Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

O pauză în primejdie, tot ce ştiu despre iubire


Vlad Alexandrescu, pe marginea unei cărţi de Vlad Roman

14.09.2016
Art7, iulie 2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Vlad Roman
Cât mai aproape de tine
Editura Univers, 2016



Citiţi un fragment din această carte.

***
O pauză în primejdie, tot ce ştiu despre iubire

Romanul de debut al unui scriitor te pune în faţa unor întrebări de mai multe feluri. Ce dimensiune să subliniezi dintr-o bogăţie care le cuprinde pe toate? Ce voce să privilegiezi lăsând-o în umbră pe alta? Cum ai să poţi scrie despre el descoperind rând pe rând atâtea şi atâtea frumuseţi? Care din aceste valuri de expresivitate îşi va croi drum mai departe, în următoarele lui romane? Nu vei strica savanta construcţie încercând să desprinzi firele poveştii din ghemul pe care ţi-l deapănă tânărul romancier?

Imensa surpriză pe care ne-o face Vlad Roman prin romanul său, Cât mai aproape de tine, publicat de Editura Univers (2016) ca premiu în urma unui concurs de manuscrise, este un eveniment literar al anului 2016. Din fotografia de profil postată pe Facebook ne întâmpină un scriitor stăpân pe mijloacele sale, cu un zâmbet ce deschide un vast câmp experimental undeva într-un spaţiu neutru al conştiinţei în care s-a aşezat cu liniştea unui artizan de pe vremea lui Bach. Din acest loc neutru ("e ultima mea formă de respiraţie, un loc fără nici un gând, fără durere, un loc pe care nu mă pricep destul de bine să-l pun în cuvinte, oricât aş încerca. E o pauză în primejdie, e tot ce ştiu despre iubire", p. 98), Vlad Roman ne invită să descoperim relaţiile complexe ce se stabilesc între patru personaje aflate la o răscruce a existenţei, după ce au atins viteza de croazieră în viaţa profesională dar îşi asumă cu greu un drum unic în viaţa personală. Drum ce trece prin trăirea până la capăt a unor relaţii umane ce depăşesc cu mult zona sentimentalului şi angajează bucăţi mari de identitate personală ("acesta nu e un furt al celuilalt cu care îţi întreţii căldura, deşi, la o privire superficială, chiar aşa arată", afirmă vag un personaj, p. 138).


Scriind o lungă scrisoare Anei, soţia prietenului său, David, personajul principal, retrăieşte momente decisive ale relaţiei sale cu cei care i-au marcat existenţa: Marta, soţia sa, Robert, prietenul drag, Ana, prietena familiei şi apoi soţia lui Robert. Sensul acestei scrisori se revelă abia la sfârşitul romanului, atât ca adresare - către o prietenă devenită amnezică în urma tragicului accident ce a curmat viaţa lui Robert - cât şi ca o lungă confesiune în care îşi dezvăluie părţi ale identităţii sale nemărturisite.

Amnezia este una dintre temele romanului, căci o loveşte nu numai pe Ana, destinatarul scrisorii-roman, ci şi pe David, naratorul, la vârsta de opt ani când în urma unei căzături suferă o sincopă de memorie de câteva ore ("îmi era frică de orice... liniştea venea din tonul glasurilor, la fel cum anxietatea îmi era înmulţită de orice privire îngrijorată", p. 92) şi mai târziu pe mama lui, în faza terminală a unei lungi suferinţe. Iar naratorul leagă clar ("încerc să-ţi spun toate câte s-au întâmplat, aşa cum am încercat să i le spun mamei mele, în cazul ei", p. 92) cele trei amnezii ca stări ale conştiinţei ce anticipează moartea-uitare, într-un pasaj-cheie: "Ştii ce-am simţit după ce a început să uite? O nevoie să-şi revină, dar nu spre binele ei. Nici pentru al meu, ci ca să pot să-i povestesc ce trăiam cu ea" (p. 93). Astfel, scrisoarea-roman este încercarea dusă până la capăt a lui David de a readuce prin povestire în memorie relaţia lui cu personaje care au devenit non-responsive.

Trauma îşi are obârşia în relaţia cu mama: "E clipa când sunt iarăşi slab, când te rog, de data asta eu pe tine, să îţi aduci aminte. Împreună cu mine, puţin, cât de puţin, oricât mi-ar ajunge. Şi văd cum cu toate mă pot împăca, dar cu uitarea ta nu. Cu toate pot fi, dar unghiul acesta gol în care m-ai aruncat nu mă poate susţine" (p. 97). Sunt aici pagini sfâşietoare, în care, dincolo de grija şi de iubirea filială, personajul-narator îşi vede ameninţată identitatea prin prăbuşirea memoriei celei care i-a dăruit-o şi i-a menţinut-o necondiţionat cât a putut. De relaţia cu un om atârnă o întreagă parte din ceea ce eşti. Traumă pe care pierderea prietenului o va reduplica necruţător, sfâşiind ţesătura identitară a personajului-narator.

Scrisoarea-roman se arcuieşte astfel în chip precis între scufundarea a două continente din identitatea personală: cea a copilăriei prin pierderea mamei şi cea a tinereţii prin moartea lui Robert. David reconstruieşte relaţia dintre Ana şi Robert, pornind de la momente la care el însuşi şi soţia sa, Marta, fuseseră martori, şi reconstituind, mai departe, simpatetic relaţia lor. El se substituie identitar atât lui Robert în psihologia lui masculină de înaintare-retragere pe care acesta îşi clădise relaţia cu Ana cât şi Anei, în trăirea ei succesivă de femeie-gazdă şi de femeie-părăsită ce nu izbuteşte să transforme relaţia erotică într-o relaţie conjugală ("În vertijul întâlnirii noastre ea a uitat de mine. M-a primit cu iubire şi înţelegere, iar apoi, încet, pe nesimţite, m-a transformat din obiect al iubirii în camarad bun al întreţinerii iubirii noastre", îi scrie Robert lui David, p. 139).

Dar scrisoarea-roman către Ana este nu este numai o încercare a lui David de a trezi un licăr de memorie într-unul din personajele-cheie din viaţa sa, ea este prilejul unei retrăiri confesive a propriei relaţii complexe cu Robert - o relaţie în care atracţia fizică pentru prietenul iubit este convertită, cerebral, într-o însoţire intimă a trăirilor lui sentimentale, a pendulărilor lui între oraşul din Slovacia unde lucra şi cel din Bulgaria în care Ana îşi făcea, provizoriu, meseria ("tu ai luat-o direct spre verandă şi, la lumina becului, ai văzut doi tineri căţăraţi în nucul de alături, povestind ca doi băieţi de zece ani şi aruncând în joacă pe jos cu bucăţi de frunze", p. 112). Confesivă, pentru că, la ceasul în care Robert nu mai e, David simte nevoia să-şi aducă propria mărturie într-o relaţie pe care o reconstruieşte imaginativ şi fantasmatic, atât în dimensiunea ei ascensională ("când s-a îndrăgostit de tine m-am liniştit, nu a fost prima dată când eram martor la asta, chiar am sperat, nu ştiu ce naiba am sperat, dar am ştiut să fac loc acolo unde înainte nu fusese", p. 171) cât şi, mai apoi, în linia ei descrescătoare, îndreptându-se, de ambele părţi, către eşec.

Sigur, partea cea mai misterioasă a romanului este relaţia sublimă dintre David şi Robert: ("David, eu nu pot fi supărat pe tine.", p. 112). O acceptare necondiţionată de ambele părţi. O poveste în trecut despre care David nu vorbeşte ("Nu i-ai spus de lacul din Slovacia?", p. 130). O reîntoarcere identică a aceluiaşi. Iar Robert găseşte în David acea înţelegere necondiţionată, care nu are nevoie de prezenţă, de grijă, ca formă a iubirii. Într-un mail pe care i-l trimite cu câteva ore înainte de accidentul fatal, Robert îi mărturiseşte: "oamenii au nevoie de prezenţă, altfel nu ştiu să iubească. Sau ceea ce ştiu să iubească din absenţă, prezentifică. Şi când obiectul iubirii lor nu e prezent, au nevoie de înţelegere, spusă sau nespusă, dar împărtăşită, ca să poată anula distanţa" (p. 138 ). Or, el refuză asumarea unei relaţii. A făcut-o de mai multe ori. Se pregăteşte să o facă din nou. "Cine sunt eu să afirm că pot avea grija cuiva?... Încerc să mă îngrijesc de ce pot cât pot. Să nu părăsesc decât dacă e absolut necesar, şi, dacă o fac, să nu omor nimic din ce mă însoţeşte, ci să las să se construiască în lume, prin mine" (p. 138).

Desigur, o meditaţie despre iubire, dincolo de condiţionări, de limite, de convenienţe ("l-am luat în braţe cum aş fi luat un cocor adormit, atât de exact curgea apa pe braţele lui, l-am scos afară şi l-am ţinut aproape până când a cedat şi a început să plângă spunându-mi că există geografii care nu coincid şi forme de relief care ni se refuză", p. 170 ). Despre cât poate fi ea de devastatoare când persoana iubită amuţeşte sau dispare, luând cu ea părţi mari din identitatea celui ce s-a clădit în această relaţie şi în jurul ei. Dar şi despre căsătorie, ca acceptare a celuilalt, ca asumare a vieţii trăite împreună: "s-a aplecat să mă sărute şi am simţit că acela este locul meu, nici mai mult nici mai puţin, că ea şi iubirea ei sunt urmarea firească a deciziilor luate de noi în ultimii ani" (p. 47). Marta, soţia lui, scrie David, "a ales nu numai să îmbătrânească lângă mine, dar şi să mă înveţe să îmbătrânesc lângă ea. Cea mai dură lecţie, cred eu, dintr-o relaţie" (p. 102)

Din durere şi din pierdere, naratorul plămădeşte frumuseţea monologului interior şi a stilului indirect liber, în care atinge desăvârşirea. Atunci, abia, îşi îngăduie suprema renunţare, care este sacrificiul de sine, "atunci, fără să gândesc prea mult şi fără să mai am putere să fac ceva, plec. Îmi permit luxul extrem al ştergerii mele din această lume. Oricât de mult mi-aş dori, eu nu sunt de aici" (p. 56). Sacrificiu care nu vine din negaţie, ci din preaplin. Acel preaplin de trăire care nu mai are martori: "este atâta distanţă în mine încât, dacă mă atinge cineva, mă retrag din partea aceea de corp. Şi atâta fugă încât am uitat cum este să priveşti faţă în faţă. Atât de multă dorinţă... Mă duc într-un loc din care puţini ştiu să se întoarcă, mă duc acolo unde există numai muzică şi culoarea adâncă a apei. În inima apei." (p. 171). Frumuseţe pură, romanul lui Vlad Roman!
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer