Secolul meu

Citiţi o cronică a acestei cărţi.


Günter Grass realizează cu iscusinţa unui virtuoz al penelului tabloul monumental al secolului XX, zugrăvindu-l în întreaga sa grandoare şi oroare. Atribuite unor naratori anonimi aparţinînd unui spectru larg al societăţii germane, fiecare dintre cele o sută de povestiri cuprinse în volumul Secolul meu (1999) prezintă un detaliu surprinzător şi fascinant. Fie că vorbesc despre apariţia radioului şi a televiziunii, cele două războaie mondiale şi perioadele de criză economică ce le-au urmat, Jocurile Olimpice de la Berlin din 1936, mărci germane reprezentative precum Volkswagen, Adidas sau Puma, întîlnirea epocală dintre Martin Heidegger şi Paul Celan, scindarea Germaniei şi căderea Zidului Berlinului, despre poluare, grupări teroriste sau criza paternităţii în epoca clonării, povestirile sale surprind cu un realism impresionant evoluţia societăţii germane de-a lungul perioadei cuprinse între anii 1900 şi 2000. Diversitatea de voci narative distincte ce se contopesc într-un întreg armonios, creînd impresia unei simfonii corale, reliefează legătura indisolubilă dintre istorie şi identitatea personală.


N-o să ghiceşti, dragul meu Ulli, ce mi s-a întâmplat tocmai acum, la bătrâneţe. Am avut o întâlnire de-a dreptul ciudată. Cu Inge, frumoasa Inge, a cărei prezenţă rece (in natura et figura^[1]) ne punea pe jar pe vremuri - sau, mai bine zis, pe vremea lui Hitler -, făcându-ne pe toţi băieţii din Stettin să roşim şi să ne bâlbâim, atât de tare ne sucea capul. Pot chiar să mă laud că m-am apropiat de ea, cu inima-n gât, la o lungime de braţ. Nu, nu când am fost cu cortul la Haff, ci iarna, când am organizat ajutoarele pentru frontul de est îngheţat: în timp ce aşezam şi împachetam izmenele, puloverele, mănuşile fără degete şi celelalte haine, am sărit pur şi simplu unul pe celălalt. Până la urmă, a ieşit doar o pipăială stângace, într-un pat cu blănuri şi jachete croşetate, după care duhneam îngrozitor a naftalină.

Dar ca să mă-ntorc la Inge cea de-acum, pot să-ţi spun că trecerea timpului n-a cruţat-o nici pe ea, însă chiar şi aşa, cu faţa zbârcită şi cu părul argintiu, doamna doctor Stephan degajă şi acum aceeaşi energie tinerească ce a catapultat-o încă de pe atunci în primele rânduri ale mişcării. Îţi mai aduci aminte, sunt sigur. Promovare după promovare. Până la urmă a ajuns şefă de grupă la Liga Tinerelor Germane^[2], în timp ce noi n-am urcat niciodată atât de sus în mişcarea pentru tineret, eu am fost doar comandant de pluton, iar tu, comandant de baterie. Până să îmbrăcăm uniformele de la Luftwaffe, vremea cămăşilor maro, a eşarfelor şi a şnururilor de stegar trecuse deja. Dar Inge a reuşit să-şi ţină "fetele" laolaltă până în ultimele zile de luptă, cum mi-a şoptit ruşinată mai târziu. A avut grijă de refugiaţii din Pomerania, le-a cântat răniţilor din spitalele de campanie, şi n-a abandonat Liga Tinerelor Germane decât la sosirea ruşilor, care n-au atins-o nici măcar cu un deget.

Dar ca să nu-ţi mai pun răbdarea la încercare cu epistola mea, trebuie să-ţi spun că ne-am întâlnit absolut întâmplător la Târgul de Carte din Leipzig, în programul căruia era inclusă şi o conferinţă ştiinţifică a Societăţii Lexicografice Duden, tolerată de statul muncitorilor şi ţăranilor, chiar dacă membrii săi proveneau din ambele Germanii. Cu toate că în curând voi deveni profesor emerit, ca şi tine, voi continua să lucrez pentru Duden-Vest, care se pare că are încă nevoie de talentele mele de lingvist. Inge e angajată la Duden-Est, cu care am colaborat destul de bine până acum, şi, fiind lingvistă de profesie, e membră a Asociaţiei pentru Conservarea Limbii, din care nu sunt excluşi nici austriecii, nici elveţienii vorbitori de limba germană. Aşa se face că ne-am întâlnit. Dar fiindcă nu vreau să te plictisesc cu disputele noastre în materie de reformă ortografică, îţi spun doar că muntele ăsta e "activ" de multă vreme, dar în curând va apărea şi şoarecele proverbial^[3].

Mult mai interesant în schimb a fost tête-à-tête-ul cu Inge. Ca nişte oameni politicoşi ce suntem, am stabilit să ne întâlnim la o cafea şi o prăjitură în Mädlerpassage^[4], unde ea voia să împărţim un Eierschecke - o specialitate saxonă. După ce am discutat câteva chestiuni profesionale, am trecut la anii tinereţii noastre din Stettin. La început am vorbit mai mult despre şcoală, dar se vedea că ezită să scormonească prin amintirile noastre comune din perioada petrecută în Hitlerjugend şi folosea o groază de clişee precum "în acele vremuri întunecate ale seducţiei..." sau "cum ne-au pângărit idealurile şi au profitat de credinţa noastră". Însă când ne-am apucat să vorbim de perioada de după război, s-a simţit cât se poate de în largul său, explicându-mi trecerea de ei de la un sistem la altul - după o perioadă de graţie de un an şi jumătate - ca pe o "convertire dureroasă la antifascism". A făcut rapid carieră în Liga Tineretului German Liber^[5], pentru că, nu-i aşa, avea calificarea necesară. Mi-a povestit de asemenea despre rolul ei în ceremoniile ce au marcat fondarea RDG-ului, care au avut loc în '49, după cum bine ştii, în fosta clădire a Ministerului Aviaţiei de pe vremea lui Göring. Apoi a participat la festivalurile tineretului mondial, la paradele de 1 Mai şi la campaniile de colectivizare, îndemnându-i pe ţăranii recalcitranţi să renunţe la pământuri. Atunci a avut primele dubii, în campaniile astea care apelau la "tactici de constrângere prin megafon". Cu toate astea, frumoasa Inge e în continuare membră a Partidului Socialist Unit German^[6] şi are în prezent o funcţie care îi permite să "se opună erorilor partidului printr-o critică constructivă".

Apoi am vorbit despre drumurile pe care au apucat familiile noastre atunci când au fost silite să se refugieze. Ai ei s-au stabilit la Rostock, unde datorită faptului că provenea dintr-un mediu muncitoresc - tatăl ei era sudor la şantierul naval Vulkan -, a putut să dea la facultate şi mai târziu să-şi construiască o carieră în partid. Părinţii mei, îţi aminteşti cu siguranţă, au ajuns cu vaporul în Danemarca şi apoi s-au stabilit la Schleswig-Holstein, mai exact la Pinneberg. I-am zis lui Inge: "Eu am avut noroc cu Elba, care m-a dus până-n Vest, de unde m-au pescuit englezii". Apoi i-am înşirat popasurile mele pe drumul crucii: prizonieratul în lagărul Munster, casa mătuşii mele din Göttingen, bacalaureatul dat cu întârziere, primele semestre la facultate, postul de asistent la Giessen, bursa în America şi aşa mai departe.

Pe când pălăvrăgeam, mi-am dat seama că dezvoltarea noastră în Vest avea avantajele şi în acelaşi timp dezavantajele sale: scăpaserăm de cămăşile maro, dar nu ni s-au dat altele albastre în schimb. "astea sunt nişte formalităţi, a spus Inge. Ceea ce contează e că noi am crezut în ceva, pe când voi v-aţi pierdut idealurile în capitalism." Normal că am ripostat: "Ei, idealurile nu ne-au lipsit nici înainte, când eu purtam cu entuziasm cămaşa maro, iar tu - bluza albă ca petalele crinilor şi fusta până la genunchi!". "Dar eram nişte copii, eram seduşi de idealuri!", mi-a răspuns. Apoi a devenit rece, băţoasă. La asta se pricepe de când o ştiu. Normal că nu m-a lăsat să-i mângâi mâna. Însă a mărturisit mai mult pentru sine: "Undeva, ceva a luat-o razna la noi". I-am răspuns ca un ecou: "Da, şi la noi".

Puteţi achiziţiona romanul Secolul meu de Günter Grass la adresa: http://www.targulcartii.ro/gunter-grass/secolul-meu-polirom-2011-479832
Pentru alte cărţi apărute la editura Polirom accesaţi: http://www.targulcartii.ro/edituri/polirom