Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

10 pentru Film la TIFF, 2016 - Aşa trebuie să fie un rol care să îmi placă: să aibă sânge, să îi bată inima


Doina Giurgiu, un interviu cu Ciprian Scurtea

25.05.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

Doina Giurgiu: E ceva relevant în copilăria ta pentru actorul ce urma să devii?
Ciprian Scurtea: Da, filmele. Vedeam foarte multe filme, mergeam tot timpul la cinematograf cu părinţii mei, în Turda, care avea trei cinematografe şi toate trei erau pline, tot timpul.
 
D.G.: Care au fost primele filme pe care le-ai văzut?
C.S.: Sandokan. Şi Secretul lui Bachus, pe care l-am revăzut chiar acum două săptămâni şi încă îmi place foarte mult. Şi Carmen. Pe care n-am vrut să îl văd. S-a întâmplat că era pus programul de azi şi programul viitor la cinema. Şi programul viitor era Spider-Man. Eram copil şi nu ştiam că există programul de azi şi programul viitor. Am văzut Spider-Man pe afiş, aveam trei lei şi am zis că gata, mă duc să îl văd. Am intrat, s-a închis lumina şi a început Carmen. Pe vremea aceea era un obicei, erau reclame înaintea filmului şi un jurnal. Mi-am zis că o fi o reclamă la o viitoare proiecţie. Şi am stat. Cinci, zece, cincisprezece minute. Şi el continua. Am vrut să ies, că voiam să văd Spider-Man, dar am rămas. Două ore. Cu gura căscată la film. Care mi-a plăcut foarte, foarte, foarte mult. 
 
D.G.: Când ai văzut primul spectacol de teatru?
C.S.: Eram în şcoală, în a şaptea sau a opta, şi am văzut O noapte furtunoasă.
 
D.G.: Şi a fost ceva special în el? S-a întâmplat ceva?
C.S.: Da, pentru că era o hărmălaie, eram duşi cu clasa, obligatoriu. Şi era un scandal acolo! Şi mă uitam şi-mi spuneam vai săracii actori! Pentru că nici eu nu eram dintre cei cuminţi, participam la hărmălaie. Dar am plătit chestia asta cu vârf şi îndesat. După facultate m-am angajat la Satu-Mare, unde era acelaşi obicei, veneau elevii cu clasa şi primeau un 10 la dirigenţie. Şi am plătit gălăgia din copilărie trei ani. Plus seminţe, telefoane, înjurături, sărutări, nebăgat în seamă, oricât de mult sufeream pe scenă pentru arta mea.
 
D.G.: Dar când ai ştiut că vrei să te faci actor?
C.S.: E o poveste pe care multă lume crede că vreau să o ţin ascunsă, dar nu e aşa. Eram în clasa a zecea şi aveam un prieten foarte bun, care făcea de toate, se băga în toate. Şi pe vremea aceea Fuego (Paul Surugiu) îşi făcuse trupă de teatru, el fiind atunci student la actorie. Bineînţeles că prietenul meu a ajuns acolo şi mi-a spus şi mie. Mi-am zis hai să mă duc, pentru că eram atras nu atât de teatru, cât de film. Şi mi-am spus că trebuie să încep de undeva, iar în Turda doar de la teatru era posibil s-o fac. Şi aşa am început, în clasa a zecea, cu trupa lui. Şi teatrul mi s-a părut incredibil. Eram atât de fericit! Făceau Steaua fără nume, atunci. Rolurile erau împărţite şi mai rămăsese un rol mic, al ţăranului care vine să îşi cumpere un bilet spre Imuasa şi se ceartă cu cel care vinde bilete. Dar eram atât de fericit că am primit un rol, aşa mic cum era! Băiatul care îl juca pe profesorul Miroiu mi se părea incredibil de bun, mă uitam la el şi nu îmi venea să cred cât poate fi de bun. Mă întrebam dacă o să ajung vreodată în viaţa mea să fiu un actor atât de bun. Şi eram de-o vârstă! Am jucat roluri mari acolo, ajunsesem vedeta trupei. La 17 ani am jucat roluri pe care nu ajungi să le joci la 70. Am făcut Lecţia lui Ionescu şi multe altele. La un moment dat nu găseam niciun text care să ne convină şi am făcut noi unul, un fel de Luceafărul. Ca să intru la facultate însă am dat examen de patru ori. O dată la Bucureşti şi apoi la Cluj. Eram foarte hotărât să nu mă las până nu intru, indiferent ce ar fi însemnat asta, chiar şi că nu am talent. Dar tot răul a fost spre bine, pentru că am intrat la clasa celebrului Miklós Bács.
 
