Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

10 pentru Film la TIFF, 2016 - Am dat la teatru pentru că am ales să pornesc în căutarea împlinirii


Monica Ciută, un interviu cu Sânziana Tarţa

24.05.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

(foto: Corina Mărgărit)

Monica Ciută: Dacă Universul s-ar preschimba pentru fiecare în cel mai apropiat limbaj pe care îl percepem, îl înţelegem, pentru tine cum ar arăta această formă de existenţă a tot ce e în jur? Ştiu că ai o prietenă pentru care totul s-ar transforma în sunet şi armonie... pentru mine, cred că totul ar căpăta valenţe comice la nivel cosmic, astfel că toată existenţa noastră ar fi o mare comedie iar eu aş fi claunul şef... şi ştiu că mai ai o prietenă (a patra din grupul "muşchetarelor" între care cu onor mă număr), pentru care toată viaţa ei tumultuoasă şi mobilă în spaţiu, capătă sens prin prisma căutării iubirii... N-am adus degeaba vorba de noi patru, ca grup, pentru că aş vrea să te rog să-mi spui şi ce înseamnă apartenenţa ta la diferite grupuri.. de prieteni, familie...
Sânziana Tarţa: Hmmmm. Încep prin a răspunde la prima întrebare. Nici nu ştiu care mi-e cel mai apropiat limbaj. Sunt atâtea forme de expresie care simt că mă reprezintă sau care într-un fel sau altul fac parte din "Universul" meu încât mi-e greu să îmi imaginez o lume în care predomină o singură 'culoare'. Totuşi o să încerc. Cel mai apropiat limbaj mi se pare cel simplu şi direct, fără complicaţii lipsite de sens. Când e complicat, obosesc şi când obosesc, mi-e greu să mă concentrez la lucrurile care chiar îmi fac plăcere şi mă împlinesc.

Cred că problema apartenenţei la un grup este extrem de importantă şi delicată. Noi suntem fiinţe uşor adaptabile şi ne obişnuim repede şi cu lucrurile care ne fac bine dar şi cu cele care ne fac mai puţin bine. Din punctul ăsta de vedere, eu simt că am avut noroc. Am "nimerit" tot timpul în grupuri bune, alături de care am crescut şi m-am dezvoltat atât din punct de vedere profesional cât şi uman.
Am o familie minunată. Mulţi dintre prietenii mei îmi spun: "Ce părinţi tari ai! Aş vrea şi eu să am aşa o familie." Şi eu aş vrea să aibă aşa o familie.
Am prieteni minunaţi. Oameni alături de care simt că pot să fiu eu. Că mă susţin, că mă apreciază şi că putem să mergem mână în mână până departe.

M.C.: Grupuri profesionale...
S.T.: Din punct de vedere profesional, am colaborat cu multe teatre din ţară: Teatrul Naţional Timişoara, Studio M - Sfântu Gheorghe, Teatrul Toma Caragiu Ploieşti, Teatrul Odeon şi Metropolis din Bucureşti şi în ultimii doi ani, m-am lipit mai tare de Teatrul Naţional din Cluj, unde m-am şi mutat cu viaţa. Am avut întâlniri deosebite. Speciale.

M.C.: Povesteşte-mi ce înseamnă întâlnirile din viaţa ta?
S.T.: Hrană. Experienţă. Maturizare. Lecţii. Pansament. Pantofi mai mici. Pantofi mai mari. Cei mai comozi pantofi. Nectar. Uneori frustrări. Binecuvântare. Clarobscur. Lumină. Medicament. Lecţii...

M.C.: Grupuri ideologice? Mergi la marşuri de protest? Crezi că un artist trebuie să fie implicat în "problemele urbei"? Zona asta de activitate socială, de participare politico-socială este ceva ce e interesant pentru un artist?
S.T.: Nu merg la marşuri de protest. Uneori mă supăr pe mine pentru că nu o fac dar nu mi se potriveşte acest gen de manifestare. Îi apreciez pe cei care merg şi sunt conştientă de faptul că sunt enorm de multe lucruri care dacă s-ar ajusta măcar puţin ar trăi toată lumea mai bine. Dar de multe ori, lucrurile degenerează şi nu se mai ştie care e scopul. Se merge împotriva a ceva, nu pentru a construi ceva.
Cred că un artist ar trebui să fie implicat în "problemele urbei". Mi se pare că sunt două lucruri interdependente. Dar marşul nostru de "protest" e felul în care mergem la repetiţii, felul în care ne pregătim pentru spectacol, felul în care lucrăm la un rol. Acolo, în felul nostru, spunem lucrurilor pe nume şi creăm, prin mijloacele noastre, o lume ideală sau punem oglindă în faţa lumii. În momentul în care apar pe scenă mă gândesc că trimit un gând şi ăsta e un lucru care mă provoacă şi care mă face să particip în felul meu la PROtest.

M.C.: Dacă n-ai fi actriţă a Teatrului Naţional din Cluj, în anul de gratie 2016... dacă admiterea la UNATC n-ar fi fost una reuşită şi lucrurile nu ar fi decurs aşa până azi... ce crezi că ai fi făcut acum?
S.T.: Nu ştiu...

M.C.: N-ai fi făcut scenografie? Sau costume? Ştiu că ai făcut două facultăţi într-o lume în care toţi se grăbesc să-şi ia o diplomă şi să câştige bani din ea. Tu ţi-ai acordat răgazul de a studia două meserii diferite.. Ce faci cu cea de-a doua?
S.T.: Nu ştiu dacă mi-am acordat răgazul sau mai mult am simţit foarte puternic că îmi lipseşte ceva. Am dat la teatru pentru că am ales să pornesc în căutarea împlinirii. Am avut mare noroc cu părinţii mei. Mă pregătisem pentru Arte, Facultatea de arte decorative si design, secţia Modă. Doi ani am făcut pregătire la Bucureşti. Veneam din Satu Mare şi stăteam în fiecare lună, câte o săptămână, la o prietenă de-a mamei. Multă muncă, mulţi bani. Cred că pentru ei a fost o perioadă grea. Am intrat şi a fost foarte bine dar în anul doi am simţit că nu e totul şi am avut norocul să-mi iasă în cale domnul Costin Anghel şi să-mi zică: "Tu trebuie să dai la teatru". Şi aia a fost. Eu ştiam că aia e, dar nici nu mă gândisem până atunci la asta. Şi ei au zis: "Bine. Dacă asta simţi, asta e. Noi te susţinem."
Acolo putea să fie un punct. N-a fost. Am intrat. Printre ultimii. Mi-am făcut curaj să dau doar cu o lună înainte şi nu prea m-am pregătit. Nu aveam nimic de pierdut şi cred că aşa am intrat. Că altfel nu-mi explic. Doar când am ajuns în Bucureşti am început să merg la teatru. Nici nu ştiam cu ce se mănâncă. De fapt, am fost Scufiţa roşie modernă la grădiniţă. Ceva ştiam...
Am terminat şi Moda. Doi ani am mers în paralel cu ele. M-am călit. Am învăţat să trag tare. Nu am renunţat de tot. Am mai făcut scenografii prin facultate şi chiar şi după, m-am mai jucat puţin cu asta. Uneori desenez. Parcă din ce în ce mai des. Simt că trebuie să mă exprim şi în direcţia asta. Oricum, e parte din mine. Sunt sigură că o să fie timp, dacă o să fie să se întâmple.

M.C.: Alege trei roluri pe care le-ai făcut până acum şi spune-mi ce înseamnă de fapt "să faci un rol"?
S.T.: Anita - West Side Story, Maria - Maria de Buenos Aires, Dora - Clasa noastră.
Te rog să-mi pui întrebarea asta peste 20 de ani..:)... Abia acum încep să descopăr... oricum, cred că e nevoie de mult drag şi curiozitate fără margini.

M.C.: Şi Julieta? Cum e? A venit la timp în viaţa ta? E greu sau e uşor să "joci" o iubire împărtăşită şi totuşi fără şansă?
S.T.: Toate lucrurile vin la timpul lor. Niciodată nu poate fi altul. Cel în care vin e cel în care suntem pregătiţi să le primim. Eu am aşteptat mult momentul ăsta şi simt că sunt pregătită. Încă nu am început repetiţiile, dar în momentul în care o să apară interviul le voi fi început. Simt un fel de emoţie plăcută, de "abia aşteptare". E o provocare şi un cadou frumos.
Cred că tot timpul e greu să "joci" o iubire fără şansă şi că e important partenerul. În orice joc. Şi în jocul ăsta eu am un partener care e un actor minunat şi pe Tudor Lucanu, un regizor cu care îmi doresc să lucrez încă de când eram în facultate. Deci, la joacă!

M.C.: Te superi dacă te întreb ce rol are iubirea în viaţa ta?
S.T.: Nu mă supăr. Fără iubire, ce sens are?

M.C.: Mă gândeam că îmi povesteşti mai mult.
S.T.: Hmmm... Cred că totul ţine de iubire. De la cel mai mic gest până la cel mai îndepărtat gând, de la felul în care saluţi până la felul în care îţi bei cafeaua. O ai sau nu. Eu caut să pun iubirea în orice. Să fac totul cu drag şi cu iubire pentru cei din jurul meu şi chiar şi pentru mine.
Dacă te gândeşti la partea romantică a iubirii, e la fel. Totuşi, e complicat. Toţi suntem în căutarea ei dar parcă e greu să se împlinească, sau să ne împlinim prin ea. Şi având meseria asta, s-ar putea să fie şi mai greu. Nu e toată lumea e pregătită să înţeleagă şi să accepte faptul că un actor are un program şi un ritm foarte atipice. Că e un alt fel de consum. Ca să poţi să funcţionezi bine ca actor e foarte important să simţi că ai un sprijin şi că acasă e armonie.

M.C.: Cine e mai important într-o familie? Mama, tata, sora, copilul, căţelul?
S.T.: Iubirea.

M.C.: Dacă ai putea să le dai un sfat părinţilor care au acasă copii cu aspiraţii de actori... ce le-ai spune?
S.T.: Să vorbească cu părinţii mei..

M.C.: Ţi-au rămas în gând şi în suflet crâmpeie de vorbe ale oamenilor cu care te-ai întâlnit la lucru în cariera ta de până acum? Ai oameni despre care ai vrea să povesteşti?
S.T.: Mereu i-am admirat pe cei care dau citate întregi din lecţiile profesorilor lor, a regizorilor sau a actorilor cu care au lucrat. Deşi ai zice că având meseria asta, ar trebui să pot şi eu, niciodată nu am reuşit să reţin atât de bine încât să pot să citez pe cineva. Adevărul e că nici nu am încercat. Oamenii pe care îi admir, au o lume interioară fascinantă şi o aură care ţi se aşază pe suflet. Cuvintele nu înseamnă aproape nimic faţă de celelalte lucruri cu care îmbogăţesc ei lumea asta. Sunt unii pe care aş vrea să-i amintesc: Ada Milea, Bocsárdi László, Alexandru Dabija, Alexander Hausvater, Andrei Măjeri, Mihai Gruia Sandu, Anca Hanu, Miriam Cuibus, Sorin Leoveanu, Irina Wintze, Andreea Vulpe, Alin Stoianovici, Lorette Enache, Irina Sârbu, Mădălina Ene, Adrian George Popescu, Cari Tibor, Attila Szabo J, tu... sigur sunt mai mulţi..

M.C.: E greu să te naşti în Satu Mare, să faci şcoala la Bucureşti şi să te angajezi la Cluj? E un traseu bun, uşor, greu, norocos, neaşteptat?
S.T.: E un traseu cu de toate. Uneori simţi că treci fluierând prin tot ce ţi se întâmplă. Sunt însă şi momente când simţi că ţi se termină bateriile. Eu am făcut tot timpul ce am simţit că îmi doresc să fac şi ce am simţit că m-ar împlini în acel moment. Nu prea am făcut compromisuri. Probabil datorită acestui fapt, lucrurile au venit oarecum natural. Zic oarecum, pentru că au fost şi perioade de aşteptare şi de neîmplinire.

M.C.: Cum vei fi azi peste 20 de ani... luna mai a anului 2036?
S.T.: Dacă Universul vrea, voi avea 50 de ani. Mi-aş dori să fiu recunoscătoare pentru toate lucrurile frumoase care mi se vor întâmpla, şi să le accept şi pe cele mai puţin frumoase. Să fiu un om liber, relaxat, calm şi luminos. Să trăiesc armonios cu tot ce am în rucsac pentru lecţiile mele la şcoala vieţii.
În luna mai 2036, aş vrea să-mi fac planuri de vacanţă cu familia mea, la sfârşit de stagiune cu spectacole minunate...

M.C.: Ţi-e frică de ceva în meserie? Dar în viaţă?
S.T.: Nu mi-e frică de nimic în meserie. Încerc să fac tot ce pot, cât pot de bine. Dacă ceva nu iese, cine poate să fie tras la răspundere? Totuşi uneori am vise care mă consumă tare. Visez că nu ştiu în ce spectacol joc sau că nu-mi găsesc recuzita sau costumul sau că uit textul. E foarte neplăcut.
În viaţă, sunt momente în care mi-e frică de cele mai mărunte lucruri deşi ştiu că nu există niciun motiv pentru care să-mi fie frică de ceva. Şi ideal e să nu-mi fie. Când nu mi-e frică de nimic, sunt liberă şi când sunt liberă simt că sunt în cea mai bună variantă a mea.

M.C.: Coboară îngerul pe scenă atunci când joci?
S.T.: Uneori coboară. E o senzaţie care nu se compară cu nimic. E ceva în aer. Atât de bine se aşază fiecare sunet, fiecare vorbă, fiecare gest la locul lui, că e aproape incredibil. Atunci, sunt sigură că există ceva mai presus de noi.

M.C.: Care e diferenţa dintre un rol într-un musical şi un rol de text?
S.T.: Pentru un rol într-un musical, trebuie să repeţi şi songuri..

M.C.: Cum simţi publicul de teatru în comparaţie cu publicul venit la concertele tale?
S.T.: Nu cred că am simţit vreo diferenţă. Oricum publicul e diferit de la o seară la alta chiar şi la teatru.

M.C.: Ar fi o întrebare pe care ai vrea să o pui unei entităţi atotştiutoare? Care?
S.T.: Cine a scris piesele lui Shakespeare? Heheee. Glumesc. De fapt, ce contează dacă îl chema într-adevăr Shakespeare sau nu? Dacă nu, şi-a ales un nume bun..
Aş vrea să întreb unde e greşeala? Sau care e antidotul? Sigur, contrastul e foarte important. După ce stai o oră în întuneric, când ieşi la lumină, ştii să o apreciezi altfel. Cu toate astea, parcă uneori e prea mult. De ce e nevoie de atâta suferinţă?

M.C.: Există o întrebare pe care nu ţi-am adresat-o dar la care ai vrea să răspunzi?
S.T.: Da. Ce reprezintă pentru tine faptul că ai fost selectată în programul 10 pentru film?
Şi acum răspund, nu?... Îmi doresc să fac şi film. Până acum nu s-au întâmplat foarte multe în această direcţie dar s-au întâmplat în altele deci nu simt o neîmplinire legată de acest lucru. Cu toate astea, în fiecare an am aşteptat să-mi sune telefonul înainte de TIFF. Şi în fiecare an, după ce se anunţau participanţii, îmi ziceam "poate la anu'.... dar dacă o să iau între timp un rol într-un film? Nu mă vor mai lua."
Se pare că s-a întâmplat când m-am aşteptat mai puţin. Ce frumos e când se întâmplă aşa. E ca atunci când primeşti un cadou într-o zi obişnuită. Cineva s-a gândit la tine şi a vrut să-ţi facă o bucurie. Doar aşa..


Sânziana Tarţa
Data naşterii: 1 noiembrie 1985
S-a născut în Satu Mare, a urmat două facultăţi în Bucureşti (Universitatea Naţională de Artă, Facultatea de Arte Decorative şi Design, specializarea Modă, şi Facultatea de Teatru, secţia Arta Actorului, la Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică "I. L. Caragiale") şi s-a stabilit în Cluj, fiind angajata Teatrului Naţional Cluj Napoca începând cu anul 2014.
A lucrat cu regizori precum Alexandru Dabija (Linoleum), Andrei Măjeri (Moarte şi reîncarnare într-un cowboy, Agamemnon), Gabor Tompa (UbuZdup), Bocsárdi László (Clasa noastră) sau Ada Milea (Apolodor) sau . La Teatrul Odeon din Bucureşti a colaborat cu Răzvan Mazilu pentru piesa West Side Story. A mai colaborat cu Teatrul Naţional Timişoara, Compania de teatru-dans Studio M - Teatrul Tamàsi Àron din Sfântu Gheorghe, Teatrul Toma Caragiu din Ploieşti.
În film, Sânziana a jucat în câteva scurtmetraje şi a apărut în 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, în regia lui Cristian Mungiu.
Din 2011 este trainer al Festivalului de Teatru Tânăr de la Alexandria, Ideo Ideis.
Sânziana Tarţa a fost selectată în programul 10 pentru Film din cadrul TIFF 2016, care îşi propune să pună zece actori de pe scenele româneşti în contact cu profesionişti din lumea filmului. Cei zece actori selectaţi în 2016 sunt: Alina Petrică (Teatrul Naţional Bucureşti, Teatrul de Comedie, Centrul Cultural "Nicolae Bălcescu, Teatrelli - Bucureşti), Andi Gherghe (Teatrul Ariel din Târgu Mureş), Cătălina Bălălău (Teatrul Tineretului din Piatra-Neamţ), Cezar Grumăzescu (Teatrul Excelsior din Bucureşti, Teatrul Evreiesc de Stat, Teatrul de Comedie), Ciprian Scurtea (Teatrul Naţional "Radu Stanca" din Sibiu), Cristian Rigman (Teatrul Naţional din Cluj Napoca), Ioana-Florentina Manciu (Teatrul Naţional "Marin Sorescu" Craiova), Nicholas Caţianis (Teatrul Excelsior din Bucureşti, Teatrul Naţional I.L.Caragiale), Richard Balint (Teatrul de Stat Oradea), Sânziana Tarţa (Teatrul Naţional din Cluj-Napoca).
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică



 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2016


0 comentarii

Spacer Spacer