordinar, care din păcate anul acesta ne-a părăsit pentru totdeauna. Doamna Mela m-a luat, m-a întors pe toate părţile şi mi-a spus că sunt un ţăran, că vorbesc jalnic, dar că ceva talent există. M-a încurajat să dau la actorie. Era o femeie foarte directă, dar pe care nu puteai să n-o iubeşti. Am dat la teatru şi culmea, am si intrat, eu, ţăranul din Cugir, care nu văzuse un spectacol de teatru în viaţa lui...

M.S.: Ai avut vreodată gândul de a te lăsa de facultate sau de teatru?
R.B.: Da, în anul doi. Am plecat acasă la Cugir. Le-am zis că m-am săturat să nu înţeleg nimic din meseria asta. Totul mi se părea absurd, inutil. Până la urmă m-am întors şi nu mi-a părut rău. Am fost întotdeauna un tip destul de timid şi nu eram deloc genul care să se exhibe. Ori la actorie, mai ales în primii ani, trebuie să faci nişte lucruri, să arăţi sentimente, să te deschizi ca om. Se sapă un pic în tine, iar eu nu eram absolut deloc confortabil cu asta. Eram un tip destul de închis, introvertit, nu îmi plăcea să vorbesc în public. În copilărie, am făcut şapte ani de vioară din care nu mai ştiu nimic pentru că i-am făcut forţat, pentru mine vioara a fost un fel de muncă silnică. De fiecare dată când ieşeam pe scenă nu puteam cânta pentru că îmi tremurau mâinile. Aveam nişte emoţii îngrozitoare şi mă simţeam penibil. Mai târziu însă, am descoperit chitara! A fost instrumentul care mi-a dat cumva încredere în mine.

M.S.: Cu exhibiţia te-ai împăcat de-a lungul timpului?
R.B.: Cred că am reuşit să-mi depăşesc anumite complexe. Mi se părea că sunt slab şi urât. Aveam impresia că nu sunt bun de nimic şi că nu voi face mare lucru în viaţă. Iar din acest motiv, în general îi respingeam pe cei din jur. După ce am intrat la teatru am fost forţat oarecum de Cristina Pardanschi şi de Cornel Răileanu, superbii mei profesori, să dau jos armura şi, cu timpul, lucrurile au început să funcţioneze. Am căpătat încredere în mine. Nici acum nu stau foarte bine la capitolul acesta, deşi cei din jur îmi zic că nu îmi dau seama câte lucruri aş putea să fac. Încă mi se întâmplă să nu am curajul să mă apuc să fac ceva anume pentru că mă gândesc că nu va fi bine. Sunt multe personaje de care nu sunt foarte mulţumit, deşi mi se spune că au ieşit foarte bine. Uneori simt că anumite roluri pur şi simplu nu-mi aparţin, că niciodată nu le voi putea duce până la capăt.

M.S.: Ai o anumită categorie de roluri în care te simţi mai confortabil?
R.B.: După şaisprezece ani de teatru pot să spun că mă simt confortabil cam peste tot. În momentul acesta sunt foarte puţine provocări cărora nu reuşesc să le fac faţă. În ultima vreme m-am băgat cu capul înainte în foarte multe lucruri. Dar cel mai bine mă simt în musicaluri. Marea mea problemă este că nu mă simt în stare să joc singur pe scenă. Mi s-a propus să fac un one man show, dar nu pot. Mi se pare inutil să stau singur pe scenă bălăbănind un text, fie el şi bine mobilat. Nu mă imaginez jucând fără un partener de scenă. Simt nevoia de sprijin. Îmi place să joc alături de colegi, să interacţionez cu ei. Îmi place să funcţionez în echipă.