D.G.: Cum e Miklós Bács?
C.S.: Foarte pasionat! Asta e prima condiţie dacă vrei să faci ceva. Orice, nu numai actorie.
 
D.G.: Cere asta de la cei cu care lucrează?
C.S.: Nu o cere. Asta o ai sau nu o ai. Dar încearcă să te înveţe să ai pasiunea asta şi să îţi dea motive să o ai. Pentru că îţi explică de ce o are el şi te face să înţelegi.
 
D.G.: Şi după facultate?
C.S.: Am făcut Galactoria, în Cluj, prima ediţie, unde fuseseră invitaţi directori de teatru. Şi m-au chemat. De la Craiova, de la Satu-Mare. La Satu-Mare însă era o gaşcă foarte faină, erau câţiva actori pe care îi cunoşteam şi se părea atunci că teatrul de acolo va avea un urcuş fain. Am ales să mă duc acolo, au fost ani faini. Am stat trei ani. La un moment dat însă mi-am dat seama că trebuie să plec şi s-a potrivit să fie concurs la Sibiu.
 
D.G.: Unde primul rol principal l-ai avut în Hamlet, în regia lui Radu-Alexandru Nica. Cum a fost?
C.S.: M-am bucurat, normal, pentru că orice actor îşi doreşte să joace Hamlet, chiar dacă unii nu o recunosc. E un rol care dintotdeauna mi-a plăcut şi l-aş face şi acum, încă o dată. Şi peste câţiva ani l-aş mai face o dată. M-am bucurat de el şi am muncit mult.
 
D.G.: Cum s-a purtat Hamlet cu tine?
C.S.: E un text foarte frumos. Şi sunt foarte frumoase situaţiile scenice de acolo. Îmi fac bine la suflet. Situaţiile dramatice şi cele bune, frumoase, în care ai ce juca şi simţi că îţi bate inima şi îţi curge sângele prin vene.
 
D.G.: Crezi că Shakespeare e veşnic? Că va fi jucat şi relevant şi în 2216? 
C.S.: Da. A fi sau a nu fi te întrebi în fiecare zi! Iubirea din Romeo şi Julieta va fi la fel. Hapsâneala şi răutatea lui Richard al III-lea nu va dispărea.
 
D.G.: Dar absurdul? O să dea lecţii Eugen Ionescu şi peste 200 de ani?
C.S.: La cât de absurd e ceea ce se întâmplă la noi în ţară, Lecţia lui Ionescu e aşa, o comedie drăguţă. Realitatea e mult mai absurdă.
 
D.G.: Ai un poet preferat?
C.S.: Nichita Stănescu. Vorbeam ieri cu Ofelia (Ofelia Popii - n.n.) şi-i spuneam că nu-mi mai place niciun poet, nu-mi mai place Eminescu, deloc. Şi că Nichita e la zece mii de kilometri distanţă faţă de tot restul poeţilor români.
 
D.G.: Spune-ne câteva versuri dintr-o poezie de-a lui, care îţi vin acum în minte.
C.S.: eu n-am să-l ascund pe roşu după gri / nici pe iepure n-am să-l ascund de gloanţe / nici pe blondul pletei tale plin de cârlioanţe / nici pe calul cel ce are / n-am să-l ascund de patru lui picioare
 
D.G.: Dar poezia pare să stea departe de actori şi de public în ultimul timp. Au devenit desuete spectacolele de poezie? E ceva pe care poezia l-a pierdut în drumul ei spre cititori sau auditori? E poezia de vină?
C.S.: Nu. Cred că şi noi, actorii, purtăm o vină. Pentru că nu le mai propunem. Deşi aici, la Sibiu, se fac tot felul de recitaluri. Dar, uitându-mă în jur, cred că nici nu mai există marii recitatori, care existau mai demult. Ovidiu Iuliu Moldovan, care mi-a plăcut foarte mult. Avea un fel foarte frumos de a recita şi de a înţelege poezia. În urmă cu câţiva ani era la ProTV un proiect, Proezia. Şi erau regizori, Ducu Darie, Dabija, Măniuţiu, care făceau o montare de cinci minute în care cineva recita o poezie şi ei o regizau într-un anume stil. Cineva a făcut Eminescu. Într-o budă murdară, cu pereţii scrişi, cineva fuma şi recita Eminescu. Şi s-a discutat atunci foarte mult despre asta. Poate că într-adevăr era un pic prea mult. Poate că coborâtul ăsta, aşa, în cotidian, e prea mult. Bineînţeles că n-o să mergem pe scenă acum să recităm ca Vraca. O să se plictisească lumea şi n-o să ne asculte şi o să spună de ce vorbeşte nebunul ăla aşa? Deşi atunci avea farmecul lui. Cred că nouă, actorilor, ne lipseşte şarmul şi farmecul. Rar mai vezi un  actor cu şarm şi farmec, pe scenă. Care prin simpla lui prezenţă să te farmece. Am coborât în teatru la nivelul ăsta de stradă, care mie nu-mi place, nu mi se pare deloc teatral. Strada... Dacă vreau să o văd, mă duc acolo. E dramatică şi interesantă acolo, la ea, dar pe scenă nu-mi spune nimic. Cred că pe scenă ideea trebuie să fie un pic mai sus.

D.G.: Care a fost ultimul film pe care l-ai văzut?
C.S.: Birdman. L-am revăzut. Şi mi-a plăcut foarte mult. E un film care are ceva de spus şi o face.
 
D.G.: Un film pe care îl iubeşti? 
C.S.: Cel mai iubit dintre pământeni. Şi lista poate continua cu foarte multe.
 
D.G.: Ce crezi despre cinematografia americană? 
C.S.: E foarte profesionistă. Îşi ştiu foarte bine meseria. Mă uit a nu ştiu câta oară la Seinfeld şi la cât de bine joacă fiecare situaţie, un lucru foarte profesionist, în care ai impresia că nu au cum să greşească. Cât de bine e construit, scenariul, poanta, intrarea, ieşirea, privirea, filmarea. Şi mă uit la filmele de acţiune ale lui Christopher Nolan, filmele lui Tim Burton, comerciale, dar foarte bine făcute, şi îmi dau senzaţia asta, că îşi ştiu foarte bine meseria. De la scenariu la joc actoricesc, de la jucatul situaţiei, la concreteţea cu care o joacă.
 
D.G.: Ai un regizor de film care să-ţi fi produs o revelaţie?
C.S.: Pintilie. Reconstituirea mi se pare un film absolut ieşit din comun, genial. Îmi place foarte mult Pintilie. 
 
D.G.: Ce are Pintilie diferit?
C.S.: Nebunia lui. Şi felul în care vede lucrurile, care mi se pare genial. Să-l pui pe şeful acela de gară să-l joace pe Hamlet şi să le dea indicaţiile! Are un fel foarte dramatic de a vedea lucrurile, care îmi place mult, taie în carne vie! Nu face concesii, aşa mi se pare. L-am cunoscut şi am stat de vorbă. A fost şi la Hamlet. Are nebunia asta a artistului şi nu face compromisuri, nu face concesii. Ţine foarte mult la ideea lui, ceea ce mi se pare important pentru un artist. Cred că asta e foarte important, credinţa în ideea ta.

D.G.: Care crezi că e rolul actorului în viaţa publică? Are şi alt rol decât cel de a duce mesajul autorilor pe care îi joacă către public? Care e rolul tău?
C.S.: De protest. Aş vrea să cred că e şi un protest ceea ce fac pe scenă. Şi aş vrea să văd în teatrul şi în filmul românesc mai mult protest, mai multe voci ridicate, mai multe idei puternice şi grele, care să spună ceva.
 
D.G.: Protestul tău împotriva cui sau a ce se ridică?
C.S.: Sunt multe. Inclusiv faţă de Dumnezeu am un protest. Faţă de ceea ce se întâmplă, faţă de societatea în care trăim, faţă de politică, de biserică, faţă de tot, de viaţă, în general. Cred că de la teatru trebuie să pleci cu senzaţia că se poate şi altfel. Un elefant poate fi roşu în teatru, chiar dacă în realitate nu e aşa. Cu senzaţia asta ieşeam de la filme, în copilărie. O senzaţie atât de faină şi de pozitivă. Îmi dădea o speranţă foarte puternică că se poate şi altcumva. În momentul ăsta se întâmplă ceva, dar acolo, în film, se poate întâmpla altfel, mai fain, mai spectaculos, mai interesant, mai dramatic.

D.G.: Dar care e cearta ta cu Dumnezeu? Are o datorie faţă de noi?
C.S.: Cred că da. Cred că ar trebui să aibă mai multă grijă de noi. Sunt lucruri care se întâmplă în lume pe care îmi e foarte greu să le accept.
 
D.G.: Şi nu ne stă în putere să le schimbăm?
C.S.: Câteodată da, câteodată nu. Ştii ce ar trebui să facem mai mult? Să ne înţelegem unii cu alţii. Urăsc împărţirea asta: ortodocşi, catolici, musulmani. De ce să nu ne acceptăm? Avem mai mulţi ochi, mai multe picioare decât ceilalţi? Şi ceilalţi au acelaşi cap, acelaşi suflet, de ce noi avem  dreptul la o biserică în care să ne rugăm şi alţii, musulmanii, nu?
 
D.G.: Cel mai recent spectacol al tău e Nathan Înţeleptul, un spectacol foarte relevant, din nou, la foarte mulţi ani de când a avut premiera, în 1779, pentru lumea neschimbată în care trăim.
C.S.: Da. Şi un critic, la Bucureşti, l-a întrebat pe Armin de ce a ales să facă un text aşa prăfuit...
 
D.G.: Crezi că se poate trăi frumos în secolul XXI, aşa cum arată el, cu toate conflictele şi fanatismele, suferinţa şi disperarea reînflorite, mai există destui Nathani şi destulă înţelepciune?
C.S.: Nu există destui. Şi ar trebuie să avem grijă să apară mai mulţi.
 
D.G.: De ce trăieşte şi respiră atât de bine intoleranţa, după atâtea milenii de istorie care ar fi trebuit să ne înveţe s-o eradicăm ca pe o maladie letală, precum este?
C.S.: Pentru că suntem prea axaţi pe noi, pe propria noastră persoană. Eu, eu, eu! Sunt de acord şi cu asta, dar trebuie să vezi că lângă tine mai este un suflet, care poate are nevoie de cu totul altceva decât ai tu nevoie şi asta nu înseamnă că nu are dreptate.
 
D.G.: Teatrul poate schimba ceva fundamental în spectator, în felul în care se reflectă pe el, în care îi reflectă pe cei diferiţi lui?
C.S.: Da. Dacă măcar o secundă stai să te gândeşti la ceva, că poate că lucrurile sunt altfel, că poate omul acela e altcumva, mi se pare foarte mult. În copilărie, când ieşeam de la un film, ba chiar şi acum după ce văd un film, mă gândeam, mă gândesc mult timp la el. Şi în momentul în care ţi-ai pus o întrebare sau te-ai gândit că lucrurile pot fi diferite e un mare câştig.
 
D.G.: Să spunem că mâine ai afla că ţi se poate îndeplini o dorinţă, oricât de imposibilă ar părea. Care ar fi acea dorinţă?
C.S.: Să nu mai fie boli pe lume, asta aş vrea.
 
D.G.: Eşti un optimist?
C.S.: Depinde foarte tare de zi. Trec prin toate şi mă cert toată ziua cu mine, de dimineaţa până seara.
 
D.G.: De ce eşti aşa de aspru cu tine?
C.S.:  Dar n-am zis că-s aspru, am zis că mă cert. Nu ştiu... Încerc să înţeleg şi să mă înţeleg. Ce îmi place acum nu-mi mai place peste două minute. Ofelia îmi spune că sunt în stare să lucrez o lună la un spectacol, şi să mi se pară genial, şi cu o zi înainte de premieră să zic mamă ce rahat am făcut, nu pot să cred că am făcut rahatul ăsta. Şi într-adevăr aşa e. Şi mie îmi vine să greu să cred că fac asta, dar chiar se întâmplă aşa, în majoritatea cazurilor. Şi la Armin Petras, la Nathan. A fost cea mai frumoasă experienţă a mea în teatru, datorită lui, textului, colegilor din Germania. Şi cu câteva zile înainte de premiera pe care o aveam aici, la Sibiu, am zis mamă, ce rahat, nu-mi place spectacolul acesta, nu-mi place textul, nu-mi place ce fac, nu-mi place nimic.  Şi totuşi îmi place. Foarte mult.

D.G.: De ce a fost cea mai frumoasă experienţă? Atmosfera a fost diferită acolo?
C.S.: Şi asta. Nemţii sunt foarte relaxaţi. Am ajuns seara şi a doua zi aveam repetiţii la ora zece. Şi ne-am zis să ajungem mai repede, la nouă şi jumătate, că aici suntem în Germania, să fim acolo, e prima zi, nu ne cunoaştem. Cu chiu, cu vai am ajuns. Şi am stat o oră până a început repetiţia. Pe la zece au început să apară, mai o ţigară, mai un ziar, mai o poveste. Asta nu înseamnă că sunt neprofesionişti, dar erau conştienţi că sunt doi actori noi printre ei şi încercau să creeze o atmosferă cât mai caldă. Modul lor de a lucra este unul foarte relaxat, departe de hei-rup-ismul românesc, dar nu uită niciodată de miza spectacolului şi de importanţa a ceea ce fac pe scenă. Şi Armin Petras, foarte relaxat, foarte pozitiv, foarte "iubăreţ" cu actorii. Îi place şi ştie să lucreze cu actorul.
 
D.G.: Îţi place ca regizorul să te lase liber?
C.S.: Îmi place să îmi lase loc. Dar şi să mă restrângă foarte tare.

D.G.: Deci să te simtă.
C.S.: Da. Şi el (Armin Petras - n.n.) asta face foarte bine, simte actorul. Simte când are nevoie de el, când nu are, ce are nevoie să îi spună. Ştie să îţi dea încredere şi când să ţi-o dea. Dar şi să-ţi spună că nu e bine. Într-un fel foarte fain şi foarte pozitiv. Un astfel de fel de regizor e rar. Şi nu înţeleg de ce. De fapt ştiu. Pentru că nu mai terminăm odată cu secolul regiei. Am citit un interviu cu Ostermeier, care spunea noi avem nevoie de ei, nu ei de noi. Regizorul are nevoie de actori, nu actorii de regizor. În teatru cel puţin. În film am auzit că e un pic mai complicat.

D.G.: Sunt mari orgoliile?
C.S.: Da. Din fericire sunt mari. Nu poţi face nimic fără orgoliu, după părerea mea. E nevoie de el. E nevoie să crezi că eu sunt eu, că eu intru acum pe scenă, eu am monologul ăsta. E nevoie să crezi asta. Am fost surprins când a început Miklós să ne povestească despre asta, dar aşa e. Trebuie să ştii care e partea ta, ce ai de făcut, cum să te reprezinţi, cum să apari pe scenă şi cum să spui un monolog, sau o idee, sau o părere. Dacă nu, nu însemni nimic pe scenă, într-un film, într-un cadru.
 
D.G.: Ce ai vrea să îţi aducă 10 pentru FILM? 
C.S.: Să-mi schimbe norocul cu filmul. Aş vrea să fac film. Am avut câteva tentative şi n-am avut noroc. Din cauza programelor care nu se potriveau nu am reuşit niciodată să ne punem de acord.

D.G.: Cum ar arăta un rol care ţi-ar plăcea?
C.S.: Ar trebui să fie dramatic, să aibă viaţă. Mi se pare că situaţiile dramatice lipsesc din filmul românesc de multe ori. Sunt multe filme româneşti, din punctul de vedere al spectatorului, care mi se par lipsite de miză. De exemplu, faţă de filmele lui Pintilie, care aveau o miză foarte mare. Care îţi rodeau inima, sufletul, ficaţii. Aşa trebuie să fie un rol care să îmi placă: să aibă sânge, să îi bată inima, să fie spectaculos, în sensul filmic al cuvântului.

D.G.: Care e lista ta de priorităţi? Începe cu teatrul?
C.S.: Nu. Cu familia. Până acum câţiva ani începea cu teatrul. Dar acum începe cu familia.

D.G.: Ce-ai vrea să afle fetiţa ta de la spectatorii tăi?
 C.S.: Băi, cum şi-a dat sufletul pe scenă! Incredibil mi se pare!

Ciprian Scurtea
Data naşterii: 24 mai 1978
Absolvent al secţiei Teatru a Facultăţii de Litere a Universităţii "Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca, specializarea Actorie, anul 2004.
În perioada 2004-2007 a jucat la Teatrul de Nord din Satu Mare, Teatrul Municipal din Baia Mare, Teatrul Municipal din Turda şi Centrul Cultural Aiud.
În present, este actor al Teatrului Naţional "Radu Stanca" din Sibiu, unde a jucat în spectacole regizate de Silviu Purcărete (Călătoriile lui Gulliver, Metamorfoze, Faust), Gianina Cărbunariu (Solitaritate), Cristian Juncu (Scrisori de dragoste către o prinţesă chineză) sau Ziltan Balasz (Maestrul şi Margareta).
În prezent, Ciprian poate fi văzut în spectacolul Nathan Înţeleptul, la Teatrul Naţional "Radu Stanca" din Sibiu, în regia lui Armin Petras.
Sânziana Tarţa a fost selectată în programul 10 pentru Film din cadrul TIFF 2016, care îşi propune să pună zece actori de pe scenele româneşti în contact cu profesionişti din lumea filmului. Cei zece actori selectaţi în 2016 sunt: Alina Petrică (Teatrul Naţional Bucureşti, Teatrul de Comedie, Centrul Cultural "Nicolae Bălcescu, Teatrelli - Bucureşti), Andi Gherghe (Teatrul Ariel din Târgu Mureş), Cătălina Bălălău (Teatrul Tineretului din Piatra-Neamţ), Cezar Grumăzescu (Teatrul Excelsior din Bucureşti, Teatrul Evreiesc de Stat, Teatrul de Comedie), Ciprian Scurtea (Teatrul Naţional "Radu Stanca" din Sibiu), Cristian Rigman (Teatrul Naţional din Cluj Napoca), Ioana-Florentina Manciu (Teatrul Naţional "Marin Sorescu" Craiova), Nicholas Caţianis (Teatrul Excelsior din Bucureşti, Teatrul Naţional I.L.Caragiale), Richard Balint (Teatrul de Stat Oradea), Sânziana Tarţa (Teatrul Naţional din Cluj-Napoca).
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică



 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2016


0 comentarii

Spacer Spacer