Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Bucureştii în sărbătoare


Lelia Zamani

02.11.2016
Editura Vremea
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Lelia Zamani
Bucureştii în sărbătoare
Editura Vremea, 2016



Citiţi prefaţa acestei cărţi.

***
Intro
Lelia Zamani este Doctor în Istorie, cercetător la Muzeul de Istorie al Municipiului Bucureşti. A scris câteva cărţi despre capitala României, între care Negustori, negustoraşi şi negustoreli în vechiul Bucureşti, Oameni şi locuri din vechiul Bucureşti, Comerţ şi loisir în vechiul Bucureşti.

24-25 decembrie - Ajunul Crăciunului şi Crăciunul

Fecioara Maria l-a născut pe Iisus, fiul lui Dumnezeu, în Bethleem, o localitate din Iudeea, în timpul împăratului roman Augustus. Vestea naşterii Pruncului Sfânt s-a răspândit cu repeziciune în toate cele patru zări. Păstorii din apropierea Bethleemului au rămas uimiţi de lumina strălucitoare ce-i înconjura, precum şi de faptul că din cer se auzeau glasuri de îngeri care-L preamăreau pe Dumnezeu şi vesteau naşterea Fiului Său.

Trei regi - magii de la răsărit - aflând de vestea cea minunată, au pornit la drum, călăuziţi de Stea, pentru a I se închina lui Iisus şi a-I aduce în dar aur, smirnă şi tămâie. Puternic afectat de aflarea veştii că se născuse un nou împărat, crudul Irod a poruncit ca toţi pruncii de parte bărbătească, de până la doi ani, să fie omorâţi, sperând, în acest fel, să-L facă să piară şi pe Iisus.

Numai că destinul celui Ales era altul, El urmând a întemeia împărăţia cerească.

Sărbătoarea Crăciunului a fost introdusă în secolul al IV-lea, mai întâi în Occident, fixându-se şi data de 25 decembrie. Ea reprezenta un prilej mai mult de reculegere decât de petrecere, fiind menită unei reînnoiri şi curăţiri sufleteşti.

Moş Crăciun

Crăciun apare în unele legende ca fiind un bărbat bogat, dar fără inimă, căci a alungat-o pe Fecioara Maria, care-i cerea adăpost să poată naşte. Soţia lui a ajutat-o însă, pe ascuns, pe mama lui Iisus, căzând victimă mâniei bărbatului, care-i retează mâinile. Atunci a avut loc o minune şi mâinile i-au fost redate femeii, dar plămădite din aur. Crăciun, cutremurat de ce putuse vedea, s-a creştinat, devenind şi primul sfânt.

... un om bătrân, cu o barbă albă ca zăpada

Românii şi l-au închipuit întotdeauna pe Moş Crăciun sub înfăţişarea unui om bătrân, cu o barbă albă ca zăpada. Şi dacă bătrân era Crăciunul, tot bătrân trebuia să fie şi Ajunul - Moş Ajun, vestitorul sosirii lui Moş Crăciun. Moş Ajun se zice că ar fi fost baci în slujba lui Moş Crăciun, stăpânul staulului în care Fecioara Maria L-a născut pe Iisus.

În Ajun, postul este şi mai aspru decât în celelalte zile şi toţi românii ştiu că e bine să nu mănânci nimic în această zi, adică să ajunezi, pentru că astfel se poate dobândi sănătate şi noroc.

Oraşul a preluat târziu din Occident un Moş Crăciun, tot bătrân şi tot cu barba albă, dar îmbrăcat în palton roşu cu blană albă şi venind la copii cu sania plină de daruri, trasă de reni, ori de cerbi. Intrând pe hornul caselor şi aşezând cadourile sub brad, moş Crăciun a devenit un prilej de emoţie şi fericire pentru cei mici. Cu toate că satul a fost mai puţin receptiv la acest obicei împrumutat, astăzi îl întâlnim tot mai des şi acolo.

Darurile erau, ca şi acum, fel de fel: jucării, bomboane, ciocolată, hăinuţe şi ghetuţe, după puterile moşului şi după norocul copilului. Uneori moşul nu este o prezenţă fizică, ci se face simţit doar prin ceea ce lasă sub brad, dar tot mai des moşul apare, la casele copiilor, ori la locurile de muncă ale părinţilor (o altă invenţie recentă), cerând celor mici, în schimbul darurilor un cântecel, ori o poezie. Şi toate acestea se desfăşoară lângă pomul de Crăciun, dând o şi mai mare strălucire evenimentului.

Copiii aveau şi au şi acum un cântecel ce i se adresează, intitulat Moş Crăciun:
Moş Crăciun cu plete dalbe
A sosit de prin nămeţi
Şi aduce daruri multe
Pe la fete şi băieţi
Moş Crăciun, Moş Crăciun!

Din bătrâni se povesteşte
Că-n toţi anii negreşit,
Moş Crăciun pribeag soseşte,
Niciodată n-a lipsit
Moş Crăciun, Moş Crăciun!
 
Bradul de Crăciun

În Apus exista obiceiul de aduce în interiorul locuinţei şi a împodobi un brad, în Ajunul Crăciunului, aşezându-se şi daruri pentru cei dragi la baza lui.

Se spune că acest obicei a fost de origine păgână germană, dar a continuat să fie respectat chiar şi după creştinarea acestui popor. Neamurile germanice observaseră demult că, toamna târziu, pe la începutul lunii noiembrie, dacă vremea era însorită şi caldă, unii arbori înmugureau şi apoi înfloreau. Era un semn, credeau ei, că începe o nouă perioadă în natură. Din această cauză, anul lor începea la 1 noiembrie, iar odată cu pătrunderea creştinismului, obiceiul s-a legat de noaptea Crăciunului. În Alsacia, în secolul al XIV-lea, casele se împodobeau cu câte un brăduţ, fără lumânări - dar nu de Crăciun, ci de Anul Nou - şi se credea că nu prinde sfârşitul anului cel care nu face acest lucru. Un secol mai târziu, la Strassbourg, exista deja obiceiul bradului de Crăciun, împodobit cu lumânări aprinse, fapt mult controversat în epocă.

Treptat se deprind cu el şi celelalte state din jur, obiceiul ajungând încet, încet şi la noi.

Bradul a făcut dintotdeauna parte din viaţa românului, el fiind nelipsit la nunţi şi înmormântări, aşa încât nu a fost greu ca acest obicei străin să se muleze pe o credinţă de-a noastră deja existentă. Numai că la noi, brad împodobit nu se făcea decât morţilor; la nuntă bradul aducându-se simplu, aşa cum creştea în pădure, fără podoabe. Acest fapt este menţionat şi de scriitorul Petre Ispirescu într-o conferinţă rostită la "Junimea" din Bucureşti, în 1882, încercând să arate pericolul adoptării a tot felul de obiceiuri străine, ce ameninţau, şi uneori chiar înlocuiau, vechile datini româneşti, numai pentru că acestea erau la modă. "Eram copil - îşi aminteşte scriitorul - şi văzând pe la Crăciun la o casă un pom gătit, am stat şi am căscat şi eu gura acolo. Pasă-mi-te era pomul Crăciunului. Nu mai văzusem până atunci, decât pe la morţi un aşa pom împodobit, fiindcă la noi de pomul Crăciunului nici pomeneală nu era. Şi dumneavoastră cu toţii ştiţi că la români când moare câte un flăcău sau vreo fată mare, care n-au pus pirostriile în cap încă, li se împodobeşte câte un pom, pe care îl duce înaintea mortului. Fie ori ce pom o fi, românii îi zic brad. Se vede că în vechime numai pomi de brad se ducea, de i-a rămas numele... şi cum vă spusei, când am văzut acel brad împodobit unde căscasem gura, m-a apucat o jale de să ferească Dumnezeu. Mi-era milă, vedeţi dumneavoastră, de nenorocirea ce credeam eu că ar fi căzut peste casa aceea, tocmai la zile mari cum e Crăciunul, şi vrând să ştiu tot, cum e copilul, mă încumăt şi întreb pe un om:
- Cine a murit aici nene, de i-a făcut un brad aşa frumos?
- N-a murit nimeni, băete; acesta e pomul Crăciunului.
- Cum pomul Crăciunului?
- Ia aşa cum îl vezi cu ochii verzi; că aşa le e obiceiul ălor de şed aici.
- Da bine, cine şade aici?
- Un neamţ." [1]

Acest obicei străin a cunoscut în capitală o extindere rapidă

Cu toate semnalele ce s-au tras pentru a nu se încuraja acest obicei străin, el a cunoscut în capitală o extindere rapidă în casele celor bogaţi, pentru ca, treptat, să fie preluat de întregul oraş.

