Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Despre anii de glorie ai generaţiei post-punk


Ilinca Bernea, un interviu cu Glenn Campling

29.07.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Motto: Nu îi poţi învăţa pe oameni cum e să aibă spirit, nu?

Tones on Tail a fost una dintre acele trupe de la începutul anilor '80 care a ieşit la rampă cu o muzică experimentală şi revoluţionară - din punctul meu de vedere de departe cea mai bună din genul respectiv - un gen care asambla sonorităţi electrice şi electronice şi versuri stranii, suprarealiste sau cu miză filosofică.


Glenn Campling, fost membru Tones on Tail şi actual membru Lone Station, de fapt singurul membru Tones on Tail care mai locuieşte în Anglia, a fost ghidul meu în Northampton şi a avut generozitatea să îmi acorde un interviu. Din componenţa trupei mai făceau parte: Daniel Ash, fost membru fondator şi chitarist în Bauhaus şi Kevin Haskins, bateristul de la Bauhaus.

Muzica pe care Glenn o face împreuna cu trupa sa actuală o puteţi descoperi la 
lonestation.co.uk/

Glenn m-a dus cu maşina la domeniul Ashby, un castel cu o grădină fabuloasă, deşi grădină e impropriu spus pentru că vorbim de câmpuri, o pădure, un lac şi o întreagă simfonie florală, undeva în Northamptonshire, un loc unde Glenn şi colegii lui de trupă obişnuiau să se ducă adesea în prima tinereţe
.


M-a prevenit, când am vorbit la telefon, că mă voi întâlni cu un "bătrân", dar în realitate arată aproape neschimbat, e de-a dreptul straniu ca un om să rămână aproape neatins de timp preţ de mai bine de 30 de ani.

Glenn Campling: Asta e ceea ce noi numim "orangerie". E un fel de seră acolo, vezi?


Ilinca Bernea: Trebuie să fac nişte poze, e prea frumos locul.
G.C.: M-am gândit eu că o să îţi placă. Ce poate fi mai englezesc de atât? Când vezi aşa ceva te întrebi ce l-a făcut pe Danny să plece peste ocean. Obişnuiam să venim aici cu motocicletele când eram studenţi. Mergeam şi la lac, cum ţi-am zis.

I.B.: Da, e greu de înţeles cu de a avut inimă să părăsească toate astea. Bănuiesc că opţiunea a fost pentru un cu totul alt stil de viaţă.
G.C.: Acolo unde e acum, în State, e expus şi supus la foarte multă falsitate, iar el urăşte ipocrizia. Mi-e greu să mi-l imaginez suportând-o.


L-am întrebat pe Glenn care este piesa sa favorită din repertoriul Tones on Tail şi mi-a răspuns, fără ezitare, "Lions".

G.C.: În Lions, cred, cânt la aproape toate instrumentele şi sunt multe... (râde). Am înregistrat acea piesă într-un mic studio din Wellingborrow care era al lui Derek Tompkins'. A murit acum vreo doi ani. Când am început să lucrăm prima oară cu Derek era aproape de vârsta pensiei, cred că era în pragul celor 60 de ani. Sudioul lui era unul mic, construit de el, în care puteau fi înregistrate analogic 16 piese. Tot el costruise şi placa de rezonanţă care producea reverberaţie şi un soi de ecou. Revening la Lions când acolo şi la clape şi la maşinăria de ritm...

I.B.: O mai ai?
G.C.: Fraţii mei mi-au vândul vechiul echipament.

I.B.: Tu eşti fratele mai mare?
G.C.: Da. Eu sunt primul născut.

I.B.: Acum sunt uşor derutată. Cum se face că o muzică atât de înnegurată şi furioasă, chiar sarcastică, cum e cea a băieţilor de la Bauhaus, s-a născut într-un loc atât de luminos şi de idilic?
G.C.: N-aş zice chiar sarcastică, ar furioasă da, cu siguranţă. Aceasta era atmosfera pe scena muzicală a anilor '70 în tot cazul. Totul a început cu Sex Pistols. După care Johnny Lydon a ieşit la rampă cu Public Image şi Anger is an energy (Furia e o energie) etc.

I.B.: Desigur.
G.C.: Această atitudine a fost dublată şi de un simţ acut al libertăţii. Experimentam mult. Puteam să folosim absolut orice instrument doream. Bauhaus n-a recurs la sound-ul electronic, dacă ar fi adus un sintetizator pe scenă, fanii ar fi protestat, mă tem. Dar sub cupola Tones on Tail am fost mult mai relaxaţi. Iniţial a fost un proiect secundar al lui Danny gândit ca experiment şi ca o posibilitate de a se exprima muzical dincolo de orice constrângere. Problema a fost că, atunci când s-a destrămat Bauhaus, compania de înregistrări i-a cerut să rămână la ei şi să continue în acelaşi registru şi în acelaşi ritm aşa că m-am pomenit că îmi spune că vrea să ne ocupăm de Tones on Tail "full time". Am avut rezerve, bineînţeles, pentru că m-am gândit că asta va pune o presiune teribilă asupra amândorura: ceea ce era gândit ca un proiect colateral avea să devină principala muncă. E o mare diferenţă între ceva ce trebuie să îndeplineşti şi un hobby pe care îl faci din plăcere pură. Aşadar, adevăratul Tones on Tail a murit, într-o anumită măsură, atunci când am semnat contractul. Practic, am preluat contractul Bauhaus, ceea ce însemna că aveam de produs un album la fiecare nouă luni şi că trebuia să îl lansăm printr-un turneu în Regatul Unit, unul în Statele Unite şi, poate, chiar unul european. Am făcut un album şi două turnee şi asta a fost tot pentru că presiunea l-a făcut pe Danny să fie crispat şi panicat în studio, ba chiar şi pe scenă. N-ar recunoaşte-o în faţa nimănui, dar eu ştiu că aşa a fost. Danny e cel mai mare duşman al lui uneori. Pe plan profesional e în stare să ia nişte hotărâri foarte dure şi nu întotdeauna chibzuite. După un foarte bun turneu american, am coborât din avion şi nu părea deloc mulţumit, nu voia să vorbească cu nimeni. Pur şi simplu s-a suit pe Harley şi a dispărut pentru 6 săptămâni. Făcea acelaşi lucru şi în perioada Bauhaus. Aşa era el. Dispărea cu motocicleta 6 săptămâni. Iar după ultimul turneu, care a fost un succes, la coborârea din avion, l-am văzut că era îngândurat şi distant. Mi-a zis: Nu vreau decât să merg acasă şi i-am spus: Bine, du-te, ne vedem în 6 săptămâni, dar el a zis: Nu cred. Ce vrei să spui? am întrebat. Nu sunt sigur că mai vreau să continuăm, mi-a răspuns.

I.B.: Se plictisise?
G.C.: Era sătul, frustrat, obosit. Urăşte presiunea.

