Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Mănăstirea Rîmeţ


Florian-Rareş Tileagă

19.09.2016
PasiLiberi.ro, septembrie 2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
În decembrie '89, călugăriţele de la Rîmeţ n-aveau nici televizor, nici radio. Rupte de lume în sensul complet al cuvântului, cum destul de rar vezi azi în spaţiile monahale româneşti, maicile din mănăstirea de secol XIV erau, în 1989, prea departe de zgomotul lumii, ca să-l poată auzi. Nu ştiau că ţara trece dintr-o eră în alta şi că, treptat, inclusiv viaţa lor de pustnici fără radio va fi afectată ireversibil. Dacă n-ar fi coborât de pe munte, la mănăstire, un om care avea radiocasetofon şi dacă nu le-ar fi zis că "la Timişoara ar fi ceva", pentru maicile de la Rîmeţ iarna lui 1990 ar fi fost ca iarna lui 1972. Sau a lui 1986.

Azi, Rîmeţul ştie de radio, TV, tabletă, net, touch. E aproape amuzant că maicile au gmail şi că, dacă vrei să le trimiţi ceva, intri pe wetransfer. Dar, pe cât ni se pare de şod să vezi o măicuţă cu tabletă, pe atât e de prosteşte să ne mirăm de asta, cu o sprânceană în sus. Conectarea cu prezentul are, la Rîmeţ, o dimensiune banală, utilitară, nu una de risipă energetică pe nimicuri moderne, cum alegem noi să procedăm. De fapt, nici măcar nu e un issue că discutăm despre tablete şi tastaturi. Lucrul cu adevărat important e că, odată ce intri pe porţile mănăstirii, timpul e aproape inexistent. Poate uşor întors în ultimele decenii ale secolului XX, cu geamuri încă de lemn, cu uşi şi zăvoare vechi, cu utilări şi farfurii şi tacâmuri de anii '70-'80, ca şi când atunci s-ar fi petrecut ultimul save în destinul mănăstirii. Nu ştiu, n-am văzut cu ochii mei ce fel de viaţă aveau maicile, în '89, dar pot spune că felul lor de acum de a privi lumea - un fel potolit, omenos - a fost dintotdeauna felul lor de a fi. Şi mi-ar plăcea, în viaţa mea de civil nehodinit, să am hodina lor interioară.


Rîmeţ. Aparenţă şi conţinut

Insist asupra termenului "odihnă", la Rîmeţ, fiindcă prima impresie, intrând pe gigantica poartă a mănăstirii, e chiar opusul: un loc complex, greu de administrat, gălăgios, agitat din cauza forfotei de baticuri pe cap şi, totodată, a aparatelor foto la gât. Un loc neliniştitor, pe scurt. Pare a fi genul de spaţiu intimidant, în care parcă toţi românii au pus piciorul şi în care, dacă ajungi pentru prima oară, ai impresia că tre' să te faci mic de tot. Răspunsul meu este, însă, "nu". Nu e un loc agitat, aşa cum nu e gălăgios. În ciuda mărimii, similară cu a ansamblurilor monahale din Moldova, în ciuda faptului că deţine două biserici, multe chilii, un superb muzeu etnografic (care timp de sute de ani a funcţionat ca şcoală şi în care limba română a fost învăţată de către copilaşii acestor locuri), ateliere de ţesut, vie, grădină, alei, livadă, Rîmeţul e, în mod paradoxal, liniştitor prin complexitatea lucrurilor pe care le conţine. Iar liniştea se explică printr-un singur cuvânt: Ierusalima, numele maicii stareţe al cărei creier şi ale cărei mâini au lucrat ani de zile în fruntea obştii de la Rîmeţ, pentru ca Rîmeţul să arate aşa cum arată. Şi pentru ca liniştea să rămână.


Rîmeţ. Biserica veche

"Conţinutul" mănăstirii este, în esenţă, biserica veche şi biserica nouă. Una e din veacul al XIV-lea, cealaltă, din anii '80. Dar ambele fac ca mănăstirea, privită din profil, să pară un orăşel de turnuri şi acoperişuri. Biserica veche - căci n-ar avea sens să vorbim despre Rîmeţ altfel decât prin prisma vechii biserici - pare o clopotniţă. Turnul gros, văruit în alb, cu imperfecţiuni fiindcă aşa era piatra de râu din care fusese făcut, e turnul unei mici biserici de zid. Acolo, înăuntru, de pe la 1300 încoace, s-au consumat sute de ani, mii de slujbe şi zeci de miracole.

Puţini dintre noi, probabil, ştiu că splendidul monument a fost ridicat, acum şapte secole, de mâinile câtorva călugări, numiţi pe atunci "eremiţi" (adică "pustnici"), de unde şi numele mănăstirii. Monumentul, deşi neimpresionant ca proporţii, e remarcabil prin ceea ce conţine înăuntru şi, la nivel de ambianţă, prin micimea de-a dreptul miniaturală a interiorului. Micul iconostasul e, aici, din piatră şi, în loc de uşi diaconeşti şi uşi împărăteşti, aşa cum vedem peste tot în lumea ortodoxă, există doar două uşi. Una ţine de uşi diaconeşti, alta, de uşi împărăteşti.

Esenţa bisericuţei e dată, însă, de cele nouă straturi de pictură murală, a căror realizare se întinde între 1300-1900. Cercetătorii le-au descoperit rând pe rând, iar pe cel mai valoros dintre ele - al treilea - îl puteţi vedea pe arcada de trecere între pronaos şi naos. Acolo s-a păstrat o icoană cu Sf. Ghelasie de la Rîmeţ, plus inscripţia care încredinţează această lucrare zugravului Mihu de la Crişul Alba, în 2 iulie 1377. Cât despre izvorul de la baza bisericii, sub altar, trebuie să ştiţi trei lucruri. Unu, că acolo se afla, iniţial, nivelul bisericii; doi, că monahii obişnuiau să folosească apa lui în timpul slujbei şi trei, că e vindecător. Nu pe baza unor povestiri de babă, ci pe mărturii medicale în urma vindecărilor, ceea ce le poate stimula scepticilor ironici o infimă formă de respect.

Rîmeţ. Biserica nouă

Când ai tot mai mulţi musafiri, care stau la coadă să-ţi intre în casă, te gândeşti, poate, că n-ar fi rea o casă mai mare. Cam asta e logica din spatele multor construiri de biserică nouă, la câţiva paşi de biserica veche care a devenit neîncăpătoare. Rîmeţul nu face excepţie şi, în iunie 1982, se sfinţea piatra de temelie pentru o biserică nouă. Una mai mare.

Treptat, rugăciunile s-au mutat din bisericuţă în biserică, lăsând vechiul locaş la tristul nivel de muzeu şi atât. Dar să privim partea plină a paharului: azi, la Rîmeţ, nu te mai poţi plânge de înghesuială, de năduşeală, de miros înecăcios de tămâie. În plus, monumentul de secol XIV se conservă mai bine fără activitate zilnică. Iar dacă, să zicem, vrei să te rogi în bătrânul locaş, feel free to do it. Dar să revenim la noua biserică, cu care maicile par să se mândrească mai mult decât cu vechea. Motivul e simplu: uriaşa construcţie, ridicată în plină epocă dictatorială, e semnul micuţei lor victorii asupra comunismului. Iar frumuseţea ei - fiindcă, în cazul ei, vorbim de frumuseţe şi grandoare - stă în ornamentaţie, de factură neobrâncovenească. Veţi remarca, fără îndoială, coloanele cu capiteluri compozite, pridvorul deschis, faţadele cu brâuri sculptate, sub forma unor funii, care fac înconjurul bisericii. Interiorul e scăldat de luminozitatea sobră a picturii şi tocmai acest dialog nerostit între feţele de sfinţi de pe pereţi şi întuneceala dinăuntru construieşte, cred eu, atmosfera tipică de mănăstire ortodoxă. O atmosferă din care, uneori, nu lipseşte foiala, şuşoteala şi poveştile între strane, 100% non-duhovniceşti şi iritante peste măsură. Dar să trecem peste.


Întâmplări cu sens

Cu oricare dintre maicile de la Rîmeţ aţi sta de vorbă, fiecare ştie să spună câte ceva despre Sf. Ghelasie, de care se leagă multe întâmplări şi miracole. Călugăr sihastru în secolul al XIV-lea, părinte sufletesc pentru călugării de la Rîmeţ şi, aşa cum s-a dedus ulterior, arhiepiscop al Transilvaniei în acea epocă, Ghelasie are, la Rîmeţ, statut de protector. Se spune că, atunci când a murit, Sf. Ghelasie se afla pe măgar, în drum spre mănăstire. Măgarul a avut grijă să nu îl răstoarne, iar în clipa în care a ajuns în faţa mănăstirii, a lovit cu copita în drum, urma ei imprimându-se în piatră. A fost descoperită chiar atunci de călugări, fiind păstrată cu sfinţenie, dovadă că azi piatra se află în muzeul mănăstirii. Un alt lucru interesant e legat de craniul lui Ghelasie. Ivit din pământ, cândva în secolul trecut, a fost luat de râul care intrase în curtea mănăstirii. Dus de apă, a ocolit biserica şi s-a oprit lângă altar. Era un craniu gălbui şi răspândea o mireasmă plăcută. Nimeni nu ştia al cui e. Dar sosirea unei femei maramureşence la Rîmeţ a schimbat totul. Era epileptică şi venise la mănăstire din cauza unui vis, în care i se spusese că acel craniu e vindecător şi că este, de fapt, al lui Ghelasie. După ce a participat la Maslu, femeia s-a atins de craniu. Tămăduirea s-a produs pe loc, fiind prima dintr-un lung şir de vindecări care urmau să se producă. Craniul e păstrat şi azi într-o raclă, în biserica nouă a mănăstirii.

Şi dacă nu v-am convins să mergeţi la Rîmeţ pentru istoria ei de miracole, pe care le credem sau nu, sau pentru arta ei, pe care o simţim sau nu, sau pentru rânduiala de acolo, pe care o acceptăm sau nu, mergeţi la Rîmeţ pentru ceea ce vă spuneam la început: pentru linişte. O linişte adânc rurală, sănătos rurală, la poalele unor stânci splendide. Aşa cum visăm cu ochii închişi, la birou.

Acces la mănăstirea Rîmeţ

Accesul spre mănăstire începe din centrul oraşului Teiuş. Din DN 1, în direcţia Cluj, faci stânga pe DJ 750 C şi treci prin satele Stremţ şi Geoagiu de Sus. Vei ajunge, apoi, în satul Valea Mănăstirii, unde se află Mănăstirea Rîmeţ.

Obiectiv turistic: mănăstirea Rîmeţ
Localizare: Munţii Trascău, sat Valea Mănăstirii, pe raza comunei Rîmeţ (judeţul Alba)
Acces: cu maşina
Facilităţi: parcare; cazare; campare
Surse de informaţie pentru acest articol: mănăstirea Rîmeţ
Credite foto: Florian-Rareş Tileagă

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Insule Greceşti - Samothraki, Iuliana Marchian (5.0/5 - 2 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Insule Greceşti - Lemnos, Iuliana Marchian (4.7/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Insule Greceşti - Thassos, Iuliana Marchian (5.0/5 - 5 voturi)
Sageata Cascada Vârciorog, Florian-Rareş Tileagă
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro De la Pokhara înapoi la Kathmandu, Nepal, Iuliana Marchian (5.0/5 - 8 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata În căutarea fericirii (Jurnal de călătorie în jurul lumii)


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer