Prefaţă Nevoia de oameni

Citiţi un fragment din această carte.


Copil fiind, sufeream dacă, ieşind din casă, nu întâlneam, pe uliţa care şi azi se cheamă strada Iernii, alţi copii. Începeam a-i striga, chemându-i la joacă. Apăreau imediat pe la ferestre, de prin curţi, bucuroşi şi ei de chemarea mea, pentru înălţarea unui zmeu sau pentru un joc de-a v-aţi ascunselea. Această nevoie de fiinţe umane cu care să avem o senzaţie de a fi împreună într-un anume joc s-a păstrat pe tot parcursul vieţii, dar semnificaţia lui "împreună" s-a metamorfozat şi s-a îmbogăţit mereu, jocul a fost mereu altul. Nevoia de oameni care la rândul lor să aibă nevoie de noi ne ajută să dăm un sens vieţii. Această nevoie funcţionează concomitent cu nevoia de singurătate, care ne permite să reintrăm în joc proaspeţi şi reîncărcaţi cu energie.

În adolescenţă, când începusem a descoperi bucuriile lecturii, aceste bucurii nu le trăiam cu adevărat fără posibilitatea de a le împărtăşi cu alţii. A fost pentru mine un semnal că pentru a mă simţi împlinit am nevoie de comuniune. Atunci când am simţit seducţia exercitată asupra mea de un interlocutor cu farmec, de un profesor cu har, mi-am dat seama că rostul meu este să fiu un actor, dar nu neapărat de teatru, ci în sensul de a fi capabil să fac spectacol din prestaţia mea în faţa unui public. Să fac spectacol, nu în sensul negativ considerat uneori, ci pur şi simplu de a fi capabil să atrag şi să menţin atenţia prin interesul a ceea ce fac şi a ceea ce spun. Aşa se face că o mare parte din cei despre care scriu în această carte sunt oameni de catedră, personalităţi care au onorat spiritul uman şi au format la rândul lor alte personalităţi. Printre ei se află unii cărora le datorez formarea mea ca om, ca cercetător, ca profesor. Scriu despre oameni din perioade istorice foarte diferite, unii din secolul al XIX-lea, cei mai mulţi din secolul trecut, dar şi despre câţiva din secolul actual. Despre unii am scris din proprie iniţiativă, despre alţii în urma unei invitaţii. Într-un proxim volum, voi fi tentat să scriu şi despre unii copii, despre unii adolescenţi. Internetul a democratizat comunicarea şi capacitatea de interacţiune, a extins enorm contactele mele umane.

Cum era de aşteptat, scriu în primul rând despre matematicieni, dar încep cu mama, sora şi soţia mea, de la care am primit o zestre esenţială de energie şi de afecţiune. În acord cu evoluţia intereselor şi preocupărilor mele, cu nevoia mea de a extinde treptat cercetările mele şi strategia mea educaţională spre zone dintre cele mai variate, mai scriu despre oameni venind din toate orizonturile: informatică, fizică, chimie, medicină, istorie, lingvistică, sociologie, economie, antropologie, filosofie, literatură, inginerie, muzică, regie teatrală. Am devenit un călător care nu mai respectă graniţele dintre discipline şi pentru care umanul este numitorul lor comun, paşaportul cu care parcurg de-a lungul şi de-a latul planeta cunoaşterii şi înţelepciunii.

Nevoia mea de oameni o exprim de multă vreme şi în toate felurile. În urmă cu 40 de ani, publicam cartea Din gândirea matematică românească, la Editura Ştiinţifică, Bucureşti. O carte prefaţată de primul meu mentor, Profesorul Miron Nicolescu, cu numai câteva luni înainte de dispariţia sa. Scriam acolo pe larg şi despre personalităţi care nu apar în cartea de faţă, cum ar fi Simion Stoilow, Gabriel Sudan şi Florin Vasilescu. Lipsesc din cartea de faţă şi alte multe nume care-mi sunt dragi, cum ar fi David Emmanuel, Petre Sergescu, Nicolae Cristescu, Aurel Cornea, Sergiu Rudeanu, Şerban Buzeţeanu, Vasile Ene, Dan Tudor Vuza, lipseşte lingvistul Emanuel Vasiliu; despre toţi aceştia am scris cu diverse ocazii. Lipsesc cei despre care am scris pe larg, dar în limba engleză, cum ar fi Tudor Zamfirescu şi Cristian Calude, foarte apropiaţi de sufletul meu, lipsesc mari savanţi din afara României, despre care am scris în limba engleză şi poate că aceste scrieri vor forma un volum separat. Trebuie să recunosc dificultatea de a recupera toate scrierile mai vechi; pentru a da un singur exemplu, aşa cum reproduc în carte dialogul meu cu Octav Onicescu, au existat alte trei dialoguri, pe care le-am realizat cu matematicienii Nicolae Teodorescu, Caius Iacob şi Gheorghe Marinescu, pe care sper să le public într-un viitor volum. Mai sunt şi alte scrieri într-o situaţie similară.

Nu existăm cultural decât împreună, în solidaritate cu cei care ne-au precedat şi cu cei cu care suntem contemporani. În spiritul acestui adevăr pe care nu avem voie să-l uităm, public această carte. Sunt conştient de faptul că tonul general adoptat este unul mai degrabă descriptiv decât evaluativ, acesta este stadiul în care ne aflăm, dar judecata critică este măcar parţial prezentă, prin selecţia operată. La fel am procedat în cartea mea Mathematics in Romania (CUB Press 22, Baia Mare, 2004), Raportul meu la al Cincilea Congres al Matematicienilor Români, Piteşti, iunie 2003. O istorie critică a ştiinţei se exprimă în primul rând prin ceea ce elimină.

Mulţumesc Editurii Spandugino pentru sprijinul exemplar pe care mi l-a acordat în elaborarea acestui volum.