Ştefan Lupu: Bună Alina!
Alina Petrică: Bună Ştefan!
Ş.L.: Ce-ar trebui oamenii să ştie despre Alina Petrică?
A.P.: Sunt o actriţă care cântă şi dansează. Am terminat studiile de puţin timp, adică de 2 ani masterul şi de 4 ani facultatea la Bucureşti, şi am început să joc şi să am spectacole foarte interesante, aş spune eu.
Ş.L.: Ce înseamnă spectacole foarte interesante?
A.P.: Spectacole în care am putut avea întâlniri cu oameni mai tineri sau mai experimentaţi şi am reuşit să creăm nişte lumi total pe placul meu, spectacole în care se cântă, se dansează, se joacă, se exprimă nişte gânduri şi simţiri foarte adânci. Aşa că cei care vin la teatru să mă vadă, aş putea să pun un pariu că o să plece de acolo cu ceva. Nu ştiu dacă acel ceva o să le fie pe plac sau nu, dacă o să le răspundă la nişte întrebări sau nu, dar sunt sigură că nu o să plece exact aşa cum au venit.
Ş.L.: Ce fel de actriţă e Alina Petrică? Ce fel de texte ţi-ar plăcea să joci, cu ce regizori ai vrea să lucrezi, în ce zonă te simţi confortabil.
A.P.: Încă din şcoală am început să lucrez pe zona de mişcare, să am colaborări cu secţia de coregrafie şi în paralel m-am apucat de studii de canto şi am terminat şi o şcoală de jazz vocal. Aşa că aş putea să spun că am ajuns să împletesc teatrul cu muzică şi dans şi cred că mă pot numi o actriţă de musical, chiar dacă ce e la noi nu se poate numi o industrie de musical, mai e mult de tot până acolo, dar cred că pot avea curajul să spun că pot face musical. În acelaşi timp, îmi place şi aş vrea să lucrez şi pe zona de teatru realist-psihologic, mai dramatic. Mi-ar plăcea să îmbin şi mai mult zonele astea, îmi doresc să merg mai departe pe teatrul muzical, mi-ar plăcea să lucrez şi doar pe dans, aş vrea să lucrez cu coregrafi, să ating zona de performance, în acelaşi timp sper să mi se întâmple cât mai curând întâlniri cu regizori care montează "lucruri grele" cum ar fi... Yuri Kordonsky, Andrei Şerban, László Bocsárdi...
Ş.L.: Ai vreun spectacol în care nu cânţi şi nu dansezi şi te bazezi doar pe text?
A.P.: Nu.
Ş.L.: Ai vreun spectacol sau film de musical preferat?
A.P.: Da. Filmul Cabaret, iar ca model de artist pe musical o am pe Liza Minnelli.
Ş.L.: Ai vreun text de teatru sau personaj preferat?
A.P.: Ca text de teatru - Hamlet. Ca poveste, ca personaj... Nu l-aş juca pe Hamlet, dar cred că e cel mai profund personaj de teatru... Pentru Hamlet sau Richard III, câteodată regret că nu m-am născut băiat.
Ş.L.: Şi film?
A.P.: Dintre filme, pot să enumăr 2046, In the Mood for Love, îmi place mult Wong Kar-wai... îmi place şi The Cook, The Thief, His Wife & Her Lover... care evident vine la pachet cu Helen Mirren. Îmi place atmosfera acestui film, de partea vizuală nici nu mai vorbesc... Ceva ce mi-a mai plăcut mult pe zona de film muzical şi mi-aş dori ca noi ca industrie să ajungem acolo, e Stilyagi / Hipsters... e un film rusesc impecabil.
Ş.L.: Ce planuri ai, pe termen lung? Scopuri sau chiar vise?
A.P.: Pentru viitorul mai apropiat, planul ar fi să mergem împreună mai departe cu un nou proiect, bazat pe povestea Petrică şi lupu. Aşa că practic trebuie să ne apucă de treabă, uşor dar sigur. Sper să mai lucrez cu Răzvan Mazilu şi vedem ce mai apare pe parcurs, asta e ce ţine de teatru. Pe partea muzicală, vreau să cânt jazz. Aş vrea să pot să zic că am un concert de jazz, oricât de mic sau neplătit ar fi, că aşa e la început, până prind curaj şi experienţă.
Ş.L.: De unde pasiunea cu jazz-ul şi ce înseamnă pentru tine?
A.P.: Cred că e tot din aceeaşi sămânţă din care a venit pasiunea cu teatrul, doar că asta cu jazz-ul a înflorit un pic mai târziu. Toate frământările mele de adolescentă pe care le-am avut, au avut pe fundal un ritm de jazz... iar pe măsură ce am prins curaj şi am început să-mi lucrez vocea, am realizat că nu mi-ar plăcea să cânt nimic altceva decât... jazz. Am avut câteva întâlniri... am cântat cu Emil Bizga, cu Lucian Sabados, am fost pe la jam sessions şi m-au făcut să cred că merită să merg mai departe pe zona asta.
Ş.L.: Hai să mergem mai departe cu dansul. Cum e cu dansul pentru tine?
A.P.: Dacă ar fi să am vreun regret în ceea ce priveşte pregătirea mea, ar fi că nu am avut unde să fac balet când eram copil. Mi-am dorit mult, dar în Piatra-Neamţ nu era aşa ceva, aşa că nu mi s-a putut întâmpla... am mers la dans sportiv, am făcut câţiva ani buni, după care am ales să încep nişte cursuri de teatru şi tot aşa... Deci încă de copilă am dat de dans, în facultate nu m-am lăsat şi am lucrat cu secţia de coregrafie şi după studii, una dintre cele mai frumoase întâlniri a fost cu Răzvan Mazilu, cu care pot spune că am făcut şcoală în ultimii doi ani, antrenament pe care mi l-am dorit în facultate, dar din fericire l-am găsit în lucrul cu el.
Ş.L.: Am povestit despre tine şi teatrul, muzica, dansul... acum hai să povestim şi despre film... e ceva de povestit? Eşti o actriţă care n-a făcut film aproape deloc. Ce planuri ai în sensul ăsta? Ce crezi că îţi aduce întâlnirea asta cu TIFF-ul?
A.P.: În facultate m-am intersectat de puţine ori cu filmul, deşi mi-am dorit să cunosc şi lumea asta. Dar atunci când mi s-a întâmplat să filmez, am avut o senzaţie foarte apropiată de cea pe care o am atunci când cânt. De eliberare şi de bucurie şi de uşor. Simt că atunci când lucrez în teatru devin îngândurată şi presată, am de multe ori senzaţia că nu pot face ce mi se cere, dar atunci când mi s-a întâmplat să filmez m-am simţit mult mai degajată, mi s-a părut că pot face asta fără probleme. Poate m-am înşelat, poate nu, dar aş vrea să mi se întâmple să dau de un rol pe film, cu siguranţă e de lucru şi probabil nu e deloc uşor... aş vrea să am experienţa asta.
Ş.L.: Câte castinguri pe film ai dat în ultima perioadă, în ultimii doi ani, să zicem?
A.P.: Foarte puţine. Mi se pare că audiţiile pentru proiecte puternice se fac cu circuit închis, aşa că nu auzi de ele, n-ai cum să aplici... din câte ştiu eu, destul de puţini oameni din industria filmului vin la teatru să caute actori. Prin urmare mă bucură mult faptul că am fost selecţionată pentru TIFF 2016... sper să fie de bun augur, sper ca faţa mea şi apariţia mea acolo să spună ce trebuie cui trebuie şi să mi se deschidă o uşă şi în direcţia asta.
Ş.L.: De ce crezi că se întâmplă asta? Din cauza vârstei, a experienţei, a faptului că se fac filme puţine?
A.P.: Nu ţine nici de vârstă, nici de experienţă. În ultima perioadă au apărut pe film feţe noi de adolescenţi sau de actori cu puţină experienţă, dar au fost aleşi pentru că efectiv s-au potrivit. Cred că e vorba de omul potrivit, la momentul potrivit, e bine să te ştie cine trebuie şi să fie drumul tău să faci mult film sau deloc... ce cred că e bine pentru noi actorii, e ca cei care lucrează pe film, să vină la teatru, să ştie că sunt mulţi actori buni şi să îi intereseze efectiv să îi caute. În acelaşi timp ţine şi de mine, dacă vreau să fac film, atunci trebuie să lucrez în sensul ăsta... să ştiu ce filme sunt la noi, să cunosc oameni din industrie... exact aşa am făcut pe zona teatrală... m-am documentat, am lucrat, vocal, mişcare, am văzut teatru, am cunoscut actori, regizori, am schimbat păreri şi mai ales am riscat şi am încercat... şi uşor, uşor, energia asta pe care am răspândit-o, s-a dus în univers şi s-a întors cu nişte rezultate, pentru că tot ce oferi, vine înapoi.
Ş.L.: Nu mi-ai spus despre visele tale... la ce visezi? Ce proiectezi?
A.P.: In viitor nu prea mă arunc foarte tare... aleg să mă bucur pentru ce e azi, aici... dar dacă ar fi să zic ceva din visele mele... aş vorbi despre o casă mică cu o grădină mare, aş vorbi despre copii, unu, doi, trei, sau câţi vor ei să vină, visez la vacanţe, la locuri frumoase din lumea asta mare, mi-ar plăcea să călătoresc, să cunosc oameni cât mai diferiţi de mine, să cunosc tradiţii.
Ş.L.: Cu ce te ocupi în timpul liber?
A.P.: Nu prea am timp liber, dar fac tot ce pot să am, chiar dacă din cauza asta ne mai certăm. E greu să ai timp liber în meseria asta, dar când reuşesc să prind o oră, jumătate de zi, în cele mai fericite cazuri, îmi place să mă relaxez. Îmi place şi am nevoie de multe ori să merg la masaj, am noroc de un prieten bun care face un masaj fabulos, deci atunci când merg la el, îmbin utilul cu plăcutul că stăm la taclale mult şi bine. Ascult muzică de relaxare, am nişte variante de muzică orientală care îmi place, stau cu pisicile mele/noastre... cele mai frumoase după-amiezi sunt alea când stăm întinşi pe canapea cu pisicile lângă noi... îmi mai place mult de tot să fac piaţa şi asta încerc să o fac măcar o dată pe săptămână şi tot rar din păcate, dar măcar încerc să mă ţin de asta, încerc să mai descopăr sensuri ale lumii spirituale, e mult să zic că meditez, dar lucrez la asta.
Ş.L.: Faci sport?
A.P.: Da. Se numeşte teatru. Alt sport nu prea îmi permite timpul şi corpul... de multe ori aş vrea să mă trezesc dimineaţa şi să mă duc în parc să alerg, dar după un spectacol în care dansez, dimineaţa nu pot să vreau decât un ceai cald şi mâncare sănătoasă.
Ş.L.: Lumea spirituală e o curiozitate sau ai simţit tu să te duci în zona asta?
A.P.: De mic copil, crescând la bunici, m-am simţit apropiată de Dumnezeu. Am crescut cu Dumnezeu.
Ş.L.: Crezi în biserică sau în Dumnezeu?
A.P.: Sunt două lucruri total diferite. Biserica e o instituţie, cum e şcoala, care îşi face treaba mai mult sau mai puţin bine, dar Dumnezeu e acolo indiferent. Copil fiind Îl simţeam foarte aproape, apoi cumva L-am uitat, despărţindu-mă de bunici, având perioada mea de rebeliune, adolescenţa, chiar primii ani de facultate... Am avut un iubit care obişnuia să se roage înainte de culcare şi cumva, deşi nu i-am spus-o niciodată, mi-a dat o lecţie foarte frumoasă prin asta. Simţeam că era cumva mai liniştit pentru că încerca să păstreze legătura cu Dumnezeu, eu în schimb nu prea puteam, nu ştiam cum... şi pentru că orice lucru se întâmplă atunci când trebuie, după o perioadă foarte tumultoasă pe care am avut-o, care a durat câţiva ani buni, când am împlinit 25 de ani, am fost la înmormântarea uneia dintre cele mai speciale femei din viaţa mea. Paradoxul a fost că eu îmi dorisem o super petrecere cu mulţi prieteni de ziua mea, dar în schimb a trebuit să mă duc la înmormântarea ei să îmi iau rămas bun. În timp ce participam la slujbă, mă uitam spre cer şi vorbeam în gând cu Ami şi eram extrem de tristă şi o întrebam "de ce?", sau "de ce azi, Ami?" şi în momentul ăla, am simţit că ea mi-a zis "uită-te sus" şi sus era soarele. Tot ce am putut gândi în momentul ăla a fost că am primit un cadou minunat de ziua mea, lumină, iar de atunci înainte încerc să nu pierd lumina asta.
Ş.L.: Spune-mi un lucru despre tine, al tău, personal, intim, ceva ce lumea ar putea afla...
A.P.: Wow... nu ştiu.. sau ştiu... e ceva total trăznit sau nu, chiar aş fi curioasă să ştiu dacă toţi actorii fac asta, măcar o dată... e ceva ce eu fac în duş. Câteodată, când sunt în duş, nu cânt, dar ţin un speech de mulţumire. Câteodată câştig Oscarul, acum recent am câştigat Uniterul... şi ţin duşul ca pe un trofeu şi derulez un speech în cap care începe mereu aşa: "Îi mulţumesc îngerului meu păzitor"...
Ş.L.: Te asigur că nu eşti singura care ţine discursul ăsta...
A.P.: Serios? Probabil că toţi avem senzaţia că "doar eu fac asta".
Ş.L.: Unde te poate asculta lumea? Unde te poate vedea?
A.P.: Lumea mă poate cunoaşte în A G L A J A la Centrul Cultural Nicolae Bălcescu, mă poate asculta în Mon Cabaret Noir la Teatrelli, mă poate vedea în (D)efectul Placebo la TNB, Sala Mică, apar şi în Îmblânzirea scorpiei la Teatrul de Comedie.
Ş.L.: Mulţumesc.
A.P.: Mulţumesc. Te iubesc.
Alina Petrică
Data naşterii: 15 noiembrie 1989
A absolvit secţia Arta Actorului a Universităţii de Artă Teatrală şi Cinematografică "I. L. Caragiale" din Bucureşti în 2012, la clasa profesorului Doru Ana, unde a obţinut ulterior şi diploma de master (în 2014, la clasa Taniei Filip şi a lui Gelu Colceag). Tot în 2014 a absolvit Şcoala de Artă din Bucureşti, secţia Improvizaţie Jazz.
A jucat pe scenele unor teatre precum Teatrul Odeon, Teatrul Excelsior, Teatrul Naţional Bucureşti, Teatrul de Comedie, Centrul Cultural "Nicolae Bălcescu", Teatrelli şi s-a remarcat în spectacole regizate şi coregrafiate de Răzvan Mazilu: Mon Cabaret Noir sau West Side Story.
Alina Petrică a fost selectată în programul 10 pentru Film din cadrul TIFF 2016, care îşi propune să pună zece actori de pe scenele româneşti în contact cu profesionişti din lumea filmului. Cei zece actori selectaţi în 2016 sunt: Alina Petrică (Teatrul Naţional Bucureşti, Teatrul de Comedie, Centrul Cultural "Nicolae Bălcescu, Teatrelli - Bucureşti), Andi Gherghe (Teatrul Ariel din Târgu Mureş), Cătălina Bălălău (Teatrul Tineretului din Piatra-Neamţ), Cezar Grumăzescu (Teatrul Excelsior din Bucureşti, Teatrul Evreiesc de Stat, Teatrul de Comedie), Ciprian Scurtea (Teatrul Naţional "Radu Stanca" din Sibiu), Cristian Rigman (Teatrul Naţional din Cluj Napoca), Ioana-Florentina Manciu (Teatrul Naţional "Marin Sorescu" Craiova), Nicholas Caţianis (Teatrul Excelsior din Bucureşti, Teatrul Naţional I.L.Caragiale), Richard Balint (Teatrul de Stat Oradea), Sânziana Tarţa (Teatrul Naţional din Cluj-Napoca).