Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Nevoia de oameni


Solomon Marcus

11.05.2016
Editura Spandugino
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Solomon Marcus
Nevoia de oameni
Editura Spandugino, 2015



Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****

Iubire, dăruire, jertfă: Sima Marcus

Am fost al optulea şi ultimul copil al părinţilor mei, Sima şi Alter Marcus. Despre tatăl meu, croitor de talent, a scris un frate al meu, Marius Mircu, o carte întreagă sub formă de roman (Croitorul din Back). Mama mea, şi ea croitoreasă, nu şi-a mai practicat meseria, fiind nevoită să se dedice creşterii copiilor, dintre care doi au murit în urma unei epidemii de tifos exantematic, în timpul Primului Război Mondial. Relaţia dintre părinţii mei nu a fost una de la egal la egal, ea fiind dominată de el, supusă lui, dar a suportat această umilinţă ca o axiomă a mentalităţii dominante a vremii. Fragilitatea ei fizică era în puternic contrast cu masivitatea lui. Se întâmpla s-o văd plângând pe ascuns, de una singură, şi nu-mi pot ierta reacţia mea slabă la această situaţie, dar nici să fug de-acasă nu-mi venea, că n-aveam unde. Toată această nedreptate rămânea însă o taină a casei, care nu se manifesta în relaţia cu rudele şi cu alţi cunoscuţi ai familiei. Acolo se jucau alte roluri, conform unei alte axiome a mentalităţii de atunci. Îmi stăruie amintirea ei trebăluind la bucătărie, mergând la cumpărături, spălând, făcând curăţenie, pregătind masa şi câte altele. Pe el îl servea cel dintâi la masă, apoi pe copii, iar ea se aşeza ultima, într-un colţ al mesei şi în farfuria ei era porţia cea mai modestă. Se trezea prima, dimineaţă, şi se culca ultima, seara, treburile nu se mai terminau. Am putut urmări evoluţia ei de la o femeie frumoasă, cu trăsături fine, la una cu păr cărunt, cu un obraz cu tot mai multe riduri, cu o frunte cu tot mai multe încreţituri. Era de o sensibilitate extremă, suferinţa umană a oricăruia o prelua ca a ei. Această sensibilitate parcă venea să compenseze lipsa ei de cultură, rămăsese la patru clase primare. Era bunătatea întruchipată. Neştiind de unde îi veneau, spun că le avea de la natură. Ei îi datorez rezervele mele de afectivitate, capacitatea mea, atâta cât este, de a iubi, de a mă dărui. Dar acest lucru îl spun acum, ei nu i l-am spus niciodată, mi-a trebuit această distanţă în timp pentru a-l conştientiza.

Bănui că portretul mamei mele este şi al multor altor mame, de aceea îi atribui o semnificaţie emblematică. Primele cuvinte care-mi vin pe buze, cu gândul la ea: iubire, dăruire, jertfă.

O mamă, Sima; un frate, Marcel; o soră, Olga; o soţie, Paula Diaconescu

Revista ESQUIRE îmi propune cinci întrebări privind mentorii mei. Simt nevoia să mă abat puţin de la traiectoria lor, dar sper că mărturisirea mea satisface intenţia revistei.

Multă vreme, la întrebarea "cine îmi sunt mentorii?", am răspuns referindu-mă în primul rând la cei care m-au format profesional, marii mei dascăli: Miron Nicolescu şi Grigore Moisil, Dan Barbilian şi Gheorghe Vrănceanu; Simion Stoilow şi Octav Onicescu.

Apoi am realizat că şi unii dintre profesorii profesorilor mei, ca Dimitrie Pompeiu, Traian Lalescu sau alţi savanţi, din generaţii mai vechi, ca Matila Ghyka şi Pius Servien îmi sunt mentori, prin ceea ce au publicat.

Ulterior am lărgit cadrul şi am realizat că unii dintre foştii mei discipoli, ca Vasile Ene, Şerban Buzeţeanu, Mihai Dinu, Dan Tudor Vuza, Gheorghe Păun, Cristian Calude au devenit pentru mine surse de înţelepciune şi îmi restituie cu dobândă ceea ce eu le-am dăruit.

Acum, aflat la o vârstă mai înaintată, simt nevoia să adaug o altă perspectivă. Dacă interpretez "mentor" drept cineva căruia îi datorez foarte mult, atunci primul meu gând se îndreaptă spre mama mea. Câtă vreme am trăit în casa părintească, eu, al optulea şi ultimul ei copil, nu am realizat semnificaţia majoră a exemplului ei. Aşa se întâmplă în viaţă: nu înţelegem evenimentele atunci când le trăim, ci mult mai târziu, când ne amintim de ele; şi cu cât trece timpul, cu atât aprofundăm mai bine semnificaţia lor. De când o ştiu, mama mea s-a dăruit cu întreaga ei fiinţă copiilor ei, s-a dedicat lor, a văzut în aceasta dedicaţie sensul vieţii ei. Aplecată asupra unei cămăşi, cu acul cu aţă în mână, sau deasupra oalelor cu mâncare la bucătărie, sau mergând la piaţă la cumpărături, de dimineaţă până seara trebăluia. La masă, se aşeza ultima, într-un colţ, şi totdeauna în farfuria ei era mai puţin decât în a noastră. Cu un soţ dominator, care avea conştiinţa de stăpân al familiei, aşa a trăit o viaţă întreagă, suferind în sine şi nepretinzând nicio recompensă. Şi dacă eu, aşa cum mărturisesc mulţi dintre foştii mei studenţi, am putut lăsa în amintirea lor un gând de recunoştinţă, dacă am simţit, la rândul meu, nevoia de a mă dedica unei acţiuni sociale majore, îmi dau seama că energia, forţa de a o face mi-au venit în primul rând din exemplul mamei mele.

Dar când am devenit conştient de toate acestea şi am simţit o nevoie aprigă de a mă înclina în faţa ei şi de a-i mulţumi, ea de mult nu mai era în viaţă.

La exemplul mamei mele, voi adăuga un al doilea, pe cel al fratelui meu Marcel Marcian, de la a cărui naştere s-au împlinit în septembrie 2014 o sută de ani. Era deci cu 11 ani mai în vârstă decât mine. El este cel căruia îi datorez faptul că în casa părintească am avut acces la cărţi esenţiale de filosofie şi de literatură. Atunci când tatăl meu decisese că "nu sunt bun de nimic", deoarece rămăsesem repetent în clasa a doua de gimnaziu şi m-am dovedit incapabil să preiau de la el meseria de croitor, el, fratele meu Marcel Marcian, este cel care a luat iniţiativa de a mă înscrie să repet clasa a doua de gimnaziu, în speranţa că poate mai am o şansă. Şi, peste ani, pariul a fost câştigat. Dar anii '30 şi primii ani '40 ai secolului trecut au fost pentru mine încărcaţi de dramatism şi nu ştiu cât din acest dramatism mai este înţeles azi de noile generaţii.

Sora mea Olga (Olga Marcus Iser), cu trei ani mai mare decât mine, de la care am învăţat tandreţea şi care mă ducea cu sania la grădiniţa de pe strada Negel din Bacău, şi-a dedicat viaţa profesiei de învăţătoare de grădiniţă; s-a dăruit cu toată fiinţa acestei profesii, iar experienţa pe care a acumulat-o în această privinţă mi-a împărtăşit-o de-a lungul anilor, fie direct, fie prin scrisori. Ceea ce am învăţat de la ea în legătură cu problemele educaţiei a constituit pentru mine un stimulent extraordinar în activitatea mea în aceeaşi direcţie.

Soţia mea, Paula Diaconescu, a fost marea şansă a vieţii mele, o alegere la fel de fericită ca aceea privind profesia de matematician. Cu ea am construit o relaţie profundă de afecţiune, de comunicare erotică şi intelectuală deopotrivă, încât ajunsesem să continue fiecare dintre noi fraza începută de celălalt.

Eminescu sau poezia ca încântare
Academica, anul XXIII, nr. 1 (267), ianuarie 2013, p.14

Pe Eminescu am început să-1 iubesc încă înainte de a-1 pricepe. Aveam şapte ani când am ascultat pe un copil recitând Somnoroase păsărele şi nu înţelegeam cui îi spune poetul să doarmă în pace, căci se adresa la singular, deci nu păsărelelor le spunea. Citindu-i şi alte poezii, constatam, fără a înţelege mare lucru din ele, că totuşi îmi plăceau. Era o mlădiere a versului, ceva ca o legănare, între mătăsos şi cristalin, care îmi inunda fiinţa. Apoi, în adolescenţă, Eminescu mi-a modelat primul fior în faţa chipului feminin şi în contemplarea boltei cereşti. Manualul şcolar al lui Nedioglu, în a doua parte a anilor '30 ai secolului trecut, m-a nedumerit prin poziţia centrală ocupată de Vasile Alecsandri, care părea în bună măsură motivată de rolul său major în culegerea şi valorificarea folclorului. Variantele Alecsandri din Mioriţa şi din Meşterul Manole aveau prioritate. Eminescu era prezent cu Epigonii şi Scrisoarea III, iar în imediata apropiere îl aveam pe Vlahuţă, cu versurile sale admirative la adresa lui Eminescu (Tot mai citesc măiastra-ţi carte / Deşi ţi-o ştiu pe dinafară...) şi cu fragmente din România pitorească.

A venit însă anul 1941, cu Istoria literaturii române, de la origini până în prezent a lui G. Călinescu. Într-o Românie aflată la numai 20 de ani după întregire, deci care-şi căuta şi îşi construia o nouă identitate, o altă viziune apare aici, în care capitolul despre Eminescu se intitulează "Poetul naţional". Călinescu ducea astfel mai departe gândul lui Maiorescu, după care întreaga evoluţie a poeziei române în secolul al XX-lea urma să se afle sub semnul lui Eminescu. Era, deci, clar că Eminescu devenea o parte constitutivă a identităţii româneşti. Şi în acel moment, unele lucruri din Eminescu mă depăşeau, dar simţeam că limba sa românească suna altfel decât până atunci. Îmi devenise clar că el răspundea unei nevoi preexistente în mine, Eminescu venea pe un teren de foame de poezie, care s-a convertit în ceea ce aş putea numi acum foame de Eminescu. În primul rând prin acest poet am înţeles că, dincolo de a fi o specie literară, poezia este o stare de încântare, un ingredient fără de care viaţa mea ar fi searbădă.

În anul 1964, puţin timp înainte de a muri, într-un discurs despre Eminescu, Călinescu înlocuieşte "poetul naţional" prin "poet naţional". Era vizibil că lăsa loc şi altora de a beneficia de această etichetă, dar tot el preciza: "cel mai mare poet naţional, pentru că a exprimat cel mai bine şi mai complet spiritualitatea românească".

Înainte, şi mai ales după Călinescu, o pleiadă de exegeţi avea să ne dezvăluie comorile creaţiei poetice eminesciene. Ca un produs colateral al acestei exegeze, dar pe care unii s-au grăbit să-1 plaseze într-un loc central, au apărut superlativele: "poetul nepereche", "universal", "geniu", "simbol naţional", "omul deplin al culturii româneşti". Apărea pericolul ca aceste epitete (cu o legitimitate a lor în contextul în care ele fuseseră propuse) să se propage în manuale, pe pereţii şcolilor, la serbări, în mass-media şi să înlocuiască asimilarea poeziei sale, transformându-1 pe poet într-un monument de contemplat. În locul unui Eminescu viu, riscam să avem doar o statuie. Marea răspundere a şcolii de a educa la noile generaţii foamea, nevoia de a-1 citi şi de a te întoarce la el a fost greu pusă la încercare. Tot mai mulţi elevi au ajuns să-l recite fără a-l înţelege şi fără măcar a simţi această nevoie. Eminescu nu este un poet uşor; iar examenele şcolare, bacalaureatul l-au redus la şablon, la clişeu.

Nu putem prevedea în ce fel noua civilizaţie modifica percepţia lumii, în ce fel aparentul "deficit de afectivitate" al noilor generaţii poate influenţa nevoia de poezie, orice creator este supus probei de rezistenţă în timp. Spiritualitatea unui popor nu este ceva încremenit, ea se află într-o dinamică neîntreruptă. Îi rămânem datori lui Eminescu atâta vreme cât nu înlesnim noilor generaţii calea spre ceea ce are el mai profund; dar rămâne un pariu al istoriei rezistenţa în timp a unui creator.

S-au lansat cu mare fast, în urmă cu mai mulţi ani, Caietele manuscrise ale lui Eminescu, prezentate ca un eveniment de însemnătate naţională. Dar, deocamdată, impactul acestui eveniment este derizoriu, revistele de cultură nu prea i-au acordat atenţie, iar exegeza eminesciană nu prea dă impresia că are nevoie de Caietele respective. Nu cumva cultura românească nu este încă pregătită să le valorifice? A se vedea contrastul cu publicarea, mai demult, în Franţa a Caietelor facsimilate ale lui Paul Valéry, cu un impact cultural imens.

Sunt zece ani de când o echipă condusă de profesorul Dumitru Irimia, de la Universitatea din Iaşi, a publicat Dicţionarul limbajului poetic eminescian. Concordanţele poeziilor antume (Editura Axa, Botoşani, 2002). O operă de câteva mii de pagini, care face radiografia poeziilor antume eminesciene, dându-ne posibilitatea de a stabili legătura dintre aspectele locale şi cele globale. Toate marile culturi au elaborat astfel de lucrări pentru scriitorii lor de seamă. Dar pentru cultura noastră, exegeza eminesciană dă impresia că acest Dicţionar a venit prea devreme, surprinzând-o nepregătită de a-l valorifica.

Poate că cea mai dureroasă datorie neîmplinită faţă de Eminescu este faptul că nu-1 putem arăta lumii. Încercările de echivalare în alte limbi a creaţiei sale poetice nu-1 mai recuperează, ceva esenţial se pierde. Eminescu este prea dependent de limba română pentru a-l putea scoate din ea. Prin modul în care a îmbogăţit-o, nu a făcut decât să accentueze această dependenţă.

George Bariţiu, între ceea ce continuă şi ceea ce începe
Academica, anul XXIII, nr. 8-9 (262-263), august-septembrie 2012

Cu ochii pe Bariţiu

Sunt foarte onorat de faptul că Institutul "George Bariţiu" din Cluj-Napoca nu numai că a dat curs dorinţei mele de a spune câteva cuvinte la acest bicentenar, dar a şi primit-o cu totală deschidere. Mulţumesc pentru această onoare şi sper să vă spun lucruri care să prezinte un anumit interes.

În urmă cu câteva luni, profesorul Ştefan Sorin Mureşan mi-a pus în mână cartea sa (premiată de Secţia de Istorie a Academiei Române) Discursurile parlamentare ale unui român transilvănean la Viena între 1863 şi 1865. George Bariţiu, deputat în Parlamentul Monarhiei Austriece, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2008. Am parcurs-o ca pe un roman poliţist. Eram destul de bine documentat în ceea ce priveşte istoria culturală a Moldovei şi a Ţării Româneşti - am scris despre aceasta de mai multe ori - dar nu ştiam prea multe despre problema similară pentru Transilvania. Mi-a atras atenţia de la început prefaţa cărţii, scrisă de doctorul Günther Schefbeck. Am să citez din această prefaţă câteva rânduri:

"S-a spus că vechiul parlament austriac a fost, într-o oarecare măsură, primul parlament european. El a adus, într-adevăr, la masa tratativelor, cel puţin opt naţionalităţi diferite".

Prefaţa se încheie cu următoarele rânduri: "Un om ca Bariţiu este cel care face tangibil marele potenţial de care dispunea vechiul parlament al Austriei. Pentru noi, el reprezintă tipul de parlamentar care, dacă ar fi reuşit, ar fi fost capabil să imprime dezvoltării politice şi constituţionale a Austriei, sau a monarhiei austro-ungare, o altă direcţie, mult mai durabilă".

Cu o asemenea evaluare din partea unei personalităţi actuale a Austriei, o evaluare pe care lectura mea a confirmat-o, mi-am pus imediat întrebarea:

S-a ştiut în România despre parlamentarul de la Viena?

Anticipez răspunsul negativ, pe cât de surprinzător, pe atât de adevărat. Iată acum faptele:

Am fost imediat interesat să văd cum a primit cultura românească acest aspect al activităţii lui Bariţiu - activitatea de parlamentar la Viena, care, în contextul Parlamentului european actual şi al prezenţei României în acest Parlament, capătă o deosebită actualitate. M-am dus la trei dicţionare care mi s-au părut cele mai semnificative şi de la care aşteptările erau cele mai mari. Îmi pare rău că trebuie să vă spun şi unele lucruri neplăcute.

Am început cu cel mai important, dicţionarul Dorinei N. Rusu, Membrii Academiei Române 1866-2010, Ediţia a patra, revăzută şi adăugită, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2010. Să ne amintim că George Bariţiu a fost unul dintre preşedinţii Academiei Române şi unul dintre membrii săi fondatori, în 1866. Dar, în mod surprinzător, Dicţionarul îngrijit de Dorina N. Rusu, secretara Secţiei de Istorie a Academiei Române, nu face nicio referire la activitatea lui Bariţiu în Parlamentul de la Viena.

Lucrurile se repetă într-un alt dicţionar, coordonat de trei intelectuali de prestigiu din Cluj-Napoca: Mircea Zaciu, Marian Papahagi şi Aurel Sasu, Dicţionarul Scriitorilor Români, literele A-C, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1995.

În ambele dicţionare menţionate mai sus, Bariţiu e prezentat cu foarte multe detalii, dar activitatea lui de parlamentar la Viena este ignorată.

În sfârşit, m-am dus, la 20 mai 2012, la un dicţionar mai recent, Wikipedia. Aceeaşi situaţie. Am revizitat articolul în limba română din Wikipedia la 15 august 2012 şi constat că, la patru ani de la apariţia cărţii lui Mureşan, tot nu s-a aflat despre prezenţa lui Bariţiu în parlamentul de la Viena.

O tradiţie instaurată de G. Călinescu

În Dicţionarul Scriitorilor Români, coordonat de cei trei clujeni, se pune accentul, evident, pe activitatea literară şi se vede clar că e menţionată cu respectul cuvenit pentru înaintaşi, dar fără prea mare încântare. Se face o apreciere destul de rezervată a ei. Lucrul acesta vine dintr-o tradiţie care cred că ar trebui să fie reconsiderată acum, să vedem în ce măsură mai este ea legitimă.

La liceu, înainte de Al Doilea Război Mondial, aveam manualul de Limbă şi Literatură Română al lui Gheorghe Nedioglu, unde Şcoala Ardeleană beneficia de un mare capitol. În 1941, a venit Istoria literaturii române de la origini până în prezent a lui G. Călinescu. Ea a schimbat complet optica asupra Şcolii Ardelene. Chiar în Prefaţă, G. Călinescu scrie: "Oricât de înaltă va fi activitatea latiniştilor, niciodată Petru Maior nu va interesa pe literat. S-a făcut deci o pioasă confuzie între cultură şi literatură". Cu toate acestea, Micu, Maior şi Şincai nu lipsesc din Istoria lui Călinescu, unde este pe larg prezentat contextul istoric şi cultural, fără de care literatura nu poate fi înţeleasă. Pentru motive similare, nu lipseşte din Istoria lui Călinescu nici Bariţ (cum e numit de Călinescu şi de mulţi alţii în epocă), acesta beneficiind şi de trei prezentări ale chipului său. Istoria lui Călinescu a orientat, prin prestigiul ei, toate deceniile care au urmat, astfel încât Bariţiu, menţionat cu respect, a fost totuşi scos din literatura română. Poate colegul academician Camil Mureşan, care văd că s-a înscris cu o comunicare relativă la unele lucrări literare ale lui Bariţiu, să ne spună ceva în această privinţă. În orice caz, aprecierea despre Bariţiu e similară celeia privind Şcoala Ardeleană.

Receptarea lui Bariţiu în istoria literară actuală

În recenta Istoria Critică a Literaturii Române (Ed. Paralela 45, 2008), a lui Nicolae Manolescu, avem aceeaşi situaţie. E doar menţionat în treacăt, în legătură cu unele fenomene de ordin istoric. La fel, Bariţiu este lăsat deoparte de Mihai Zamfir în a sa Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române, vol. I (Ed. Polirom, Cartea Românească, 2011). Mai recent, Ion Buzaşi, care, în articolul 200 de ani de la naşterea lui George Bariţiu ("România literară" 27, 6 iulie 2012) propune o sinteză a întregii activităţi a lui Bariţiu, merge pe urmele lui Călinescu atunci când afirmă că "posteritatea nu-l va reţine pe Bariţiu-scriitorul". Îl omagiază pe Bariţiu, animatorul vieţii culturale şi politice a românilor din Transilvania şi opera sa de istoric al Transilvaniei, incluzând aici, fapt semnificativ, şi opera sa de istorie literară. Tot Ion Buzaşi comentează în "Convorbiri literare", iulie 2012, p.113-114, cartea Elenei Mihu Un apel către cei morţi, pe care o consideră o carte-document relativă la activitatea revoluţionară a lui Bariţiu din anii 1848 şi 1849. Să observăm totuşi că şi Ion Buzaşi ignoră o bună parte din opera lui Bariţiu, nici el nu a aflat de activitatatea acestuia în parlamentul de la Viena. În acelaşi timp, poate că întreaga problemă a legăturii lui Bariţiu cu literatura ar trebui repusă în discuţie.

O confuzie care trebuie înlăturată

Ceea ce găsim în dicţionarul Membrii Academiei Române, care are ca autor pe Dorina Rusu, secretar al Secţiei de Istorie a Academiei - putem spune deci că acest dicţionar a fost oarecum girat de această Secţie -, este o informaţie despre care, acum, după ce am citit o serie de alte lucrări, îmi dau seama că este falsă: se pretinde că Bariţiu ar fi fost parlamentar în Parlamentul de la Pesta. Îmi dau seama psihologic de unde provine confuzia, deoarece aflu din cartea colegului Sorin Mureşan ce s-a întâmplat. Sistemul parlamentar al Imperiului Austro-Ungar a fost suspendat în 1865, când se încheia şi activitatea parlamentară a lui Bariţiu, şi amendat în 1867, după pierderea războiului din 1866, prin crearea unui nou sistem, dual, care va împărţi imperiul în partea austriacă şi cea ungară, cu parlamente centrale la Viena şi, respectiv, Budapesta. Această perioadă care începe la 1867 este cunoscută sub numele dualismul austro-ungar. La Bucureşti, în zilele premergătoare venirii mele la Cluj-Napoca, discutând cu un coleg foarte cultivat şi relatându-i această situaţie, când i-am spus că Bariţiu a fost parlamentar la Viena, am fost pe loc corectat: "nu la Viena, la Budapesta". Acest fapt îmi dă de bănuit că există la unii intelectuali impresia că Bariţiu ar fi fost membru în Parlamentul de la Budapesta sau că o atare apartenenţă li se părea plauzibilă. Au fost şi la Budapesta parlamentari români, de exemplu, Iuliu Maniu, dar în orice caz nu Bariţiu.

Nedreptate accentuată de un context de civilizaţie avansată

Unul dintre lucrurile care m-au şocat în cartea lui Sorin Mureşan e această simultaneitate a unei părţi bune şi a unei părţi rele. Partea bună, climat de civilizaţie şi cultură, import de modele de gândire raţională şi iluministă din Occident spre Transilvania, deschiderea spre Occident şi Europa Centrală, care vine după 1700, după o lungă perioadă dominată de influenţa turcească şi din sud-estul Europei. Pe de altă parte, partea rea: românii din principatul Transilvaniei nu erau recunoscuţi ca naţiune constituţională a Transilvaniei, deşi formau majoritatea populaţiei, erau iobagi, fără drepturi politice, cu limba română nerecunoscută ca una dintre cele oficiale. Erau recunoscuţi ca naţionalităţi doar maghiarii, secuii şi saşii. Voi da ca exemplu două elemente care arată cât de mare era discrepanţa aceasta. Contextul părţii bune nu făcea decât să pună şi mai puternic în evidenţă partea rea. În Transilvania, încă în secolul al XIV-lea, saşii introduc şcoli primare. La începutul secolului al XVI-lea, era câte o şcoală primară în fiecare comună sătească, iar în secolul al XVIII-lea învăţământul era obligatoriu la sate (încă din 1722), conform unor reguli austriece.

Contrastul faţă de Principatele Unite

Puneţi în contrast faptul că lucrurile acestea se întâmplau în Transilvania, începând cu secolele XIV, XVI, XVIII, în timp ce în Moldova şi Ţara Românească abia la sfârşit de secol al XIX-lea Spiru Haret se lupta pentru existenţa unor şcoli în fiecare comună şi pentru comună şi pentru primii paşi în marele proces de alfabetizare, pe care până la urmă Spiru Haret l-a câştigat. Moldova a beneficiat, într-o mai mare măsură decât Muntenia, de contextul de civilizaţie şi cultură al Poloniei, al Austro-Ungariei etc.; Iaşiul a avut mereu un avans faţă de Ţara Românească, de aceea era considerat "Atena culturii româneşti", aşa cum, în altă ordine de idei, Blajul devine o mică Romă. Aceste metafore sunt foarte semnificative.

Datorită contextului, în ciuda condiţiilor grele, procesul de alfabetizare a românilor din Transilvania a avut un avans faţă de cel din Moldova şi din Muntenia.

Ce anume continuă Bariţiu

Pe de o parte, Bariţiu preia ştafeta Şcolii Ardelene, dar pe de altă parte aş spune că preia şi ştafeta lui Gheorghe Lazăr, care tot din Transilvania a pornit. Regret că nu am putut identifica articolul lui Bariţiu despre Lazăr, mi se pare important să aflăm ce anume ştia şi credea primul despre al doilea. Biografia lor are multe puncte comune. Amândoi au intrat în conflict cu ierarhia bisericească, erau spirite prea creatoare, prea puternice ca să se poată supune unui singur for. Ceea ce e comun Şcolii Ardelene, lui Gh. Lazăr, tuturor discipolilor lui Gh. Lazăr (Heliade Rădulescu, Simion Marcovici, Petrache Poenaru), lui Bariţiu, Bărnuţiu, Cipariu, (şi aş merge până la Spiru Haret şi Traian Lalescu) e că toţi aceştia au avut conştiinţa trăirii unor momente aurorale ale românilor, momente în care trebuiau începute foarte multe lucruri. Faptul acesta era corelat şi cu un simţ al responsabilităţii sociale şi a funcţionat până prin deceniul al III-lea al secolului trecut. După aceea, a început să slăbească, iar la noile generaţii rareori se mai întâlneşte. Toţi cei pe care i-am enumerat s-au implicat în treburi dintre cele mai variate de cercetare, de educaţie, de activism şi militantism social. Au acordat atenţie atât domeniilor socio-umane, cât şi celor ştiinţifico-inginereşti şi economice, atât teoriei, cât şi practicii. Prezenţa lor a fost insistentă în domeniul gramaticii, al logicii, al aritmeticii, al retoricii. Atât corifeii Şcolii Ardelene, cât şi urmaşii lor, Bariţiu pe de o parte, Gh. Lazăr, Heliade Rădulescu etc. pe de altă parte, au purtat, evident, marca iluminismului şi a romantismului, dar cred că nu e suficient să spunem atât. Ca şi Micu, Maior şi Şincai, Bariţiu a urmat traiectoria de la teologie la limbă, istorie şi educaţie. Ca şi Lazăr, care a parcurs drumul de la teologie la inginerie, Bariţiu a evoluat de la teolog la profesor de fizică. Toţi cei evocaţi au ştiut că trebuie să fie buni la toate.

În tradiţia artelor liberale

În cultura românească, s-a mai preluat o ştafetă, una mai îndepărtată, aceea a artelor liberale din antichitatea latină şi apoi din perioada medievală. Trivium, care aşeza alături gramatica, logica şi retorica, şi quadrivium, care asocia aritmetica, geometria, muzica şi astronomia. Laolaltă, alcătuiau cele şapte arte liberale, la care aveau acces oamenii liberi (deci nu şi sclavii). Tradiţia lor a străbătut istoria şi o vedem şi azi, în structura de college of liberal arts din Statele Unite şi din unele ţări ale Europei occidentale sau scandinave. Desigur, formula iniţială a cunoscut modificări, dar esenţialul s-a păstrat: artele liberale actuale au reţinut din cele vechi libertatea de a asocia discipline şi preocupări dintre cele mai eterogene, libertate pe care birocraţia educaţională din ultimii 200 de ani nu prea a mai permis-o. Iată-l pe Dimitrie Cantemir, la care găsim de toate, muzică, arhitectură, istorie, lingvistică, literatură, cartografie, filosofie (cu accent pe cea stoică, din care nu avea cum lipsi logica), puţină matematică, dar mare interes pentru matematică la fiul său, Antioh. Un alt exemplu frapant, Titu Maiorescu, la care componentele lui trivium se regăsesc întocmai. În schimb, Micu, Maior şi Şincai asociază interesul pentru limbă, gramatică şi istorie cu cel pentru alcătuirea unor manuale de matematică şi ştiinţe, preocupare pe care o regăsim, în secolul al XIX-lea, la Lazăr, Asachi şi continuatorii lor. Transilvănenii încep cu teologia, continuă cu istoria şi filologia, trec apoi la ştiinţe şi la inginerie.

O imagine pregnantă a tradiţiei artelor liberale o găsim la Bariţiu. Transcriu din Dicţionarul Dorinei N. Rusu: "profesor de fizică la liceul din Blaj (1835) şi de gramatică română şi germană, de limbă latină, istorie, geografie, aritmetică şi contabilitate la Braşov (1836-1854),...". Dar prea puţin am putut afla despre aceste îndeletniciri ale lui Bariţiu. Observaţi că, predând fizică, aritmetică şi geografie, nu putea evita astronomia şi obţinem aproape întregul repertoriu al artelor liberale. Nu e ciudat, dar semnificativ, faptul că, în bogata exegeză care i s-a dedicat, se manifestă acest dezechilibru între numărul mare al scrierilor despre istoric şi gazetar şi sărăcia, aproape inexistenţa scrierilor despre activităţile sale educaţionale? Acest dezechilibru mai are şi alte aspecte, la care ne vom referi în cele ce urmează.

De la viziunea sincretică la împărţirea pe discipline

Lucrurile trebuie puse în legătură şi cu un alt proces istoric. Toţi aceşti oameni de seamă trăiesc într-un moment al istoriei apropiat trecerii de la o cultură predominant sincretică, la una împărţită pe discipline. Puţin înaintea lor, Auguste Comte propunea clasificarea disciplinelor după gradul lor de generalitate. Faptul acesta se configurează la începutul secolului al XIX-lea. Dar acest proces ajunge la noi abia spre sfârşitul secolului al XIX-lea, când Spiru Haret se luptă să-l promoveze în sistemul nostru educaţional. Românii anteriori acestei perioade au trăit într-o perioadă dominată de o viziune sincretică, în care cultura avea o anumită unitate şi au preconizat o cultură unitară, pe care noi acum facem eforturi disperate să o recuperăm, pentru că am devenit sclavii unei segmentări exagerate pe discipline, care ne împiedică să mai înţelegem lucrurile cum trebuie. Cultura nu era încă acomodată cu împărţirea pe discipline, era ceva foarte proaspăt. O relativă distincţie a preocupărilor exista, o observăm încă la Şcoala latină de la Cotnari, din secolul al XVI-lea, la Academia Vasiliană, din secolul al XVII-lea, sub Vasile Lupu, la Academiile Domneşti din secolul al XVIII-lea, la Bucureşti şi la Iaşi, cu predare în limba greacă, în programul preconizat de Gheorghe Lazăr, la Şcoala de la Sfântul Sava, la Academia Mihăileană şi la Junimea maioresciană, dar şi în Transilvania, la corifeii Şcolii Ardelene, la Cipariu şi la Bariţiu. Un numitor comun al lor a fost prioritatea acordată istoriei şi limbii şi literaturii române, pentru ca, într-o etapă ulterioară, să se treacă la ştiinţe şi la matematică. Dar, în cele mai multe cazuri, una şi aceeaşi persoană realiza întregul itinerar. Exemple emblematice: Gheorghe Lazăr şi George Bariţiu.

Un alt numitor comun: studii la şcoli şi universităţi străine

Altă trăsătură comună este faptul că toţi cei evocaţi au beneficiat de studii în universităţi străine, iar toate momentele importante ale istoriei româneşti au fost marcate de prezenţa unor intelectuali care veneau de la studii în Occident sau în Europa Centrală.

E important să mergem până în zilele noastre, pentru că trebuie să observăm cu atenţie rolul din ce în ce mai mare al românilor care revin în România după studii în universităţi americane sau vest-europene efectuate în perioada următoare lui Decembrie 1989 şi care au această vocaţie a lucrurilor care trebuie începute sau schimbate fundamental. Acum, participăm la emergenţa internetului, care este o problemă tot atât de importantă legată de alfabetizarea computaţională, cum era problema alfabetizării clasice pentru Spiru Haret.

Toţi cei evocaţi, după o baie de Europă Centrală sau de Occident, au fost capabili să dezvolte o prestaţie superioară culturală, socială, politică etc. În urmă cu trei sute de ani, s-a produs o schimbare majoră de reorientare a intereselor culturale ale românilor.

Ce s-a întâmplat după anul 1700?

Răspunsul pe care l-am dat, la expunerea din mai 2012 de la Cluj-Napoca, la această întrebare, a fost superficial, dar ulterior am primit o reacţie critică din partea acad. Emil Burzo, care mi-a explicat cum stau lucrurile şi mi-a semnalat cartea lui Cornel Sigmirean Istoria formării intelectualităţii româneşti din Transilvania şi Banat în epoca modernă (Presa universitară clujeană, Cluj-Napoca, 2000, 802 pagini), care m-a edificat. Tot acad. Burzo mi-a semnalat o lucrare a lui Szögi László privind prezenţa studenţilor români din Transilvania în universităţi străine. Este semnificativ să urmărim spre ce instituţii de cultură se îndreptau tinerii români, în ce domenii şi în ce proporţii. Din noianul de date care ne stau la dispoziţie în lucrările semnalate, aleg mai întâi informaţia următoare: Timp de 200 de ani, în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, doar 66 de studenţi de naţionalitate română din Transilvania au fost semnalaţi la universităţi străine: 18 la universităţi şi academii vieneze, 9 la cele germane, 13 la mici universităţi din Imperiul Habsburgic, 24 la universităţi italiene, unul în Polonia şi unul la o universitate franceză. Situaţia se schimbă radical în perioada 1801-1918, în care se semnalează 1820 de studenţi de naţionalitate română din Transilvania, la universităţi străine, după cum urmează: 1098 la cele vieneze, 316 la cele germane, 180 la cele mici din Imperiul Habsburgic, 61 la cele italiene, 64 la cele din Polonia, Galiţia şi Bucovina, 53 la cele franceze şi belgiene, 47 la cele elveţiene şi unul la o universitate din Marea Britanie.

Este deci clar că au fost preferate universităţi din Europa Centrală, de limbă germană.

Situaţie deficitară faţă de maghiari, în toate profesiile

Este important să urmărim orientarea profesională a studenţilor români, s-o comparăm, pe de o parte, cu aceea a maghiarilor, pe de altă parte, cu aceea a tinerilor din Moldova şi Ţara Românească. Vom alege, din cartea lui Sigmirean, situaţia de la Universitatea din Cluj, în anul 1892-93 (p.116). La Drept şi ştiinţe politice, 229 maghiari, 31 români. La Medicină, 119 maghiari, 26 români. La Filosofie, limbi şi istorie, 71 maghiari, 10 români. La Matematică şi ştiinţe ale naturii, 47 maghiari, 3 români. În acelaşi an, în institutele de învăţământ superior din ansamblul Ungariei istorice, la Teologie erau 1642 de studenţi, din care 278 români. La Drept erau 2903 studenţi, din care 92 români. La Medicină 1174, din care 35 români. La Filosofie 523, din care 24 români. La Politehnică 714, din care 6 români. La Minerit şi silvicultură 167, niciun român. La Agronomie 473, niciun român. La Medicină veterinară 278, niciun român. Doi ani mai târziu, deci în 1894-95, apare primul student român în Medicină veterinară. În acelaşi an, apar 54 de studenţi în specialitatea Comerţ, dar printre ei niciun român. Tot atunci apar primii studenţi români (trei) în Minerit şi silvicultură. Primii studenţi români în Agronomie (patru) apar abia în anul 1896-97. Primii studenţi români în Comerţ, 2 dintr-un total de 56, apar abia în 1897.

Din nou, avansul transilvan

Acestea sunt cifrele, cu dublă semnificaţie. Ele arată clar situaţia de nedreptate în care trăiau românii transilvăneni, dar, în acelaşi timp, ca urmare a unui context de civilizaţie şi cultură mult mai avansat faţă de cel din Moldova şi Ţara Românească, trebuie să constatăm că în perioada considerată universităţile româneşti de la Iaşi şi Bucureşti şi Politehnica din Bucureşti se aflau la primii lor paşi şi nu puteau încă rivaliza cu cele de care beneficiau transilvănenii. La sfârşit de secol XIX, Haret se lupta în Parlament pentru recunoaşterea faptului că legea din 1864 a învăţământului, care nu vedea decât nevoia de umanioare, este caducă şi trebuie înlocuită cu o alta, în care nevoia de cultură ştiinţifică şi inginerească să fie clar formulată, cu aceeaşi legitimitate cu care este susţinută nevoia de discipline socio-umane.

Ce începe Bariţiu?

Consideraţiile de mai sus ne vor permite să înţelegem la dimensiunea ei reală isprava lui Bariţiu. Unele fapte sunt prea bine cunoscute şi nu este cazul să insist asupra lor. Nu le aflaţi de la mine, le ştie toată lumea. Sunt clar formulate şi în Dicţionarul Membrilor Academiei Române. Ele privesc rolul său în Revoluţia de la 1848, militantismul său social, opera sa de istoric al Transilvaniei, de iniţiator al presei de limba română din Transilvania, al teatrului în limba română de acolo, este unul dintre fondatorii ASTRA, editor al Enciclopediei României, în zece volume, autor al unei opere de lingvist, folclorist, filosof şi istoric literar. Activitate prodigioasă ca avocat şi ca preşedinte de partid politic. A dezvoltat o activitate educaţională totală, de la A la Z, de la matematică şi fizică la gramatică, istorie, geografie şi contabilitate, de la română la germană şi latină. Din cât am putut consulta, am aflat prea puţin despre această activitate educaţională, la Blaj şi la Braşov, şi ard de curiozitate să cunosc, de exemplu, ce fel de fizică preda Bariţiu.

Această activitate impresionantă prin bogăţie şi varietate ne permite să bănuim ce ar fi putut realiza Gheorghe Lazăr, dacă nu murea la vreo 40 de ani, ci ajungea octogenar, ca Bariţiu. Ei sunt spirite din aceeaşi încrengătură.

Revelaţia Bariţiu

Bariţiu a fost un mare deschizător de drumuri, cum am amintit în secţiunea precedentă. Dar mai este ceva, esenţial. Faţă de toţi cei care l-au precedat, este înţelegerea şi conştiinţa faptului că acţiunea de păstrare şi dezvoltare a identităţii naţionale trebuie corelată cu o altă acţiune, la fel de importantă, de concepere şi consolidare a unui proiect politic, social şi economic. Cât de actual este acest scop! Nu din stângăcia, din lipsa de experienţă în această direcţie vine dificultatea actuală de asimilare a fondurilor europene? Dacă Blajul l-a educat spiritual, Braşovul, prin intensitatea vieţii sale economice, industriale şi comerciale, îi oferea lui Bariţiu terenul optim de dezvoltare a proiectului său. A stabili o punte între ceea ce simboliza Blajul şi ceea ce reprezenta Braşovul, iată pariul pentru care a militat Bariţiu. N-a făcut-o numai teoretic, retoric; s-a implicat personal, în toate felurile. A predat istorie şi latină, dar şi economie şi contabilitate. A devenit un autentic om de afaceri, director al fabricii de hârtie din Zărneşti, a sprijinit înfiinţarea primei bănci agricole, Albina, la care a fost consilier, a parcurs întregul itinerar de la teologie, istorie şi gramatică la economie, comerţ şi contabilitate. O prefigurare a acestei performanţe o găsim la Gheorghe Lazăr, care n-a avut probleme în a trece de la teologie la inginerie, dar şi la Gheorghe Asachi, în pendularea sa între inginerie şi poezie.

Din cartea profesorului Mureşan se desprinde abilitatea cu care Bariţiu a monitorizat punerea în legătură a tradiţiilor care veneau de la Blaj, cu problemele care apăreau la Braşov, un centru comercial foarte puternic. Să dezvolţi la cei care se ocupă de economie şi comerţ o conştiinţă a faptului că activitatea lor trebuie să se încadreze în idealul naţional şi, pe de altă parte, să educi la cei care militează pentru idealul naţional înţelegerea faptului că acest ideal are nevoie de o baza economică, iată în ce constă acţiunea sa de pionierat. Să ne amintim de cele semnalate anterior, în legătură cu slaba prezenţă a studenţilor români la facultăţile de inginerie, la jumătate de secol după acţiunea lui Bariţiu care a reuşit să deschidă la Braşov, în 1836, mult înainte să apară măcar o lege, o instituţie de învăţământ naţional cu cursuri de gramatică românească, germană, istorie, geografie şi ştiinţe economice. Aşa ceva era de neconceput în Moldova sau în Muntenia, nu doar la 1836, dar nici în 1896. Abia în 1898 reuşeşte Haret să treacă prin Parlament liceul cu două feluri de secţii, clasică şi reală. Deci, un decalaj de civilizaţie şi cultură între Transilvania pe de o parte, Moldova şi Muntenia pe de altă parte.

Iată un episod semnificativ. După Primul Război Mondial, când Universitatea din Cernăuţi a trecut în administraţie românească, a fost nevoie să se trimită acolo cele mai bune forţe ştiinţifice, pentru a se amortiza posibilul şoc al trecerii de la profesorii austrieci, unii de mare faimă, ca matematicianul Hans Hahn, la alţii, care poate că nu mai erau de acelaşi ordin de mărime. Aşa se face că au ajuns acolo cei mai de vază matematicieni români ai acelui moment, Simion Stoilow, Gheorghe Vrănceanu, Miron Nicolescu etc.

Dimensiunea europeană

Discursurile lui Bariţiu în Parlamentul multinaţional de la Viena nu s-au limitat la revendicările româneşti (pe care le-a susţinut impecabil). Bariţiu a acţionat ca un adevărat parlamentar austriac, atacând cu competenţă, cu inteligenţă şi cu argumente care se hrăneau dintr-o cultură surprinzător de vastă toate problemele care se puneau, unele foarte delicate, privind o naţiune sau alta din acel parlament. De aici, aprecierea şi respectul de care a beneficiat. A fost un adevărat parlamentar european, pe care românii de azi din Parlamentul European ar trebui să-l citească foarte atent.

Deocamdată, însă, constatăm că receptarea lui Bariţiu rămâne unilaterală, foarte aprofundată în linie istorică, filologică şi de activism socio-cultural, dar încă deficitară sub aspectul dimensiunii ei europene.

Este clar că, ţinând seama de toate aspectele creativităţii lui Bariţiu, o sesiune a Academiei Române dedicată acestuia ar trebui să reunească aproape toate Secţiile sale.

Citiţi un alt fragment din această carte aici.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer