Secolul lui Günter Grass

Citiţi un fragment din această carte.


În Secolul meu (carte publicată în 1999), Günter Grass a portretizat un întreg secol, întorcînd, inteligent, Istoria pe toate feţele. Şi pe cea de est, şi pe cea de vest, şi pe cea luminată, dar mai ales pe cea întunecată. A scos la iveală un veac întreg, sculptîndu-l în 100 de "poveşti", purtînd ca titlu anii şi prezentate din perspectiva unor naratori cu identităţi distincte, aparţinînd unor categorii sociale sau profesionale variate - soldaţi, reporteri, oameni politici şi de stînga şi de dreapta, femei, copii, mineri, ciclişti, prinţi, arhitecţi, cercetători, boxeri, evrei, elevi, profesori, poeţi, pensionari, ţărani, studenţi, ba chiar personaje literare.

Aşa cum au stat lucrurile şi pe harta politică reală a Europei Centrale, Germania este, bineînţeles, punctul nodal al majorităţii evenimentelor. Deşi proze scurte de două-trei pagini, cu naratori diferiţi şi cu problematică, pînă la un punct diferită, volumul lui Günter Grass are acea inefabilă coerenţă a scurgerii timpului într-un univers cu aspect de mozaic (cum altfel!?), care îşi filtrează substanţa şi culoarea după o logică numai de el ştiută. Mai mereu surprinzătoare, evident.

Două războaie mondiale şi consecinţele inerente, prima călătorie cu telefericul, Răscoala Boxerilor din China, progresul măsurat în pălării de pai, primul zepelin, grevele din minele de cărbune, uciderea în masă a evreilor, apariţia noii monede, şomaj, lagăre de muncă, Jocuri Olimpice, curăţarea Berlinului de molozul rămas după bombardamente, foamete, valuri de fig, scumpiri devastatoare, broscuţa produsă de Wolkswagen, primul Tv, bomba atomică, dezvoltarea căştii de oţel germane, scindarea Germaniei, primele cover girls din paginile revistei Life, rivalitatea dintre Puma şi Adidas, deportări, pantaloni de piele, gazări, acţiuni la bursă, procesele criminalilor de război, Gagarin, drepturile de televizare a războaielor, interesele internaţionale din jurul terenurilor petrolifere, embargoul asupra Africii de Sud, haine de firmă şi rachete, desecretizarea activităţilor Securităţii, spectacolul oferit de Love Parade comparabil (sic!) cu spectacolul căderii Zidului, apariţia rolelor - toate acestea compun imaginea unui secol de poveste, ale cărui sfîrleze se rotesc în toate sensurile, interacţionînd între ele. Şi vîntul bate pînă la noi, deschide uşi prin care trecem şi ne instalăm uimiţi în fantasticul realităţii lăsate în urmă.

Grass îşi răscoleşte secolul, dilatîndu-şi la maximum mecanismele de văzut, de ascultat, de gîndit, de amintit, de imaginat. Imaginaţia sa însă nu are nevoie să se cocoţeze în nori ori pe planeta marţienilor pentru a ne impresiona. Îi este suficientă scufundarea în măruntaiele realului, ale cărui cute le întinde şi le scutură de praf. Ori le întoarce pe faţă, dacă sînt pe dos, arzînd aţa albă cu care sînt cusute. Şi o face cu minimum de cuvinte, zîmbind ironic şi mustrător. Efectul asupra cititorului este straniu, căci acesta se simte ca un străin debarcat pe propria-i planetă, căruia i se transmite ori i se sporeşte starea de veghe.

Asociaţiile lui Günter Grass sînt mereu surprinzătoare, subtile, secretînd maximum de sugestivitate şi de atitudine critică. În 1900, naratorul ne anunţă: "Eu, luînd locul eului meu de-acum, am fost prezent în mijlocul evenimentelor an de an". Îi dăm crezare şi ne lăsăm conduşi pe vremea lui Wilhelm al II-lea, cînd trupele germane înăbuşeau Răscoala Boxerilor din China. Şi, cum nu se luau niciodată prizonieri, aceştia erau legaţi unul de altul prin cozi şi apoi împuşcaţi sau decapitaţi. Doar că ei ar fi preferat să fie împuşcaţi "pentru că le era frică să alerge prin iad cu capul la subraţ"...

În 1906, asistăm la bătălia submarinelor şi ne întîlnim cu Căpitanul Sirius, eroul lui Conan Doyle, care-şi deconspiră autorul, informaţii de securitate militară, dar mai ales entuziasmul tinerilor militari care visau la scufundarea rapidă. Dar: "Nici măcar eu, care am fost acolo încă de la început, n-am bănuit cîţi dintre băieţii noştri aveau să nu se mai trezească din visul lor submarin [...]".

În 1910, cu trei ani înainte de război, facem cunoştinţă cu Bertha, o femeie dolofană, care trăieşte într-o colonie săracă, bogată însă în fumul provenit de la o topitorie, unde se va face cel mai mare tun, care va purta numele de "Bertha Grăsana" (tunul Howitzer de 42 de centimetri). În război nu le merge bine - "era să moară de rîs franţujii, cînd ai noştri or tras pe lîngă" - , dar în colonie, de pe urma tunului, apar gîşte, găini şi chiar porci în coteţe...

În 1913, un arhitect ridică un monument imens, care să fie inaugurat la 100 de ani de la înfrîngerea lui Napoleon la Leipzig. Din fericire, monumentul este ridicat pe un maidan, căci dacă ar fi fost ridicat pe cîmpul de luptă, ar fi scos la lumină "o grămadă de cranii, oase, săbii şi lănci, uniforme zdrenţuite, coifuri întregi sau despicate, trese de ofiţer şi nasturi tociţi, iar sub ele, nasturi de-ai prusacilor, suedezilor, habsburgilor [...]". Profesioniştii implicaţi găsesc acest proiect (de douăzeci de mii de metri cubi de beton şi de cincisprezece mii de metri cubi de granit) "demn de cei care-au pierit". Şi iată cum, mai puternică decît orice, rămîne mîndria de a ridica monumente în amintirea oamenilor morţi...

În 1934, un evreu răspunde la interogatorii în versuri, enervîndu-i pe ofiţeri. Este înecat în vasul de la toaletă (total neprofesionist!) şi nu i se mai poate înscena spînzurarea, pentru că nu au reuşit să-i mai scoată limba. Pentru a se acoperi greşeala - tragedie! -, se închide lagărul. Prizonierii sînt mutaţi în alt lagăr, desigur...

Ajungem şi la anul de graţie 1989, cînd unii germani, în timpul marii minuni, fac jogging: "Nimic neobişnuit în asta, pentru că pînă şi locuitorii Berlinului de Est au adoptat această formă de autoflagelare americană". Apoi merg acasă. Un Pilsner şi un şnaps completează decorul în care cei doi prieteni privesc la televizor, închipuindu-şi că văd "un film în care nişte tineri se caţără pe un zid şi se aşază pe partea de sus cu picioarele răşchirate, în timp ce vameşii se uită la ei cu mîinile în sîn".

În ultima poveste - 1999, Grass îşi alege drept personaj o femeie moartă la 58 de ani, pe care însă fiul (ce altceva decît scriitor!?) o reînvie la vîrsta de 103 ani. Mai bătrînă decît secolul, aceasta priveşte în urmă şi încearcă să-şi amintească cum a trăit: "nu-mi amintesc decît c-a fost război, cu mici întreruperi cînd şi cînd". Totuşi, recunoaşte şi schimbarea: dacă pe vremea Kaizerului, copiii mergeau la fabrica de bere, dezmembrau butoaie vechi şi îşi legau doagele de pantofii cu şireturi, prefăcîndu-se că sînt schiuri, acum îşi priveşte nepoţii din balcon cum alunecă în mare viteză cu "patinele" pe aleile parcului. "Dar bine că au perniţele alea peste tot"...

Evenimente - cu raţiuni pe care raţiunea nu le cunoaşte - compun, în viziunea genială a lui Günter Grass, o lume a deşertăciunii, a absurdului. Liniile de forţă ale marii istorii par trasate de un condei de sub peniţa căruia ies doar farse. Iar lumea noastră, precum un şarpe, îşi schimbă pielea an de an, neputînd, totuşi, decît să se rotească în jurul cozii şi să lase pe nisip tot felul de urme caricaturale.