M.S.: În toţi anii ăştia poate ai avut şi momente când nu ai primit de la parteneri lucrurile la care te aşteptai. Cum ai procedat atunci?
R.B.: I-am obligat să-mi dea. I-am împins să-mi răspundă. N-am lăsat pe nimeni în urmă. Am profitat de background-ul meu militar. Glumesc. Mi s-a întâmplat să lucrez şi cu oameni care nu prea aveau treabă cu teatrul. Chiar dacă partenerul nu vrea să-ţi dea sau nu poate, oricum este acolo, e un punct de sprijin şi uneori chiar reuşeşti să-l tragi şi să-l ridici cu tine. Te uiţi la el şi chiar dacă vezi că te urăşte, oricum te încarcă cu ceva.

M.S.: Apropo de musical şi de plăcerea de a cânta, ce te face să te simţi bine în momentele acelea?
R.B.: Muzica în sine. Mi-e greu să explic ce simt. Ţine doar de plăcerea de a cânta. Apoi, cred că mă descurc destul de bine şi mă mândresc cu asta. Îmi place să combin teatrul cu muzica. E altceva. În plus, la musicaluri mă provoacă faptul că sunt construite într-un anumit fel şi depind foarte mult de orchestră, de echipă. În general, este mult mai mult de lucru la un musical decât la un spectacol obişnuit de teatru. Acolo trebuie să te sincronizezi cu dirijorul şi cu orchestra. Iar dacă ai greşit ceva, ai uitat textul, ai sărit ceva sau ai luat o notă greşită, i-ai pus în mare încurcătură pe toţi. Mă incită şi îmi place să fiu tot timpul atent la atâtea lucruri, la actorie, la cântat şi la colegii din fosă, care nici măcar nu ne văd. Se creează un fel de simbioză care îmi place foarte mult. Iar când ceva ne iese foarte bine (şi în general chiar ne iese!), îmi vine să mă duc la ei în fosă şi să-i pup pe toţi.

M.S.: Spuneai la un moment dat că Victor Ioan Frunză a fost primul care te-a dus în zona muzicală...
R.B.: A fost primul care m-a adus cu instrumentul pe scenă. Înainte să lucrez cu el, cântasem la Alexander Hausvater în Noaptea de 16 ianuarie de Ayn Rand. Acolo cântam doar voce. În schimb, Victor m-a luat cu chitara şi m-a pus să cânt rock. Adică m-a lăsat să-mi fac de cap. Cu personajul acela al Doctorului Caius (din Nevestele vesele din Windsor după William Shakespeare), am fost nominalizat la UNITER pentru rol secundar. El a fost primul care mi-a pus instrumentul în mână şi mi-a zis "Fă-o!". Nu mai cântasem de foarte multă vreme la chitară. În general, renunţ la lucrurile care nu îmi aduc o satisfacţie imediată. Când mi-a spus că trebuie să cânt m-am stresat un pic pentru că erau câteva cântece destul de grele, dar mi-a plăcut ce-a ieşit. Acum, de exemplu, în spectacolul lui Mihai Măniuţiu, Leonce şi Lena după Georg Büchner, cu muzica Adei Milea, stau cu chitara pe scenă de la început până la final. Doar asta fac: cânt. În momentul acesta, este spectacolul meu de suflet.

M.S.: De pictat mai pictezi?
R.B.: Am reînceput acum, după mulţi ani de pauză. Fac mai degrabă grafică. Am lucrat mult pe alb şi negru. Desenez cu peniţe din acelea foarte subţiri, haşurez şi fac multe punctuleţe. Îmi plac muncile de chinez bătrân. Am o răbdare fără margini. Dacă trebuie să fac ceva pot să stau pe un milimetru pătrat şi să fac nenumărate punctuleţe. Îmi plac lucrările mici. La cele foarte mari mă pierd.

M.S.: Cum arată o zi din viaţa ta atunci când nu trebuie să munceşti?
R.B.: În general îmi petrec timpul cu familia. Copilul are nevoie de foarte mult timp. Am un băiat de şapte ani şi este ca o bombă atomică. Este foarte cuminte, dar are foarte multă energie. Apoi fotografiez, cânt, filmez şi editez filme. Am avut o perioadă când mai jucam pe calculator tancuri în grup, online, dar in ultima vreme m-am cam lăsat.