I.B.: E valabil pentru oricine, nu? Când eşti nevoit să faci în regim de trebuie ceea ce de obicei faci de plăcere. Libertatea e esenţială ca să te poţi bucura de orice fel de activitae. Şi, sub presiunea timpului, lucrurile impuse devin şi mai greu de suportat.
G.C.: Aşa cum am spus mai devreme, cu Danny, lucrurile urmează un anumit tipar, aşa că atunci nu l-am luat chiar în serios, i-am zis lui Kevin, lasă-l să se răcorească preţ de 6 săptămâni, dar n-a fost aşa. După ce a expirat acel interval mi-a zis: Nu. Chiar nu mai vreau să continuăm. Am pus şi eu multă energie şi o bună parte din mine în această trupă. Nu am simţit efortul pentru că atunci când faci un lucru cu credinţă nu-l simţi, aşa că replica lui a fost devastatoare. Cumva am avut aceeaşi soartă ca Peter (Peter Murphy), care a fost lăsat de-o parte în ultimele zile de viaţă ale trupei Bauhaus. El era bolnav şi ceilalţi trei au luat decizia de a o termina. În povestea cu Tones on Tail, Danny şi Kevin au hotărât să o termine. Aveam să aflu mai târziu: Kevin ştiuse că Dannu plănuia să abandoneze Tones on Tail la sfârşitul turneului american. Oricum cred că orice ar gândi şi face Danny, Kevin ar încuviinţa, oricând. Şi, apoi, următorul lucru pe care l-am auzit, trei luni mai târziu, a fost că formaseră împreună Love and Rockets. N-am simţit doar că am pierdut un prieten (căci noi am fost foarte apropiaţi din prima zi), dar m-am simţit şi cumva alungat din propria mea trupă. Iniţial fusesem doar noi doi şi ne-am hotărât să îl cooptăm pe Kevin când ne-am plictisit de maşina de făcut ritmuri (bateria mechanică). Pe de altă parte o maşină nu îţi dă replici (râde), nu-ţi spune: Nu pot să fac asta! Aşa că, drept să o spun, îmi plac mai mult bateriile mecanice decât bateriştii într-un fel. Danny voia să lucreze cu David Haskins (basist la Bauhaus şi Love & Rockets), cred, pentru că trecea printr-o criză de creaţie, o crampă muzicală, îşi pierduse încrederea în el. Sigur că n-ar admite asta nici într-un milion de ani. Când mă uit înapoi şi îmi amintesc lucruri cheie, pot reface întregul puzzle. Cred că acum trece printr-o criză asemănătoare. Spune că ar vrea să refacă Tones on Tail, ceea ce sună ciudat pentru că el este cel care a destrămat trupa. Aş putea spune: DA, hai s-o facem, şi să pun din nou suflet, aş fi în stare chiar să merg în State pentru asta şi lucrurile să urmeze fix acelaşi traseu. Nu pot face faţă stilului imprevizibil al lui Danny. Dacă era să am o iubită ca el o terminam cu ea imediat. N-aş avea niciodată garanţia că lucrurile vor evolua diferit de data asta. Ar fi trebuit să discute cu mine, să spună: Glenn, avem o problemă. Dar el a închis o uşă şi asta a fost tot. Când cineva refuză dialogul şi trage toate obloanele, e un semn de slăbiciune, din punctul meu de vedere. Atitudinea lui este: Îmi rezerv dreptul de a greşi, şi nu se mai uită înapoi, indiferent ce. Nimeni nu se poate adapta la aşa ceva. Trebuie să spun că are şi o latură foarte nobilă. Danny are o personalitate paradoxală: poate fi şi foarte generos. Cei de la Beggars (Beggars Banquet este numele casei de discuri care a produs albumele Bauhaus şi Tones on Tail) au vrut să aibă un contract doar cu Daniel, iar el să îmi spună mie şi lui Kevin ce să facem. Dar nu s-a întâmplat aşa. A aranjat ca fiecare dintre noi să aibă propriul contract şi îmi scot pălăria în faţa lui pentru asta. Fiecare dintre noi a avut acelaşi statut în trupă şi aceeaşi libertate artistică şi, de fapt, e singurul mod în care poţi reuşi ca trupă să atingi maximum de potenţial. Îl cunosc pe Danny, în interior nu e foarte diferit de mine, preţuim cam aceleaşi lucruri, are acelaşi tip de umor. Am trecut împreună prin multe şi nu ne-a fost deloc uşor în perioada celor 9 luni cât a durat contractul nostru pentru că munceam, practic fără să ne vină bani de undeva...

I.B.: Cât de mult reuşeaţi să câştigaţi într-un turneu?
G.C.: Destul cât să nu ne întoarcem faliţi.... Nu poţi să câştigi propriu-zis decât dacă eşti Rolling Stones. Dar am reuşit să nu ieşim în pierdere, ceea ce e mare lucru.

I.B.: Aş vrea să vorbim şi despre Lonestation, Glenn. Când s-a conturat ideea şi a cui a fost?
G.C.: Lonestation este o extensie a abordării muzicale pe care am experimentat-o cu Tones on Tail. Eu n-am putut face muzică ani de zile din cauza problemelor de sănătate. Am avut dureri foarte mari, dureri fizice, iar durerea este unul dintre ucigaşii creativităţii. Dar acum sunt bine, a dispărut bastonul, vezi? Post să umblu fără el. Mă simt atât de viu acum! De îndată ce durerea a dispărut, am revenit la viaţă, am început să fac muzică, din nou, mi-am transformat garajul în studio de înregistrări, exact aşa cum îmi doream, e un studio egoist să zicem. Într-un fel seamănă cu cel al lui Derek Tompkins. Mark, colegul meu de trupă, este un mare fan Bauhaus, dintotdeauna. E ceva mai tânăr decât mine. Vocea lui îmi aminteşte oarecum de cea a lui Peter Murphy, pentru că Peter a fost modelul lui. Mark creează într-un ritm intensiv şi e uimitor pentru că e, totodată, lector la un colegiu. Trăieşte în Leicester, la 30 de mile de aici. A făcut asta ani de zile şi, la un moment dat, acum câţiva ani, m-a abordat la unul dintre concertele lui Peter.


I.B.: Peter e încă pe scenă după atâţia ani, uimitor, nu?
G.C.: De fiecare dată când mă duc la concertele lui, mă prezintă, zice: Am bucuria să îl văd pe Glenn, chit că nu ştie unde sunt, ci doar că am de gând să vin. Am fost la un concert în Nottingham - ultima oară a fost un turneu cu piese din repertoriul Bauhaus - şi singurul loc unde am putut să stau era pe nişte trepte şi era doar un bec prăpădit deasupra mea, dar m-a văzut, s-a oprit şi a spus: Aş vrea să vi-l prezint pe Glen Campling. Îl iubesc pe Peter.

I.B.: Eu sunt pasionată de dansul contemporan, ştii, şi îmi place mult soţia lui, care este coregrafă. Şi Hurihan, fiica lor, e o dansatoare extraordinară.
G.C.: Soţia lui l-a inspirat şi ajutat să evolueze ca dansator.

I.B.: Unde străiesc acum? Tot în Istanbul?
G.C.: În Istanbul. Da. Ştii, când Peter e demonizat, nu îmi place deloc, pentru că el e un om foarte bun şi generos. Când am avut operaţia, o operaţie majoră, în ziua aceea mi-a trimis mesaje şi email-uri de încurajare, ceea ce nici Danny nici fraţii Haskins n-au făcut. Nu i-am spus lui Pete că aveam să merg la spital, cred că prietenul nostru Andy i-a zis, el e în contact cu fiecare, practic el e punctul de întâlnire pentru fiecare dintre noi.

I.B.: Am citit cartea lui David şi am fost destul de reticentă la încercarea lui de a-l blama pe Peter pentru destrămarea trupei.
G.C.: Nu pot să mă pronunţ pentru că nu am citit cartea. Uneori am impresia că ne comportăm toţi ca nişte copii cu nişte egouri uriaşe, ştii...

I.B.: La şcoala de artă aţi fost toţi în aceeaşi clasă?
G.C.: Iniţial eu cu Danny am făcut împreună primul an, eram studenţi la grafică, dar după aceea - şi asta e tipic pentru Danny - el s-a răzgândit: n-a mai vrut să facă grafică. Putem recunoaşte tiparul, da? (râde) Voia să facă design industrial. Aşa că, după un an de grafică a zis: gata, nu mai vreau asta, vreau altceva.

I.B.: Tu încă faci grafică?
G.C.: Da, dar nu îmi face nici o plăcere. Fac mai ales grafică pe computer pentru că sunt nevoit.

I.B.: Din asta îţi câştigi viaţa?
G.C.: Da, de mai bine de 20 de ani.

I.B.: Mi-ar plăcea să văd!
G.C.: Nu, nu ţi-ar plăcea, crede-mă! (râde). E grafică de tip comercial, nu ţi-ar plăcea. E dezgustător şi oribil şi e prostituţie artistică, OK?

I.B.: Păi, cam asta fac şi eu, iar acum îmi caut de lucru în Anglia, nu s-ar găsi şi pentru mine un loc de muncă în acelaşi bordel?
G.C.: (râde): Să vedem, poate.

Ne-am continuat plimbarea prin parcul castelului.

G.C.: Încerc acum să fac ceva mai cu folos. Vreau să scriu o carte, să clarific nişte lucruri. Dar o scriu dintr-o perspectivă comică.



G.C.: E un cimitir fabulos acolo, dar din păcate accesul publicului a fost restricţionat.

Am ajuns în dreptul unui copac uriaş.

G.C.: Dacă eram cu 20 de ani mai tânăr m-aş fi căţărat. Asta făceam când eram tânăr.


I.B.: Vorbeşte-mi de fiica ta. Mi-ai zis că urmează cursurile Conservatorului din Brighton.
G.C.: Da. A aflat că tatăl ei a fost într-o trupă abia pe la 8 ani şi a fost fascinată.

I.B.: Îmi dau seama.
G.C.: A zis: vreau şi eu, vreau să cânt la bass. Mi-am zis: clar, o să fie un capriciu. Mai mult de un an n-o să o ţină. Dar m-am înşelat. Când avea 13 ani încă voia să cânte la bass. Şi i-am spus: bine, poţi să iei chitara mea, care are doar patru corzi. Şi a luat-o la şcoală. E un bass greu, foarte greu de fapt, pentru că are gâtul de metal şi e făcut din lemn solid. I-am promis că, dacă într-un an va continua să cânte, îi cumpăr un instrument nou, care să fie al ei. Ei bine a făcut-o. A cărat basul cu ea la şcoală în fiecare săptămână!

I.B.: Cât timp ai predat la facultatea de artă din Northampton?
G.C.: Patru, cinci ani. A fost destul de bine. Dar studenţii mi-au părut, sincer să fiu, cam plicticoşi şi plictisiţi. Nu erau nici pe departe atât de interesanţi cum eram noi. N-aveau nici măcar un simţ decent al rebeliunii.

I.B.: Asta e şi percepţia mea în ce priveşte noua generaţie. Sunt scandalos de cuminţi şi obedienţi!
G.C.: (râde) Da. Exact! Sunt genul de studenţi care vor să satisfacă profesorul şi să se prezinte corect fără să arate sclipiri de creativitate. Nimic remarcabil în tot cazul.

I.B.: Pare că au nevoie să li se spună ce să facă, asta am observat şi eu.
G.C.: Nu îi poţi învăţa pe oameni cum e să aibă spirit, nu?

I.B.: E adevărat. Ca să fii artist ai nevoie de un anume simţ al libertăţii pe care dacă nu îl ai, n-au cum să îl câştigi din altă parte. Din punctul meu de vedere arta e o chestiune care ţine de simţul personal al libertăţii.
G.C.: Da.

M-a condus la facultatea lor, mi-a arătat sălile de clasă în care au studiat şi sala de festivităţi. Am văzut, expuse într-o vitrină, câteva costume şi mostre de design verstimentar realizate cu multă fantezie, ba chiar şi ceva încălţăminte originală, iar Glenn mi-a vorbit despre tradiţionala şi binecunoscuta marochinărie din Northampton. La un moment dat l-am surprins oftând.

G.C.: E atât de trist! Şcoala, după cum vezi, e pustie la ora 5 după-amiaza. Noi rămâneam până seara târziu, făcând schiţe sau muzică, experimentând, citind. Aceste noi generaţii par să fie făcute doar din vânători de diplome. Noi forţam limite, eram curioşi, creativi, gata să sfidăm toate normele. Vezi acoperişul ăsta? Dă-ţi seama că ne-au dat jos de pe acoperiş când eram studenţi de vreo câteva ori... Am fost şi pedepsiţi.

La sfârşitul vizitei la Şcoală, Glenn a pozat pentru mine, stând pe treptele pe care a fost fotografiat, într-o poză de grup acum 40 de ani, chiar în anul în care m-am născut eu.


Pe urmă m-a dus într-unul dintre localurile lui preferate.

I.B.: Muzica nu e chiar cea mai apetisantă.
G.C.: E ceva vechi, în tot cazul. Încerc să îmi aduc aminte numele trupei. Da! E Orange Juice. E din anii '90. Dar ce piesă e asta?

Nu a izbutit să îşi amintească.

I.B.: De asta ce zici? Cliff Richards! Sună oribil.
G.C.: Chiar că e oribil.

I.B.: Să facem abstracţie şi să revenim la Tones on Tail. Care a fost istoria cu "Copper"?


G.C.: A fost în perioada incipientă... când Danny demarase proiectul lui solo şi mă ruga când şi când să îi fac nişte acorduri de bass sau mă întreba dacă por să îi împrumut bateria mecanică. Era o seară obişnuită, ne întorceam de la un concert, eu conduceam microbuzul de turneu, cu tot echipamentul trupei. Eram numai noi doi în cabina din faţă, mergeam spre Northampton, şi... ei bine, ţi-am spus că nu beam, pentru nişte englezi beam puţin, asta vreau să zic, dar în seara aceea băusem două păhărele, fiecare, ceva nesemnificativ, nu eram nici noi sfinţi, na! şi eu eram la volan şi am zis: să sperăm că n-o să ne ciocnim de un poliţist pe drum. Amândoi eram foarte bine dispuşi, ca să zic aşa. Iar eu aveam întotdeauna cu mine un casetofon cu clapă de înregistrare şi Danny se pusese să cânte piesa la care lucra în acel moment şi care era parţial înregistrată şi, deodată, eu am început să zbier: copper, copper (argo pentru poliţist în engleză) şi el m-a înregistrat. Nu ştiam că apăsase clapa de înregistrare. Şi asta a fost: prima mea contribuţie la Tones on Tail.

I.B.: E o piesă care iradiază bună dispoziţie în tot cazul. Spune-mi de "Slender Fungus (Ciupercă Deşirată)".
G.C.: Era un tip care făcuse o piesă doar cu diverse niveluri de voce suprapuse, unul Bobby nu ştiu cum. I-am zis lui Danny: hai să facem şi noi ceva straniu, doar cu voce şi fără nici un instrument, şi i-a surâs ideea şi a început să lucreze la text şi la linia melodică. I-am zis: hai să o facem ca pe o triplă armonie şi (râde), în studio, încerca să nimerească armonia, dar nu îi ieşea, aşa că i-am dat cheia armonică la clape şi am zis: uite cum facem, nu te mai chinui, concentează-te pe prima armonie şi i-am cântat-o la clape. Cam aici trebuie să ajungi cu vocea i-am zis. Şi şi-a ajustat vocea după instrument şi practic, am păstrat vocea şi am şters sunetul instrumentului. Am procedat în mod analog cu toate trei armoniile.

I.B.: Piesa mea preferată Tones on Tail e "Real Life".
G.C.: Povestea din spatele ei a fost... să îţi explic. Prima parte a piesei este, de fapt, piesa propriu-zisă, dar derulată în sens invers. Am procedat aşa pentru că piesa originară era de numai trei minute şi ni s-a părut că îi lipseşte ceva - este unul dintre puţinele lucruri cu care am fost de acord eu şi Kevin vreodată - în schimb, Danny a zis: nu, nu, nu, piesa e perfectă aşa şi până la urmă asta a fost soluţia care să ne mulţumească pe toţi trei. Dar n-a fost uşor să îl convingem. Când am intrat în studio, Danny s-a arătat foarte deranjat de idee şi insista să spună că e o tâmpenie, dar eu şi Kevin am insistat şi am făcut atât de multe mixaje între piesă şi reversul ei încât până la urmă s-a nimerit unul care să îi placă şi lui Danny.


I.B.: Cine a scris versurile?
G.C.: Danny a scris versurile la absolut toate piesele noastre.

I.B.: Şi cu "Happiness" cum a fost?
G.C.: A fost un tribut pe care l-am adus celor de la The Cure!

I.B.: Nu m-aş fi gândit niciodată la asta!

Cei apropiaţi ştiu că, din când în când, îmi desenez cu cerneală sau cu acrilic pe mână ideograme Tones on Tail şi că mă cam bate gândul să îmi fac un tatuaj permanent.Când i-am spus lui Glenn, însă, a protestat: "nu merită să strici aşa piele frumoasă!" Asta da! atitudine de rock-star, mi-am zis. Nici unul dintre băieţii de la TOT n-a fost tocmai genul de superstar, s-au comportat mereu ca nişte artişti şi au dovedit o modestie care m-a inspirat.

Asta e ce am primit de la Glenn:



I.B.: Te-aş ruga, într-un final, să îmi răspunzi la nişte întrebări rapide.
G.C.: Sigur.

I.B.: Dacă ai avea ocazia să pui mâna pe maşina timpului încotro te-ai întrepta cu ea în istorie?
G.C.: Nicăieri. Vreau să trăiesc aici şi acum.

I.B.: Ai avut vreodată premoniţii?
G.C.: Da. O dată.

I.B.: Ai simţit nevoia să schimbi anumite lucruri din trecut?
G.C.: Niciodată.

I.B.: Cine sunt artiştii care te-au influenţat cel mai tare?
G.C.: Salvador Dali şi Brian Eno.

I.B.: Ce tabloul celebru ţi-ar plăcea să ai în sufragerie?
G.C.: Metamorfozele lui Narcis al lui Dali şi absolut oricare dintre picturile semnate de Bridget Riley.

I.B.: Care este cea mai evidentă calitate a ta?
G.C.: Perseverenţa în faţa adversităţii.

I.B.: Şi trăsătura de care eşti cel mai puţin mândru?
G.C.: Hm, asta îmi dă de gândit. E un trandafir la mine în grădină care arată foarte trist. Asta se pune?

I.B.: Ce deteşti cel mai mult?
G.C.: Ignoranţa.

I.B.: Ce înseamnă pentru tine fericirea?
G.C.: Să mă simt viu, prietenia şi puterea de a iubi universul din care fac parte.

I.B.: Poţi să îţi controlezi inspiraţia sau ea depinde de o stare de spirit imprevizibilă?
G.C.: E grea întrebarea. Şi şi...

I.B.: Hai să facem un joc. Alege, te rog, o piesă muzicală pe care o asociezi cu o zi gri.
G.C.: Music Matters, Faithless.

I.B.: Cu o ieşire seara împreună cu cineva de care eşti îndrăgostit.
G.C.: Exchange, Massive Attack.

I.B.: Wow. O ador. De fapt sunt obsedată de aproape tot ce au scos băieţii de la M.A. Să mergem mai departe. Un eveniment fericit.
G.C.: Spider & I, Brian Eno şi Bulletproof, Pop Will Eat Itself.

I.B.: O călătorie lungă.
G.C.: Orice de la The Orb sau Killing Joke.

I.B.: Un moment de nefericire profundă.
G.C.: What a Day, Throbbing Gristle sau Killing de Olive sau Public Image cu Public Image Ltd.

E momentul să mărturisesc că am făcut un video pentru una dintre piesele mele preferate Tones on Tail: Rain. Este, de fapt, un video-colaj, care combină imagini fotografice cu picturi şi fragmente de film. Prietena mea, Natalia Sitcai, m-a filmat dansând şi scriind.



Notă) Traducerea versurilor piesei mele preferate de la Tones on Tail: Real Life (versuri de Daniel Ash)

Viaţă reală

Dă-mi ceva gratuit, orice
Dă-mi măcar odată ceva prea mult sau prea repede
N-ai idée ce silă mi-e de regulile tale idioate

Dă-i lui ceva degeaba
Dă-i ceva în exces sau într-o doară
Dă-i fără strângeri de inimă
Şi lui îi e atât de silă de regulile tale idioate

Spune-mi de ce primim întotdeauna prea târziu ceea ce ne dorim?
De ce ne simţim mereu bolnavi, secătuiţi
Înotând mereu în aceleaşi ape

Dă-mi ceva gratis
Dă-mi prea mult odată sau prea devreme

Toţi suntem sătui de regulile tale idioate
N-avem nevoie de evoluţia ta
Vrem să fim noi cei dintâi

Dă-ne ceva pe degeaba
Dă-ne ceva în exces
Suntem atât de bolnavi
De viaţa reală

Lumea o fi la picioarele mele
Dar e în mâinile tale

Sunt pierdut pe calea spre linişte

Doar atunci când visele cele mai profunde
Devin reale se face linişte în mine
Culorile devin clare, formele luminose

Fă ceva să se destrame anii lungi şi întunecaţi de aştepare
Anii risipiţi
În aşteptarea iubirii adevărate

Fă ceva să dispară
viaţa reală.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer