Cuvânt înainte la În căutarea fiinţei

Citiţi un fragment din această carte.


În urmă cu o sută de ani, în Rusia, George Ivanovitch Gurdjieff (1866-1949) a prezentat o învăţătură străveche a evoluţiei conştiente a omului, o ştiinţă uitată pentru a percepe realitatea în sine însuşi şi în univers. Deşi a fost aproape necunoscut în timpul vieţii sale, în anii de după moartea sa, ideile lui Gurdjieff s-au răspândit în toată lumea, inspirând noi generaţii de căutători să caute semnificaţia ezoterică a religiilor tradiţionale. Până acum, primele sale învăţături au fost reproduse doar în fragmente de convorbiri din anul 1915 până în anul 1924, aranjate în ordine cronologică; nu a fost făcută nicio încercare de a prezenta învăţătura în propriile sale cuvinte ca pe un tot închegat.

Gurdjieff a privit cunoaşterea realităţii - ceea ce el numea adevărata "cunoaştere a fiinţei" - ca pe un curent ce curge din vechea Antichitate, trecând din epocă în epocă, de la un om la altul, de la o rasă la alta. El a privit această cunoaştere ca pe un mijloc indispensabil de a obţine libertatea interioară. Pentru aceia care caută să înţeleagă sensul vieţii omului în univers, spunea el, scopul căutării constă în a pătrunde prin acest curent, pentru a-l găsi. Atunci va rămâne doar a şti pentru a fi. Dar pentru a putea şti, ne învăţa el, este necesar să decoperi "cum să ştii".

Gurdjieff a respectat căile tradiţionale pentru transformarea spirituală şi a arătat că abordările lor diferite ar putea fi subsumate uneia din trei categorii: "calea fachirului", care se concentrează pe stăpânirea corpului fizic; "calea călugărului", bazată pe credinţă şi sentimente religioase şi "calea yoghinului", care se concentrează pe dezvoltarea minţii. El şi-a prezentat învăţătura drept a "Patra Cale" care necesită muncă asupra tuturor celor trei instanţe în acelaşi timp. În locul obedienţei credinţei, calea sa solicită cunoaştere şi înţelegere - trezirea unei alte inteligenţe. Dorinţa sa personală, a spus el odată, a fost să trăiască şi să vorbească astfel încât să poată exista o nouă concepţie despre Dumnezeu în lume, o schimbare în orice sens al cuvântului.

Născut în anul 1866 în Caucaz, la frontiera dintre Rusia şi Turcia, din copilărie Gurdjieff a simţit că trebuie să înţeleagă misterul vieţii omului şi a căutat adânc în religie şi ştiinţă pentru a găsi unele explicaţii. A găsit ambele abordări ca fiind convingătoare şi consistente în ele însele, dar sortite să ajungă la concluzii contradictorii, date fiind premisele diferite de la care pornesc. A devenit convins că, separat, nici religia şi nici ştiinţa nu pot explica sensul vieţii omului. În acelaşi timp, Gurdjieff a simţit că o cunoaştere reală şi completă a existat în timpurile străvechi, şi că trebuie să fi fost transmisă pe cale orală din generaţie în generaţie în diverse civilizaţii. A pornit să îi găsească pe cei care aveau această cunoaştere, călătorind pentru o perioadă de mai bine de douăzeci de ani. Călătoriile sale s-au întins din Grecia şi Egipt până în Asia Centrală, incluzând munţii din Hindukuş şi Tibet.

Cu o mică echipă de tovarăşi, Gurdjieff a găsit şi a reunit elemente ale unei cunoaşteri uitate care reconcilia marile credinţe tradiţionale. El a numit-o "ştiinţa antică", dar nu a indicat originea sa sau pe cei care au descoperit-o. Această ştiinţă vedea lumea materiei vizibile aşa cum o face fizica modernă, recunoscând echivalenţa dintre masă şi energie, iluzia subiectivă a timpului, teoria generală a relativităţii. Cercetarea sa nu s-a oprit însă acolo, acceptând ca reale doar fenomenele care pot fi măsurate şi dovedite prin experiment controlat.

Această ştiinţă a explorat de asemenea lumea exterioară a misticului din afara percepţiei simţurilor, viziunea unei alte realităţi, infinită dincolo de spaţiu şi timp. Scopul era să înţeleagă locul omului în ordinea cosmică, înţelesul vieţii omeneşti pe pământ şi, în mod real, să ştie şi să experimenteze în sine însuşi, în acelaşi timp, atât realitatea lumilor finite, cât şi a celor infinite. Această ştiinţă îşi avea rădăcinile în Asia Centrală şi în Egipt, iar principiile sale au fost încorporate în toate religiile tradiţionale. Gurdjieff spunea că ar putea fi numită "creştinism ezoteric", dar a notat că aceste principii au fost dezvoltate cu mii de ani înainte de Iisus Hristos. Ar fi putut fi numită "budism ezoteric" cu originile sale cu mii de ani înainte de Gautama Buddha.

În anul 1912, Gurdjieff a început să adune simpatizanţi în Moscova, iar în 1915 a organizat un grup de studiu în Sankt Petersburg. Doi ani mai târziu, pentru a scăpa de violenţa revoluţiei bolşevice, s-a mutat în Caucaz şi în cele din urmă, în 1922 s-a stabilit în Franţa, unde a fondat un institut pentru a practica învăţătura sa la Castelul Prieuré în Fontainebleau, lângă Paris.

Aşa cum este descrisă în notele biografice de la sfârşitul acestei cărţi, figura emblematică în promovarea celei de-a Patra Căi a fost P.D. Ouspensky. Acesta s-a alăturat grupului lui Gurdjieff în anul 1915 şi a mers cu el în Caucaz. Ouspensky nu a fost un simpatizant obişnuit. Dotat cu o minte cuprinzătoare şi un intelect ascuţit, călătorise mult ca jurnalist, investigând teozofia şi alte tradiţii ezoterice. Din propriile sale experienţe, era convins de posibilitatea unei conştienţe mai înalte. După eşecul contactării unei "şcoli" ezoterice în India, era în căutarea cunoaşterii ascunse pe care Gurdjieff şi tovarăşii săi o descoperiseră. În calitate de scriitor şi de cititor, reprezenta recrutul ideal pentru a primi învăţătura şi a promova cea de-a Patra Cale.

Când l-a întâlnit pentru prima dată pe Gurdjieff, Ouspensky a fost imediat interesat să înveţe ceea ce ştia Gurdjieff despre ezoterism şi despre "şcolile" despre care vorbea. I-a plăcut maniera clară şi precisă a lui Gurdjieff de a vorbi şi, fidel profesiei sale jurnalistice, a păstrat note ce au înregistrat cuvintele exacte ale lui Gurdjieff, deseori în pagini întregi de propoziţii citate. După ce l-a ajutat pe Gurdjieff să formeze un grup în Sankt Petersburg, de-a lungul unei perioade de optsprezece luni, Ouspensky l-a presat să reveleze, pas cu pas, elementele de bază ale ştiinţei sale antice, pe care grupul o numea "Sistemul".

Cu permisiunea lui Gurdjieff, Ouspensky a păstrat înregistrările sale cu aceste discuţii şi mai apoi a aranjat materialul într-un manuscris autobiografic intitulat Fragmente dintr-o învăţătură necunoscută, în care a scris că în anul 1921 i-a spus lui Gurdjieff "în detaliu despre un plan pe care îl creionasem pentru o carte ce avea să prezinte prelegerile sale din Sankt Petersburg... El a fost de acord cu acest plan".

Din motive menţionate în notele biografice, cartea care expunea învăţăturile nu a fost niciodată scrisă. Până în anul 1924, Gurdjieff a fost ocupat cu institutul său din Franţa şi apoi cu scrierea operei sale monumentale, Despre tot şi toate. Ouspensky a pus bazele propriei sale activităţi în Londra, conferenţiind despre Sistem şi scriind propria carte, Un nou model al Universului. Despărţirea dintre cei doi oameni a împiedicat colaborarea lor. În realitate, Ouspensky nu i-a trimis lui Gurdjieff manuscrisul Fragmentelor până în 1947, anul propriei sale morţi. Gurdjieff a confirmat acurateţea sa şi manuscrisul a fost publicat postum în anul 1949, ca fiind o lucrare originală autobiografică a lui Ouspensky, deşi mai bine de două treimi din aceasta era reprezentată de citate cuvânt cu cuvânt ale lui Gurdjieff (ediţia franceză a purtat titlul de Fragments d'un enseignement inconnu, dar titlul în engleză a fost schimbat în În căutarea miraculosului, pentru a evita confuzia cu o altă lucrare a autorului, Fragmente dintr-o credinţă uitată, publicată în anul anterior).

Prin prezenta lucrare se doreşte împlinirea scopului original al convorbirilor din Sankt Petersburg. Ea reinstaurează expunerea citată a lui Gurdjieff, suplimentată de prelegerile sale timpurii, majoritatea din perioada 1922-1924. Aceste discuţii ulterioare, care au avut loc la Prieuré în Fontainebleau şi în New York, au fost înregistrate şi aranjate de Jeanne de Salzmann, discipolul cel mai apropiat al lui Gurdjieff. Ele au fost publicate în anul 1973, sub titlul Aspecte din lumea reală.

În căutarea miraculosului şi Aspecte din lumea reală rămân cărţile sursă autentice ale învăţăturilor de început ale lui Gurdjieff. Cartea autobiografică a lui Ouspensky recreează în mod viu aventura întrebării sale, dar şi gândurile sale asupra aspectelor critice, incluzând dimensiunile superioare şi interpretarea Eneagramei. Ambele cărţi-sursă conţin material auxiliar despre ideile lui Gurdjieff cu privire la o varietate de subiecte, incluzând educaţia şi arta. În reconstrucţia învăţăturilor sale de început, acest volum restabileşte mai puţin de o treime din În căutarea şi chiar şi mai puţin din Aspecte, lăsând sursele originale a fi citite în vederea unui tablou complet al învăţăturii.

Această carte a fost aranjată şi editată de un mic grup de discipoli ai lui Gurdjieff şi ai doamnei de Salzmann. În afară de acest cuvânt înainte şi de notele biografice, textul constă aproape în întregime din cuvintele lui Gurdjieff, reformulate dintr-o nouă traducere în limba engleză a textului original din limba rusă a Fragmentelor dintr-o învăţătură necunoscută şi, cu permisiunea Penguin Group (USA), din Aspecte din lumea reală. Singura excepţie este prima parte a capitolului II ("Funcţii şi centri"), care a fost elaborată pornind de la lucrarea lui Ouspensky, Psihologia evoluţiei posibile a omului, bazată pe percepţia sa asupra manierei în care Gurdjieff a explicat funcţiile şi centrii "în modul în care sunt prezentaţi în conferinţele psihologice". Cuvintele rostite de către Gurdjieff la momente diferite şi cu diverse ocazii au fost modificate, mai ales în stil şi voce, unde a fost necesar, pentru o prezentare consistentă într-o singură carte. A fost luată precauţia de a conserva folosirea de către Ouspensky a italicelor pentru sublinieri şi a ghilimelelor pentru a semnala cuvintele convenţionale care au un înţeles special.

Cititorii care iau contact cu ideile lui Gurdjieff pentru prima dată ar trebui să fie pregătiţi pentru o provocare iconoclastă ce merge până la fundaţiile modului nostru modern de percepţie a lumii - mai precis, conştiinţa omului şi liberul arbitru, progresul şi civilizaţia şi semnificaţia vieţii omului în univers. Poziţionând sistemul nostru solar în vastitatea Căii Lactee, autorul introduce ideea unei măsuri în definirea lumilor finite şi infinite. El reaminteşte teoriile antice ale cosmosurilor şi statuează că legile fundamentale ce guvernează fenomenele sunt aceleaşi la toate nivelurile, că omul este un microcosmos reprezentând întregul univers. Astfel, realitatea nu trebuie percepută printr-o privire din exterior - o viziune mistică a pământului sau a cerurilor -, ci prin întoarcerea spre interior şi transcenderea timpului şi a spaţiului. Dictonul antic "Cunoaşte-te pe tine însuţi" este invocat în sensul său originar în templul egiptean - o chemare de a ne deschide spre conştienţă, spre a vedea realitatea.

La început, Gurdjieff desfiinţează cunoaşterea modernă, presupus "ştiinţifică", bazată pe percepţiile simţurilor, şi afirmă că realitatea se poate cunoaşte doar printr-un fel special de "autostudiu" ce are loc simultan cu alte metode. În capitolele următoare, el începe prin a arăta că realizarea acestei posibilităţi depinde de propria noastră dorinţă şi efort; nimănui altcuiva nu îi pasă şi nimeni altcineva nu poate face această muncă pentru noi. Apoi, arată principiile învăţăturii sale - dar nu ca adevăruri relevate pentru a fi crezute sau ascultate. Dimpotrivă, primul principiu este ca nimic să nu fie însuşit pe baza credinţei. Cea de-a Patra Cale este, mai întâi de toate, una a cunoaşterii - nu una a credinţei sau a obedienţei. Este o cale a înţelegerii.

Gurdjieff oferă acest sfat cheie pentru înţelegerea scrierilor sale: "Nu luaţi nimic în sens literar. Încercaţi pur şi simplu să prindeţi principiul". Acest îndemn se aplică în mod evident când el vorbeşte despre relaţiile cosmice (spre exemplu, "raza creaţiei" sau "hrană pentru lună") sau conceptele metafizice (obţinerea "corpurilor" transsubstanţiale), dar este aplicabil în egală măsură structurii sale multicerebrale cu privire la fiziologia umană, de care ne avertizează că este propusă "doar ca un plan pentru observarea-de-sine". Nimic nu trebuie luat ad litteram.

Notele biografice admit că Cea de-a Patra Cale este o învăţătură ezoterică a ceea ce Gurdjieff a numit Marea Cunoaştere: ştiinţa uitată a relaţiei omului cu Dumnezeu şi cu universul, care a fost transmisă prin iniţiaţi de-a lungul a mii de ani în Asia Centrală, Egipt şi Grecia. Pasiunea sa pentru a descoperi această cunoaştere a fost cea care l-a diferenţiat de cel mai apropiat prieten al său, un prinţ rus discipol al budismului Vajrayana. Tocmai principiile acestei transmisii ezoterice au fost cele care au hotărât respectivele roluri ale lui Gurdjieff şi ale celor mai apropiaţi discipoli ai săi, Ouspensky şi Jeanne de Salzmann.

Specificul final al ezoterismului este acela de a diferenţia forma exterioară, exoterică a învăţăturii ce este vizibilă celor neiniţiaţi, de cea interioară, respectiv conţinutul ezoteric ce poate fi cunoscut doar adepţilor care o practică. Exteriorul poate fi transmis de o persoană care înţelege doctrina sa, dar interiorul poate fi transmis mai departe doar de un iniţiat care poate, în practică, trăi învăţătura. Gurdjieff face această distincţie în capitolul V asupra religiilor, când deosebeşte învăţarea doctrinei care specifică ce trebuie făcut, de învăţarea cunoaşterii practice a cum să fie făcut. Pentru el, doar o persoană ce poate trăi conform perceptelor lui Hristos are a dreptul de a se numi creştin.

Învăţătura de început a lui Gurdjieff pentru grupul de la Sankt Petersburg şi de la Prieuré se desfăşura în forma exterioară a ideilor prezentate oamenilor care nu aveau niciun fel de experienţă în munca practică pentru conştienţă. Gurdjieff arăta că făgaşul spre realitatea obiectivă era prin "conştienţa-de-sine", dar putea indica direcţia necesară doar în termeni conceptuali, cu ilustraţii din viaţa de zi cu zi. Spre exemplu, relaţia cheie dintre minte, sentimente şi corp era exprimată metaforic prin termenii de vizitiu, cal şi căruţă. În analogia cu o casă cu patru camere, el se referea la "munca" simultană în camere diferite. Şi nevoia pentru un "supra-efort" - adică, unul dincolo de mijloacele obişnuite - a fost transmis ca un extraordinar efort normal, ca împingerea cuiva dincolo de punctul epuizării. Pentru o audienţă nepregătită, Gurdjieff nu putea indica munca practică interioară necesară fie pentru a uni centrii inferiori, fie pentru deschiderea centrilor superiori. În ultimii ani, cu vizitatori din America şi Anglia, s-a bazat pe lecturi din prima sa carte, Învăţăturile lui Belzebut către nepotul său, ca metodă de a-şi împărtăşi învăţătura în termeni alegorici.

Natura ezoterică a învăţăturilor lui Gurdjieff a fost recunoscută de la început de către Ouspensky, care era familiarizat cu scrierile teozofice şi care călătorise el însuşi în India în căutarea unei "şcoli" ezoterice. Când l-a întâlnit pe Gurdjieff, a vrut imediat să afle ce ştia acesta despre ezoterism şi "şcolile" ezoterice. Aşa cum este subliniat în notele biografice, a recunoscut mai târziu că rolul său a fost să promoveze sistemul de idei - forma exterioară a învăţăturii - mai degrabă decât să se angajeze în practica interioară sub îndrumarea lui Gurdjieff. De vreme ce amândoi au văzut învăţătura în termenii ezoterismului, despărţirea lor nu a reprezentat ruptura percepută de către discipolii lor.

Această interpretare, care acceptă distincţia exoteric / ezoteric în ceea ce priveşte învăţătura şi participanţii, contrazice percepţia stabilită pe baza comportamentului lor exterior. Pentru mine este impusă de două fapte cheie citate în notele biografice. În primul rând, Gurdjieff a condamnat învăţătura independentă a lui Ouspensky ca pe o trădare demnă de Iuda Iscariotul, când în realitate, Gurdjieff îl respecta profund pe Iuda ca fiind discipolul loial care a înţeles singur misiunea lui Hristos. La rândul său, Ouspensky a respins în mod altruist Sistemul pe care îl predase timp de douăzeci şi cinci de ani, pentru a permite discipolilor săi să se mute la Gurdjieff. Aceste acţiuni separate, chiar extraordinare, sunt, în viziunea mea, inexplicabile doar dacă cei doi oameni nu acţionau împreună pentru a promova Cea de-a Patra Cale. Pentru a fi siguri, complicitatea lor secretă nu a fost niciodată admisă de vreunul dintre ei sau de doamna de Salzmann, care trebuie să fi ştiut de aceasta. A fost însă confirmată graţie deplasării sale speciale la Londra în anul 1947 pentru a îl invita pe Ouspensky la Paris, unde avea să se reunească cu Gurdjieff. Am fost de faţă când, patruzeci de ani mai târziu, ea şi-a amintit de ultima întâlnire cu Ouspensky, cu nouă luni înainte de moartea lui. Ea a spus că a vorbit cu Ouspensky, care era în lacrimi, până târziu în noapte, despre faptul că nu era posibil să vină la Paris. Atunci el i-a înmânat manuscrisul Fragmentelor, pentru a-l returna lui Gurdjieff. Ce m-a impresionat cel mai mult a fost felul în care a vorbit despre Ouspensky, ca despre un vechi prieten, cu o profundă afecţiune pe care nu ar fi putut să o fi simţit dacă acesta ar fi trădat omul pe care îl venera ca fiind maestrul său.