M.S.: Ce filme îţi plac şi ce actori?
R.B.: Îmi plac foarte mult filmele nordice şi cele turceşti sau din zona arabă. Am văzut unele absolut extraordinare!

M.S.: Faci şi voci pentru desene animate. De cât timp te ocupi de asta şi ce îţi place acolo?
R.B.: Fac asta din anul 2001. Sunt fan desene animate. Am învăţat engleza, atâta câtă ştiu, din desenele animate. Lucrând la dublaje însă, mi-am dat seama că sunt foarte multe limitări, jocuri de cuvinte care nu pot fi traduse din engleză pentru că nu mai au acelaşi farmec sau înţeles. De multe ori se pierde tot farmecul personajului. Dar în general este distracţie maximă şi îmi place să fac asta. În plus, cu siguranţă sunt mult mai cunoscut în ţară, nu ca fiind actorul de teatru Richard Balint, ci ca Bloo, Mandark, Johnny Bravo şi încă o mie de alte personaje...

M.S.: Ce îţi doreşti pentru viitor?
R.B.: Nu mi-am făcut niciodată planuri de viitor. Altfel, îmi doresc linişte şi să fiu lăsat să îmi fac meseria. Iar la Oradea chiar pot să fac asta. În rest, aş vrea să existe o lege a teatrelor şi un Ministru al Culturii care să îşi facă treaba.

Richard Balint
Data naşterii: 1 noiembrie 1973
Absolvent al Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii "Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca, Catedra de Teatru, secţia Actorie, clasa profesorilor Cornel Răileanu şi Cristina Pardanschi, în 1999.
Angajat al Teatrului de Stat Oradea, Richard Balint a colaborat cu regizori precum Alexandru Dabija (Praf în ochi, Livada de vişini), Ion Sapdaru (Visul unei nopţi de vară), Mihai Măniuţiu (Electra, Leonce şi Lena), Victor Ioan Frunză (Nevestele vesele din Windsor), Szabó K. István (Equus), Radu Afrim (În curând vine timpul) sau Bobi Pricop (Uciderea ritualică a lui Gorge Mastromas).
De-a lungul timpului, Richard a colaborat cu Teatrul Dramatic din Baia Mare, Teatrul "Maria Filotti" Brăila, Teatrul Naţional Timişoara sau Teatrul "I.D. Sîrbu", Petroşani. În film, a apărut în roluri secundare în producţii precum Morgen sau Rocker, în regia lui Marian Crişan.
Richard Balint a fost selectat în programul 10 pentru Film din cadrul TIFF 2016, care îşi propune să pună zece actori de pe scenele româneşti în contact cu profesionişti din lumea filmului. Cei zece actori selectaţi în 2016 sunt: Alina Petrică (Teatrul Naţional Bucureşti, Teatrul de Comedie, Centrul Cultural "Nicolae Bălcescu, Teatrelli - Bucureşti), Andi Gherghe (Teatrul Ariel din Târgu Mureş), Cătălina Bălălău (Teatrul Tineretului din Piatra-Neamţ), Cezar Grumăzescu (Teatrul Excelsior din Bucureşti, Teatrul Evreiesc de Stat, Teatrul de Comedie), Ciprian Scurtea (Teatrul Naţional "Radu Stanca" din Sibiu), Cristian Rigman (Teatrul Naţional din Cluj Napoca), Ioana-Florentina Manciu (Teatrul Naţional "Marin Sorescu" Craiova), Nicholas Caţianis (Teatrul Excelsior din Bucureşti, Teatrul Naţional I.L.Caragiale), Richard Balint (Teatrul de Stat Oradea), Sânziana Tarţa (Teatrul Naţional din Cluj-Napoca).
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică



 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2016


0 comentarii

Spacer Spacer