Îngerul de pe autostradă şi alte romane ale unchiului Serenus

Citiţi introducerea la această carte.




N-am înţeles niciodată de ce Borges, Michel Tournier, Fellini, Sophia Loren, Monica Vitti şi aşa mai departe au fost ori sunt obligaţi să plătească impozite ca orice muritor de rând, atâta vreme cât nimeni (cu excepţia idioţilor şi a "intelectualilor angajaţi") nu le contestă geniul, adică, excepţionalitatea. Pentru creştini, geniul e un dar al Duhului Sfânt, la fel ca discernământul, profeţia sau bunătatea. A impozita geniul înseamnă a impozita Duhul Sfânt. E drept, societatea nu funcţio­nează pe spinarea geniilor, ci a contribuabililor. Dar aceştia din urmă sunt victimele incoerenţei sistemului. Contribuabilul recunoaşte starea de geniu, o admiră şi o recompensează. Inclusiv financiar. Oare cine, mă refer strict la homo sapiens erectus, nu-şi doreşte să aibă un Chagall în salon, fie şi o reproducere, să asculte un concert al lui Fabrizio de André, ori să citească un poem de Christian Bobin? Asemenea "delicii" nu au preţ. Asemenea delicii se plătesc fără niciun regret. Contemplarea unui Chagall, ascultarea unei piese de Fabrizio de André sau citirea unei pagini din scrierile lui Bobin ne fac să ne simţim, pentru câteva minute, perfecţi şi nemuritori. Altfel spus, ne revelează condiţia supraumană a omului. Există un sentiment mai înalt şi mai necesar decât acesta? A impozita harul este cea mai cumplită meschinărie inventată vreodată.

Într-o toamnă, aflându-mă la Roma, cu ocazia unui congres de patristică, l-am întâlnit pe Papă. Un atlet desăvârşit, un spirit rafinat, dar mai ales un om de-o simplitate divină. M-a luat de braţ şi m-a întrebat amical: "Aţi auzit de un poet sud-american, Pablo Zamora, care a trăit în secolul al XIX-lea?" Nu auzisem şi stăteam cu "inima ciulită", cum obişnuia să spună una din străbunicile mele. "Pablo Zamora", a continuat Sfântul Părinte începând o lungă plimbare prin grădinile castelului Gandolfo, "s-a născut într-o familie nobilă şi bogată. A fost educat de iezuiţi. La paisprezece ani cunoştea, pe lângă latină şi greaca veche, ebraica, sanscrita, etiopiana şi copta. La optsprezece ani a scris prima istorie ştiinţifică a Imperiului inca şi făcuse descoperiri senzaţionale în istoria artei. Conform teoriei sale, arta vechilor populaţii sud-americane se datorează unei secte gnostice, emigrată din Asia Mică la începutul secolului al VI-lea, dar vestigiile au fost deformate sau distruse, în aşa fel încât nimeni să nu mai poată reconstitui, cu exactitate, chipul trecutului. Totuşi nu despre asta vreau să vă povestesc. Pablo Zamora avea şi un formidabil talent muzical (a compus câteva "liturghii ecumenice", cum le numise el) şi respira poezie. Cunoştea limba tuturor păsărilor tropicale şi a fiarelor junglei. Uneori dispărea cu săptămânile în mijlocul pădurilor întunecoase ale Amazonului şi, la întoarcere, părea şi chiar era, spun martorii oculari, mult mai tânăr decât la plecare. A compus o sută de ludicidades, cuvânt inventat chiar de el, adică, "pereţi" de poeme policrome, din care însă nu ni s-a păstrat nimic. O ludicidad era un fel de cameră sau casă-poem, construită pe un anumit subiect şi "scrisă" pe dinăuntru şi pe dinafară, aşa cum sunt pictate bisericile voastre din Bucovina. Uneori poemele erau incizate în lemn, alteori creşteau din muşchi, licheni sau iederă zburătoare. Pablo Zamora îşi permitea luxul artei totale, având la dispoziţie, pe lângă geniu, şi mijloace financiare din belşug. Doar că excesul, îndrăzneala, superbia se plătesc şi în artă, sau mai ales în artă. Când nu avea decât patruzeci şi patru de ani şi tocmai terminase a o suta ludicidad, alcătuită din patruzeci de încăperi scrise şi sculptate pe suprafaţa unui hectar, într-un amurg de vară, o furtună s-a iscat din senin spulberând TOTUL în doar câteva minute. Pablo Zamora a fost găsit fără viaţă, pe o plajă. Salvase o singură scoică, pe care o ţinea strâns în pumnul mâinii stângi. Când a fost dezbrăcat pentru a fi pregătit de înmormântare, pe spatele său, cu irizări de pergament, s-a descoperit, tatuată, o partitură muzicală (într-un sistem încă nedescifrat) şi următorul poem scris în limba română (de aceea am ţinut să vă spun povestea):
Sub nicio formă nu înţeleg cum se poate impozita sacra nebunie a geniului.


De sub haina cenuşie, năclăită de sânge, se vedeau doar mâinile şi o claie uriaşă de păr. Omul se chircise în el însuşi nu pentru a se apăra, ci pregătindu-se parcă de reîntoarcerea în pântecele cosmic. Murise pe loc. Impactul nu i-a lăsat nicio şansă. Bolidul mergea cu aproape 150 de kilometri pe oră şi, din cauza ceţii care acoperea autostrada, şoferul nu l-a putut zări la timp. "Ce caută nebunul ăsta pe banda a doua, stând pe valiză şi citind o carte? De unde-a apărut?" Peste câteva secunde valiza, de culoare albastră, zbura pe câmp, la sute de metri distanţă, cartea rămânea suspendată în aer, fără să mai cadă înapoi pe pământ, iar cititorul ei devenea un morman de carne şi oase zdrobite. Am oprit maşina pe banda de avarii, am coborât în grabă şi m-am apropiat de locul accidentului. Strecurându-mă printre cele zece, douăsprezece persoane adunate ciorchine, am ajuns lângă trupul neînsufleţit şi i-am ridicat, cu sfială, dar şi ros de curiozitate, şuviţele de pe ochi. Zâmbea. Îmi zâmbea, nu aveam nicio îndoială. Mortul îmi zâmbea de pe lumea cealaltă. După zâmbetul acela sticlos, nepământean l-am recunoscut. Era "îngerul de pe autostradă".

Îl întâlnisem de trei ori în peregrinările mele prin Europa. Prima dată chiar la ieşirea din Paris spre Rouen, pe A13. Din cauza ploii n-am apucat să frânez când trebuia şi am intrat din plin într-o camionetă. Nimeni n-a păţit nimic, cu excepţia celor două maşini. În timp ce eu şi celălalt şofer completam procesul verbal, s-a apropiat de noi un ins îmbrăcat cu un fel de rasă călugărească, murdară şi peticită, având în mâna stângă o valijoară de lemn, iar pe cap un coif ridicol, care-l proteja de ploaie. La început ne-a vorbit în spaniolă, dar apoi a trecut la franceză, deşi se vedea că nu franceza era limba maternă. Ne-a întrebat dacă ne putea fi de vreun ajutor, iar după replica noastră, pe jumătate enervată, pe jumătate amuzată, nu, acum doar un service ne mai poate fi de ajutor, s-a îndepărtat salutându-ne politicos.

L-am regăsit trei sau patru sute de metri mai încolo. Stătea chircit pe valiză, de data aceasta avea o umbrelă roşie deschisă deasupra capului, şi citea. Nimic nu părea să-l distragă, nici vuietul infernal de pe autostradă, nici ploaia torenţială, nici jeturile de apă care ţâşneau de sub pneuri şi-l izbeau nemilos. Fără să-mi dau seama, am oprit maşina şi l-am invitat să urce. Cu greu şi-a dezlipit ochii de pe carte. A luat sub braţ ridicola umbrelă şi a urcat lângă mine. Pe drum, până la Rouen, mi-a vorbit despre "peştera lui" aflată în subsolul unui seminar din Madrid, despre un pelerinaj pe care-l făcuse la Ierusalim, despre un film al lui Buñuel, Calea lactee ("Luis Buñuel, compatriotul meu, a fost un sfânt, dar nu unul obişnuit, ci un fel de iurodivîi din tradiţia ortodoxă rusă")... Apoi, după o tăcere de câteva minute, şi-a strâns pleoapele într-un chip dureros, rostind înfundat, cu palmele la tâmple: "Teribilă tragedie, teribilă tragedie. Într-un minut..." M-am speriat şi, convins că aveam de-a face cu un nebun, am oprit maşina pretextând că uitasem ceva în portbagaj. Când am revenit, înarmat cu o cheie franceză şi un extinctor, necunoscutul nu mai era acolo. Acasă, aflam de la televizor că turnurile gemene de la New York se prăbuşiseră. A fost rândul meu să închid ochii şi să mă ţin cu palmele de tâmple.

L-am reîntâlnit pe ciudatul autostopist după câţiva ani, de data aceasta pe marginea autostrăzii care leagă Torino de Roma. Aceeaşi valiză albastră de lemn, altă carte. Probabil m-a recunoscut şi el, pentru că imediat a reluat conversaţia, în franceză, ca şi cum anii care se scurseseră nu erau decât un mănunchi de secunde. "Îmi pare nespus de rău că te-am speriat atunci. Te rog să mă ierţi, dar uneori am anumite viziuni pe care nici eu nu le pot controla... Am umblat mult în ultima vreme, din Irlanda până în sudul Greciei, trecând prin ţările scandinave şi Olanda. Cumplită singurătate e pe autostrăzi. De aceea le-am şi ales ca loc pentru asceză. Nicăieri nu eşti mai singur, dragul meu Serenus, decât pe marginea unei autostrăzi (de unde-mi ştia numele, din librării, de la televizor?). Ascultând nimicul vuitor de lângă tine... Din când în când mai opreşte câte un curios, aşa, ca tine, merg cu el o sută, două sute de kilometri, apoi iar singurătate, singurătate cât cuprinde... uneori luni de zile. De aceea am valijoara asta plină cu cărţi. Le schimb mereu, ca să nu mă plictisesc recitind acelaşi lucru. Aş vrea să-ţi dăruiesc şi ţie una, amintire pentru mai târziu." Şi scoase din buzunarul de la piept o cărţulie roasă la colţuri, dar elegantă, cu o copertă verde, simplă, pe care scria William Blake, Poems. La prima benzinărie, în dreptul oraşului Pisa, unde intenţionam să trag peste noapte, călugărul meu girovag dispăru din nou.

A treia şi ultima dată l-am întâlnit, cu câteva luni înainte de accident, pe inelul care ocoleşte centrul Pragăi. Stătea pe aceeaşi valiză, citind nestingherit un in-folio gros, cu o pălărie gen Roland Garros pe cap. Se tunsese, îşi pieptănase şi barba. Auzindu-mi glasul a tresărit emoţionat, parcă m-ar fi aşteptat tocmai pe mine, şi-a închis repede cărţoiul şi a zvâcnit spre maşină cu o vioiciune de care nu l-aş fi crezut în stare. De data aceasta am avut aproape o zi întreagă la dispoziţie să vorbim. A dispărut, ca şi rândul trecut, lângă o staţie de benzină din Arad, dar până acolo mi-a povestit câte-n lună şi-n stele cu un patos, cu o eleganţă, pe alocuri cu un dramatism pe care aveam să le înţeleg abia în momentul când m-am aplecat deasupra cadavrului său, câteva luni mai târziu.

Aşa am aflat că, după ce a renunţat la statutul de profesor şi duhovnic al seminarului din Madrid şi după ce a făcut pelerinajul la Ierusalim, şi-a ales ca loc de asceză reţeaua de autostrăzi, din motivul pe care mi-l explicase la întâlnirea precedentă. Călugărul iubeşte singurătatea. Noul Egipt, raiul (sau iadul, depinde cum priveşti lucrurile) al călugărilor de astăzi sunt autostrăzile. Pe marginea lor eşti cel mai singur om de pe pământ. Nimeni nu opreşte, nimeni nu te bagă în seamă. Autostrăzile sunt fluvii care curg spre nicăieri cu o viteză incredibilă. Să ne închipuim Dunărea, sau Gangele, sau Nilul curgând cu o sută cincizeci de kilometri pe oră. Ar fi sfârşitul lumii... Mai bine de treizeci de ani i-a petrecut pe "malul acestor fluvii ale tehnicii moderne" citind, rugându-se, spovedindu-i pe unii, fiind batjocorit de alţii, de câteva ori stâlcit în bătaie. I se spunea "îngerul de pe autostradă", dar auzise şi porecla opusă, "demonul de pe autostradă", demonicul "nefiind decât cealaltă faţă a angelicului". După ce mi-a vorbit îndelung despre Pateric, îndemnându-mă să nu-l citesc dintr-o sorbitură, ci treptat, în doze mici şi rumegând fiecare frază, după ce mi-a povestit despre sora sa ajunsă în fruntea statului german şi despre unul din fraţii săi vitregi ales de curând preşedinte al Statelor Unite ale Americii, mi-a dat de înţeles că doreşte să meargă în România pentru a-şi reîntâlni maestrul spiritual. Văzându-mi uimirea din ochi, a început să-şi mângâie barba cu un aer mucalit, dar n-a mai scos un cuvânt. Tocmai atunci am rămas fără benzină şi, intrând în staţie să plătesc, la întoarcere nu l-am mai găsit.

A patra şi ultima întâlnire s-a petrecut aici, în apropierea Bucureştiului acoperit de aburi străvezii. Ce căutase "îngerul de pe autostradă", strănepotul lui Don Quijote de la Mancha, tocmai în celălalt capăt al Europei? Şi de ce se aşezase el cu cartea în mână pe banda a doua a autostrăzii, ademenindu-şi astfel moartea? Am privit încă o dată sus, la cartea ce rămăsese suspendată în văzduh şi, sub ochii mei obosiţi de miracol, ea se preschimbă într-o pasăre verde, apoi începu să fâlfâie şi se îndreptă majestuos spre apus. În dreptul inimii pulsau versurile lui William Blake.


Mitropolitul Epifanie se întorcea de la Paris, unde participase la întronizarea unui confrate. Ieşit pentru prima dată din fostul lagăr comunist, se simţise pretutindeni stingher, năucit de forfota destinsă din jurul său. O zi întreagă se izolase în micul apartament pe care o familie de francezi convertiţi la ortodoxie i-l pusese la dispoziţie. O zi cât un secol. Nu-şi găsea locul, nici rostul. Simţea că ajunsese într-o "lume normală" şi tocmai asta îl deruta: între el şi lumea normală se afla un hău. N-a putut mânca, n-a închis ochii niciun minut. A stat la fereastra camerei urmărind şuvoiul de maşini care se scurgea molcom pe bulevardul Sébastopol, dar mai ales privind chipurile trecătorilor. Parcă vedea oameni pentru întâia dată în viaţă. Oameni vii, cu feţele deschise, luminoase, hristice, mergând elegant şi demn, fără bâjbâiala nesigură pe care o transmite mersul compatrioţilor săi. Iar la căderea nopţii contemplase, cu un soi de invidie fericită, spectacolul vitrinelor.

Totul se prăbuşi în sufletul său. Iar prăbuşirea aduse cu sine amintirile, stârni şerpii memoriei din cuibarul lor fetid. Şi-a amintit cum a fost smuls, pe vremuri, din orfelinat de către un tânăr ofiţer al Securităţii, care avea să-i devină tată şi mentor. Cum a fost înscris la seminarul teologic din oraşul N., unde învăţase nu doar să scrie şi să citească, dar şi să "creadă". Era o credinţă fanatică în propriul său destin ghidat de o Pronie favorabilă. El, Orfanul Ales, va deveni Cineva. Pronia îl va ocroti tocmai datorită acestei credinţe nestrămutate în Sine Însuşi. Au urmat facultatea de teologie, apoi noviciatul într-o mânăstire de lângă Bucureşti. Aici a cunoscut iadul, întrupat de un stareţ care nu se dădea în lături să ucidă "pentru a-şi servi patria şi partidul". Şi ucidea. Epifanie a avut coşmaruri ani de zile din cauza bătăilor cumplite şi a jignirilor îndurate. "Destinderea" din anii '60 i-a adus avansarea. A devenit el însuşi stareţul mânăstirii, după ce bătrânul tartor fusese înlăturat.

Se angajase fără ezitare pe calea compromisurilor tocmai pentru că nu avea sentimentul săvârşirii vreunui compromis. Se născuse într-un timp fals, nu i se oferea decât o singură opţiune. Şi totuşi, auzise de stareţii viteji din munţi, de arestarea a sute de preoţi şi credincioşi, de martirizarea unor biserici surori. Toate făceau parte din altă lume, nu dintr-a lui. Lumea lui era El Însuşi faţă în faţă cu propriul său destin. Nimic altceva. Citea evangheliile cu certitudinea că Isus nu-i vorbeşte decât lui şi-i aprobă orice pas. A urcat "ţopăind" (cum îi plăcea să se laude) treptele ierarhiei bisericeşti fiind "uns" episcop, la propunerea dictatorului, de către ateii care alcătuiau Marea Adunare Naţională. Cumplita mascaradă nu i-a stârnit nicio problemă de conştiinţă, întrucât "aşa era normal". Într-o lume închisă, ca melcul, în cochilia ei minciuna juca şi rolul adevărului, era şi adevăr, pentru că acolo unde nu există decât un singur adevăr, antonimul dispare.

Revoluţia l-a prins "la datorie", încercând să o salveze in extremis pe fiica dictatorului. Oamenii au vrut să-l linşeze, dar până la urmă au cedat milei stârnite de entuziasmul victoriei. Episcopul Epifanie a scăpat cu viaţă. După instaurarea mocirlei "de tranziţie", a candidat pentru un loc în parlament, fiind ales în două legislaturi. S-a luptat din răsputeri să-şi salveze trecutul, nepăsându-i de nimic altceva. Avea banduliera plină de grenade. Cum deschidea gura, aceste grenade fumigene: "ţară", "patriot", "român", "Isus", "ortodoxie" explodau intoxicând aerul pe kilometri împrejur. "Poporul" se întorsese, bleg, în staul. Epifanie redevenise zbirul salvator.

Până acum două zile, când aerul curat, veselia şi luminozitatea de pe chipurile parizienilor l-au dat peste cap. A fost mai mult absent la slujba din biserica Jean de Beauvais, a încasat fără să crâcnească apostrofările exilaţilor. N-a putut scoate un cuvânt, ceva s-a blocat (ori s-a deblocat) într-însul. Pentru prima dată frica, ruşinea, un vag sentiment de vinovăţie i-au anihilat orice reacţie. A refuzat să participe la agapa finală, s-a fofilat prin sacristie, i-a dat o poruncă scrâşnită secretarului şi, peste două ceasuri, se aflau amândoi în aeroport aşteptând îmbarcarea. Ce-a urmat nu mai ţine de istorie, nici de literatură. Episcopul Epifanie a recunoscut public colaborarea cu Securitatea, din vina lui zeci de preoţi şi credincioşi pierzându-şi pâinea cea de toate zilele şi libertatea. Spre deosebire de alt confrate pocăit, a părăsit imediat funcţia episcopală, conform hotărârii primului Sinod de la Niceea. Nu s-a închis în mânăstire, n-a cerut îndurare din partea nimănui. S-a instalat, în veşminte arhiereşti, lângă borna Kilometrului 0 din Piaţa Universităţii şi, cât timp a mai trăit, vreo două luni şi ceva, a rostit neîntrerupt aceste cuvinte: "Doamne, am fost un ateu." Într-o seară, spectatorii care ieşeau de la Teatrul Naţional au văzut un porumbel alb aşezându-se pe umărul episcopului ateu şi oferindu-i din cioc sfânta euharistie.