În case, şcoli, fabrici şi instituţii, au prins a se împodobi brazi cu tot felul de jucării, bomboane, lumânări şi beteală şi, mai nou, cu beculeţe electrice colorate spre deliciul celor mici şi înduioşarea adulţilor. An de an, păduri întregi de brazi iau drumul spre Bucureşti, în preajma Crăciunului.

Pregătirile de Crăciun

Pregătirile de Crăciun încep cu mult timp înainte. Şi nu ne referim numai la post, pe care unii bucureşteni îl ţin, alţii mai puţin. Dar în fiecare casă se face mai întâi curăţenie generală. Lucru ţinut cu sfinţenie în trecut mai ales de oamenii din mahalale, ale căror obiceiuri şi credinţe erau mult mai aproape de lumea satului, pe care abia îl părăsiseră. Şi călătorii străini, printre ei Paul Morand, observau că "la fiecare Crăciun se scutură casa, cum spun românii, se îngrămădesc în curte ori de-a dreptul pe trotuar toate mobilele; se munceşte încă la căderea nopţii la lumina unei străvechi lanterne de trăsură".

După terminarea curăţeniei, venea rândul mâncării: de dimineaţa până seara se coceau cozonaci, se făceau covrigi şi colaci şi se cumpărau mere şi nuci pentru colindători şi mai cu seamă se pregăteau sarmalele.

În general fiecare făcea (şi face şi acum) ce a apucat să vadă în casa lui, la părinţi şi bunici. Dar de la nici o masă, oricât de săraci ar fi fost gospodarii, nu lipseau cozonacii rumeni şi gustoşi, măcar o bucată de friptură de porc, piftia tremurândă, sarmalele în foi de viţă ori de varză şi mai ales câteva sticle cu vin rubiniu, din cele bune, româneşti.

Dar nimeni nu mânca înainte de a da de pomană pentru sufletul celor răposaţi. Prietenilor, vecinilor, rudelor, ori chiar necunoscuţilor de pe drum. Căci ştiut este că în cele douăsprezece zile de sărbătoare, duhurile celor duşi în lumea de dincolo vin să petreacă alături de cei vii.

Şi astăzi, la Bucureşti, se respectă, în parte, ce s-a pomenit de la părinţi şi bunici şi chiar dacă timpul, într-o prea năvalnică trecere, a prins a face destule schimbări, se mai coc şi acum cozonaci, se mai fac sarmale şi se mai dă de pomană.

Să încercăm să aruncăm o privire în timp, la Crăciunul petrecut la Curtea Domnească, la cel de la Curtea Regală, dar şi la Crăciunul gospodarului simplu din Bucureşti.

Crăciunul la Curtea Domnească din Bucureşti în secolul al XVII-lea

Documentele vremii, precum şi mărturiile călătorilor străini veniţi la noi, au dezvăluit o serie de date privind ceremonialul sărbătorilor de Crăciun, Anul Nou sau Bobotează, de la Curtea Domnească a Ţării Româneşti, descriindu-l mereu ca fiind aproape identic cu cel din Moldova.

Ceremoniile bisericeşti desfăşurate la curţile domnitorilor români au fost influenţate de tradiţia greco-bizantină, după cum ceremoniile politice au fost inspirate din cele otomane.

Biserica Ortodoxă Română a fost organizată, încă de la întemeierea mitropoliilor româneşti, după modelul Bisericii Greceşti. O contribuţie importantă au avut-o şi călugării de la Sfântul Munte Athos, dar şi modelul preluat de la Marea Patriarhie de la Constantinopol. Pe lângă modelul bizantin, o influenţă importantă au avut-o tradiţiile slave. Acestea din urmă au dispărut însă în secolul al XVIII-lea, moment din care ceremoniile s-au desfăşurat în limba greacă şi după tot tipicul grecesc, ţinând cont doar de obiceiurile şi tradiţiile româneşti. [...]

Crăciunul la Curtea Domnească din Bucureşti în secolul al XVIII-lea

Pentru secolul al XVIII-lea, cronicarii români descriu ceremonialul de sărbători de la curţile domneşti ca pe unul nu cu mult deosebit de cel din veacul trecut. Doar fastul etalat cu un secol în urmă începea acum să apună.

În Condica lui Gheorgachi din 1762, scrisă pentru Moldova, sunt înfăţişate ceremoniile bisericeşti din zilele de mare sărbătoare, care se succedau toate potrivit tipicului bisericii greceşti. Acelaşi lucru era valabil şi pentru Ţara Românească, numai că în acest veac, Curtea Domnească a cunoscut destule transformări, deloc fericite, şi mutări succesive.

În Bucureşti, mai ales în primele decenii ale veacului, domnitorul se trezea în zorii zilei de Crăciun şi, după ce se scula şi:
Faţa blândă el spăla,
Barba albă-şi pieptăna
La icoane se-nchina
,

îşi îmbrăca hainele de ceremonie - în special caftanul (o haină mai lungă, de blană de samur) - şi punea peste ele căbăniţa, un fel de "haină împărătească". Căbăniţa era de fapt o pelerină scurtă de blană scumpă, de obicei vulpe neagră, purtată numai la mari solemnităţi. Ea reprezenta o înaltă distincţie acordată domnitorului de către sultan şi un însemn al domniei care, alături de cucă (căciulă înaltă, împodobită cu pene), sangeac (steag turcesc de culoare verde cu semiluna în vârful lăncii), topuz (buzdugan cu capul îmbrăcat în argint şi bătut cu nestemate) şi sabie, era primit când i se încredinţa puterea. Numai trei dintre demnitarii turci se mai bucurau de această distincţie: marele vizir, caimacam şi aga ienicerilor.

După ce se mai asigura încă o dată că nimic nu fusese uitat şi că întregul tipic al împodobirii era respectat, Vodă ieşea din camera lui şi pornea spre spătărie[2], sala tronului din palatul domnesc. O sală a tronului a fost amenajată la palat, pentru prima dată, pe vremea lui Duca Vodă. Sub stăpânirea lui, Curtea Domnească a cunoscut cea dintâi epocă de strălucire din veacul al XVII-lea.

Aşteptat de boieri, domnitorul intra în spătărie şi-şi lua locul pe jilţul domnesc, înconjurat de către aceştia.

Dată fiind importanţa zilei, erau şi ei cu toţii "împodobiţi după cum se cuvine". Dar eticheta Curţii cerea să fie făcute câteva completări. Astfel, domnul îi poruncea marelui vistiernic (care avea în grijă averea domniei) să ia un caftan şi să-l îmbrace pe marele postelnic (mare boier care avea în grijă camera de dormit a domnului; îndeplinea şi funcţia de secretar, organizând audienţele domnitorului) şi apoi să mai ia unul şi să-l îmbrace şi pe marele spătar (înalt demnitar la Curtea Domnească, care purta la festivităţi sabia şi buzduganul domnului; într-o perioadă mai târzie, a deţinut şi comanda cavaleriei). Purtând caftanul, spătarul lua sabia "cea împărătească" şi o punea de-a curmezişul, pe umărul său. Lua apoi şi buzduganul în mâna dreaptă, ţinându-l rezemat de umăr. Atunci vel vistiernicul îi aducea cuca şi i-o punea pe cap. După aceste ultime "împodobiri", Vodă, împreună cu boierii, porneau în alai, într-o ordine bine ştiută, cu toată rânduiala spre biserică, pentru a sărbători Naşterea Domnului. [...]


[1] Petre Ispirescu, Despre pomul Crăciunului, Conferinţă rostită la "Junimea" din Bucureşti, în 1882, Centrul de Conservare şi Valorificare a Tradiţiei şi Creaţiei Populare al Municipiului Bucureşti, Colecţia "Restituiri", Bucureşti, 1998, p. 25-26.
[2] Spătărie - sala tronului din palatul domnesc unde aveau loc unele ceremonii. (n. ed.)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer