Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  autoficţiuni

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Părăsită în ziua nunţii


Alexandru-Radu Săvulescu

24.05.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Una din experienţele traumatizante pe care mi-o amintesc zilnic, când îmi văd degetele de la picior, este piatra de moară care mi-a strivit în copilărie o unghie, pe când mă jucam în curtea dispensarului de ţară unde lucra tata, la Radovan. Nu mai ţin minte detalii, eram prea mic. Cred că piatra era sprijinită de un zid, iar eu am tras de ea. Cert este că mi-a căzut pe picior. Am avut o unghie, cea de la degetul mare, complet strivită.

Tata m-a dezinfectat şi apoi m-a dus urgent acasă, iar unchiul meu şi-a exersat cu răbdare talentul de chirurg scoţându-mi în baie, cu penseta, bucăţile de unghie din deget.

Încet-încet, unghia a crescut la loc, chiar dacă nu perfectă. E şi acum puţin strâmbă, ceva mai groasă, uşor neregulată, şi destul de greu de tăiat când creşte.

*
Altă rană care s-a vindecat greu, şi pe care o simt zilnic, când mă bărbieresc, e pe gât. Într-o zi, pe când ne certam dintr-un motiv pe care nu mi-l mai amintesc - disputele deveniseră ceva obişnuit din prima noastră zi de căsnicie - Silvia s-a repezit la mine. Nu m-am ferit, pentru că mi se părea ciudat să mă feresc de propria mea soţie. Silvia nu s-a oprit însă. Şi-a înfipt unghiile în gâtul meu. Abia când am simţit arsura rănii am sărit un pas înapoi. Silvia s-a îngrijorat când mi-a văzut pieptul plin de sânge. Rana s-a dovedit însă a fi superficială. Dar cicatricea mi-a rămas. Uneori, când sunt neatent la bărbierit, mă mai tai în acel loc.

*
Ne-am căsătorit religios într-o zi frumoasă de septembrie. După biserică, ne-am dus cu toţii să sărbătorim în casa bunicilor, de unde eu mă mutasem ca să-i fac loc lui Tata cu soţia şi fetiţa. Multe lucruri au mers prost atunci. Dar cea mai ciudată întâmplare a avut loc a doua zi.

Era perioada în care automobilele puteau circula o duminică da una nu, după cum aveau numărul de înmatriculare, par sau impar. Era o lege apărută ca să limiteze cererea de benzină, unul din multele produse de larg consum care începuseră să lipsească cronic din România acelor vremuri. Cum Rosinanta - Trabantul meu turcoaz - nu avea numărul bun pentru duminica respectivă, iar Tata plecase la ţară cu Dacia lui, am apelat la mătuşa mea ca să pot aduce acasă cele câteva cadouri primite la nuntă, în special buchetele de flori. A fost de acord să-mi împrumute Dacia ei portocalie, dar cu o condiţie - să i-o returnez imediat ce termin. Am acceptat fără să mă gândesc la consecinţe.

Am adus acasă tot ce era de adus, după care m-am pregătit să plec.
- Pleci?
- Da, trebuie să duc maşina înapoi.
Tăcere.

A durat poate o oră până am revenit. La întoarcere, Silvia stătea să explodeze:
- Cum ai putut să mă părăseşti în ziua nunţii?

Am fost atât de surprins de absurdul întrebării, încât n-am ştiut ce să-i răspund. Aveam însă o treabă de terminat, florile stătuseră cam mult nedesfăcute, aşa încât am început să caut vaze şi ulcele de lut prin debara. Le-am umplut cu apă, şi le-am adus în casă.

În tot acest timp Silvia mă urma oriunde m-aş fi dus, continuând să ţipe la mine, tot mai enervată.

În linişte, crezând că se va calma dacă nu-i răspund, am început să desfac buchetele, şi să pun florile în vaze.

Însă pe măsură ce avansam cu munca, Silvia, în loc să se liniştească, devenea tot mai agitată. Tonul vocii ei atinsese acel nivel înalt, nesuferit, care-mi zgâria urechile.

Tăceam, văzându-mi de treabă. Desfăceam buchetele şi aranjam florile în vaze. Când şi-a dat seama că n-am de gând să-i răspund, a trecut la acţiune. S-a apropiat ameninţător de mine, m-a împins, a smuls florile din vaza pe care tocmai o terminasem de aranjat, şi mi le-a aruncat în faţă, împroşcând cu apă pe pereţi.

În acel moment am explodat, nu m-am mai putut controla.
- Asta vrei? Poftim atunci!

Şi m-am repezit la flori, smulgându-le de data aceasta eu din vazele în care tocmai le aranjasem. Le scoteam, şi le rupeam.

În timpul acestui masacru, Silvia m-a privit în linişte, nemişcată. Mi-a întors apoi spatele, şi s-a dus în dormitor, trântind uşa după ea.

Am rămas singur printre resturile de flori şi băltoacele de apă. Dar n-am putut suporta mult timp acea privelişte dezolantă, şi am ieşit să mă răcoresc, învârtindu-mă preţ de vreun sfert de oră pe străzile din jur. Furia mi-a fost înlocuită treptat de un puternic sentiment de vinovăţie. M-am îndreptat în grabă spre casă. Când am intrat pe uşă, intenţia mea fermă era să-i cer iertare Silviei. N-am avut cum s-o fac, fiindcă ea dormea liniştită, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Florile zăceau în continuare trist pe jos, rupte, sfâşiate, aşa cum le lăsasem. Mi-a luat ceva timp ca să fac curat. Am dus jos, la tomberoanele de gunoi ale blocului, un întreg morman de frunze, flori şi tulpini. Din zecile de buchete aduse cu maşina de împrumut, în casă n-a mai rămas nici măcar o floare.

(Bucureşti, 2009-2016)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer