Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Cavalerul resemnării


Vintilă Horia, traducere de Ileana Cantuniari

09.11.2016
Editura Vremea
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Vintilă Horia
Cavalerul resemnării
traducere din limba franceză de Ileana Cantuniari
Editura Vremea, 2016



Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****
Intro

Vintilă Horia este singurul scriitor român care a obţinut premiul Goncourt, unul dintre cele mai prestigioase premii literare din lume, atribuit pentru romanul său scris în franceză Dumnezeu s-a născut în exil.

Prea puţin cunoscut în propria sa ţară, în spaţiul culturii universale scriitorul este recunoscut ca un creator important al secolului XX.

Deşi respectat pretutindeni în lume pentru opera sa complexă şi vastă, Vintilă Horia este demonizat cu stăruinţă în România, pe motivul unor nefericite articole scrise în tinereţe, pe care însuşi autorul lor le-a renegat. Condamnat în 1946 de un "tribunal al poporului" drept "criminal de război" - pentru scrierea acestor articole, victimă a unei campanii dezlănţuite duse de propriii concetăţeni împotriva lui în momentul atribuirii premiului Goncourt, trecut în veşnicie fără să-şi fi putut revedea ţara căreia i-a dedicat din depărtare o dragoste fierbinte, Vintilă Horia îşi poartă şi după moarte povara destinului care i-a hărăzit să aibă parte de admiraţia întregii lumi... dar mai puţin de cea a celor de-acasă. Paradoxul situaţiei în care este pus Vintilă Horia, ca scriitor şi ca om, reiese clar dintr-un simplu exemplu dat de două citate din Wikipedia:

Vintilă Horia, care nu a omorât pe nimeni şi care se face vinovat de un număr de articole scrise la vârsta de 22-26 ani, cu lipsa de judecată a tinereţii, într-un climat politic european care poate explica această greşeală - pe care scriitorul a regretat-o în scris de numeroase ori - este prezentat azi în Wikipedia în limba engleză ca scriitor român laureat al premiului Goncourt şi criminal de război condamnat.

I.V. Stalin, care se face direct vinovat de genocidul a peste 20 de milioane de oameni, de sprijinirea ascensiunii lui Hitler şi de înrobirea unui număr de popoare, este prezentat tot azi de aceeaşi Wikipedia ca liderul Uniunii Sovietice de la mijlocul anilor '20 până la moartea sa în 1953.

Editura Vremea a început seria de autor Vintilă Horia cu Memoriile unui fost Săgetător, jurnal inedit, publicat în 2015, cu sprijinul lui Cristian Bădiliţă, cunoscut eseist, patrolog, traducător, pentru a marca împlinirea a 100 de ani de la naşterea scriitorului.

Superbă scriere literară şi preţios document istoric, Memoriile au fost urmate de antologia de eseuri În căutarea omului total. Moştenirea literară şi spirituală a lui Vintilă Horia. Actele colocviului "Vintilă Horia, o sută de ani de la naştere". Substanţialele contribuţii la cunoaşterea operei lui Vintilă Horia au fost aduse de numeroase personalităţi ale culturii româneşti, cu ocazia colocviului organizat la Biblioteca Aman din Craiova, prin grija directorului Lucian Dindirică.

A treia carte din serie este Cavalerul resemnării, cel de al doilea roman din "Ciclul exilului", după Dumnezeu s-a născut în exil.

Cavalerul resemnării
ne poartă prin spaţii în acelaşi timp simbolice şi reale, un colţ de Valahie inspirat din realitate şi totodată abstract, purtând însemnele patriei după care tânjeşte exilatul, un teritoriu al purităţii, al pădurilor veşnic verzi şi al munţilor, precum şi printr-o Veneţie care pune mai presus de orice frumosul şi seducţia, alăturându-le însă unei corupţii profunde, unui putregai interior atotstăpânitor.

Timpul acţiunii are de asemenea valenţe ale realului, este epoca evului mediu, dar este şi o picătură de timp cristalizat din istoria umanităţii, în care personajele şi pasiunile sunt prinse în veşnicie ca insectele într-un chihlimbar limpede.

În acest context se desfăşoară două poveşti de dragoste, lupta unui popor pentru înlăturarea jugului otoman, bătăliile interioare ale unui voievod în căutarea identităţii şi a armoniei, călătoria sa printr-o Europă sfâşiată de conflicte şi de intrigi.

Roman istoric, roman de dragoste, roman filozofic, splendid tradus din franceză de Ileana Cantuniari, Cavalerul resemnării constituie o lectură care îmbogăţeşte mintea şi farmecă sufletul. O capodoperă.

Capitolul I
Totul nu-i decât memorie

"Dacă raiul n-ar fi făcut decât din tămâie, aş prefera..." Nu îndrăzni să rostească cuvântul şi lacrimi îi ţâşniră, calde, de sub pleoapele obosite, reci pe măsură ce i se scurgeau pe obraji. S-ar fi putut crede că durerea îi sfredelea din nou măruntaiele şi că prezenţa acelui mort făcea iarăşi să curgă izvoarele secate ale lacrimilor. Nu era însă decât teama. Va fi el oare atât de pregătit să îl imite pe cel mort, să recadă în vechiul făgaş al păcatului? Respira fumul tămâii, de ceasuri sau de zile întregi, era atât de istovit - umerii i se încovoiau sub brocartul domnesc, se îndrepta apoi, tot mai sfârşit, simţind o durere în spate ca atunci când ai presăra sare peste o rană vie - încât, încetul cu încetul, îi scăpa sensul acestei ceremonii ce nu se mai sfârşea. Ar fi putut huli fără să-şi dea seama şi această teamă îi dădea putere, ca o apă greţoasă, apă totuşi pentru gura celui însetat. Îşi puse casca pe tron, în spatele său, şi se sprijini cu toată greutatea pe mânerul spadei.

O adiere de tămâie îl făcu să închidă ochii şi se pomeni cu silueta tatălui său înaintea sa, ca şi cum tocmai s-ar fi trezit, iar înmormântarea n-ar fi fost decât un vis. Lungul ritual al ceremoniei continua dincolo de pleoapele sale închise, în zgomotul vocilor şi clinchetul argintiu al cădelniţelor. Mai simţi, încă o clipă, ca pe un freamăt timid, oboseala nobililor - ce mai rămânea din nobili - iar mai departe, în fundul bisericii şi afară, în liniştea după-amiezii, oboseala norodului - ce mai rămânea din norodul său. Cântarea corului părea că se pierde spre cerul bolţilor, purtată ca o frunză de rotocoalele de tămâie. Deschise ochii, de teamă să nu adoarmă, întoarse capul şi îl văzu pe Della Porta făcând semnul crucii, de-a-ndoaselea, se închină el însuşi, maşinal, atingând umerii cu degetele, de la dreapta spre stânga, ca şi cum ar fi vrut să conjure gestul eretic al străinului. Închise iarăşi ochii pentru a se ruga, însă vorbele rugăciunii se destrămară sub degetele nevăzute care îl împingeau îndărăt.

"... Inamicul se desfăşura lent, cu o mişcare aproape imperceptibilă, pe care o ştiam bine. Eram singurul care cunoşteam sensul ascuns al acestei mişcări, căci eram singurul dintre toţi aceşti principi creştini care înfruntasem deja inamicul şi-l învinsesem. Am încercat să-i înştiinţez, era însă prea târziu. Cavalerii apuseni se puseseră în mişcare, înaintau, în zornăitul uriaş al armurilor, drept spre masa aceea aparent diformă care se încovoie sub şoc, îi înghiţi, îi înăbuşi, îi sufocă, pentru a-i sfârteca înainte de căderea nopţii. M-am năpustit împreună cu oamenii mei în încleştare, sigur fiind deja de înfrângere. Dar cum să scap? M-ar fi învinuit de laşitate sau de trădare. Voiam măcar să pătrund prin încăierare, să ajung la cortul sultanului, acolo unde vedeam unduind flamura verde, să încerc să răzbun înfrângerea ucigându-l pe Baiazid. El se afla însă la adăpost de orice lovitură, înconjurat de un zid de ieniceri, şi mă pierdui în clocotul de oameni. M-am pomenit, seara, pe o colină de unde am văzut, la stânga, focurile de bucurie pe care necredincioşii le aprinseseră pe câmpie, iar la dreapta, apele Dunării. Totul era pierdut pentru noi. Luptele mele încununate de victorie, pe care le câştigasem singur, îndelunga rezistenţă la fluviu, totul ar fi fost zadarnic. Mi-am înălţat ochii spre cerul însângerat şi l-am blestemat pe Dumnezeu. Mă auzi, fiule? L-am blestemat pe Dumnezeu...".

Toate vechile sale răni îl făceau pe Bătrân să sufere, însă din această mărturisire şi sufletul său devenise o rană, iar el avea să piară sub povara tuturor păcatelor sale la un loc. Mai spuse: "Dumnezeu nu mă pedepseşte, însă. Am ajuns teafăr şi nevătămat la bătrâneţe, iar noi nu am pierdut chiar totul. Mă tem pentru tine, fiule, şi pentru fiii tăi, şi pentru fiii fiilor tăi. Continuă lupta, striveşte-i pe păgâni. Va fi poate singurul mijloc pentru a dobândi iertarea. Aş vrea ca odată şi odată să stau liniştit în mormânt".

Moştenise în acelaşi timp tronul şi păcatul. Această mărturisire îl lăsase singur, îl însemnase aşa cum ar fi făcut-o un tunet neaşteptat căzut dintr-un cer atent la gesturile oamenilor. Puţine bucurii îi mai rămâneau în mijlocul dealurilor înverzite unde duşmanul îi încercuise de ani de zile, însă vorbele muribundului i le răpiseră dintr-o dată. Nu mai putea alătura pe nimeni, de acum înainte, destinului său. Un Radu-Negru întemeiase dinastia cu mai bine de trei sute de ani înainte, iar el purta numele domnitorului întemeietor, se simţea însă deja un soi de bastard, întemeietor al unei noi descendenţe blestemate, sortite tuturor dezastrelor. Nu-i plăcea războiul. I se părea nedrept să poruncească oamenilor. Îi era profund neplăcut să se facă ascultat, pentru că prea multă vreme dăduse el însuşi ascultare poruncilor Bătrânului care se stinsese în braţele sale, în singurul gest de afecţiune pe care i-l cunoscuse vreodată.

Era adevărat, îşi amintea cu o limpezime care izvora din el şi îl năpădea ca sunetul unui clopot îndepărtat ce deschidea porţile unui trecut până atunci lipsit de enigme. Trecuse Dunărea înot, cu un grup de călăreţi. Era prima dată în viaţă când lua o iniţiativă. Vestea înfrângerii îl aruncase în căutarea tatălui său. Asta se întâmpla toamna, căci apele erau reci, iar cerul fără strălucire. O duhoare de moarte, de trup omenesc ce se descompunea în noapte, plutea peste fluviu, şi ţipete de păsări, excitate de prada lipsită de apărare care se oferea ciocurilor flămânde pe câmpia tăcută, străpungeau aerul ca nişte săgeţi picurând otravă. Nu le vedea, ştia însă că păsările se îndreptau spre miazăzi şi că trupurile prietenilor săi, şi poate şi cel al Bătrânului, aveau să le fie hrană. Caii se scuturau de apă în jurul lui, speriaţi de mişcarea valurilor şi mirosul cadavrelor. Odată ajunşi pe malul opus, dăduseră de o patrulă duşmană şi o nimiciseră. Însă această victorie nu schimba nimic din sensul acelei zile cumplite. Îl găsise pe Bătrân pe colină, aşezat pe jos, printre cei salvaţi.

Della Porta, care îi însoţea pe veneţieni, îngrijea de rana pe care Bătrânul o primise drept în piept, însă, de îndată ce avu putinţa să-şi privească tatăl în ochi, Radu-Negru avu certitudinea că disperarea care i se citea acestuia în privire nu venea nici de la rană, nici de la înfrângere. Ani de zile mai târziu, după spovedania muribundului, el înţelesese pricina spaimei care îi cuprindea privirea în noaptea aceea pe colină. De atunci, Della Porta nu îi mai părăsise şi devenise medicul Curţii. Da, era noaptea de după înfrângere, când Bătrânul cutezase să blesteme, cu ochii înălţaţi spre cer. Şi el înţelegea acum acea revoltă care îl făcea solidar, îl unea pe veci cu destinul tatălui său. Dumnezeu nu bate cu băţul, spunea norodul. Dumnezeu nu îl lovise pe Bătrân, însă o pedeapsă subtilă avea să cadă asupra lui însuşi, într-una din zile, în clipa cea mai neaşteptată, căci sângele păcătosului, sângele său, trebuia să-şi plătească preţul său omenesc. Ochiul pe care îl vedea în această clipă, pictat în vârful cupolei, în interiorul triunghiului, dincolo de fumul de tămâie, acest ochi era aţintit asupra sa, căci Bătrânul murise, iar el era cel care îi moştenea şi datoria.

Radu-Negru îşi îndreptă din nou umerii care îl dureau. Un glas de copil se înălţa din mijlocul corului cu o limpezime care părea să pună capăt ceremoniei. Însă vocea arhimandritului îl opri şi slujba funebră continuă, sortită să nu se isprăvească nicicând, ca şi cum moartea Bătrânului îi trăgea pe toţi după sine într-un mormânt alcătuit din cântece, tămâie şi aşteptare.

Nu, nu mai exista nici o bucurie.

Ea era singură. Radu-Negru o urmărise de departe, în pădurea ce renăştea în amurg. Flori creşteau pe sub frunzele uscate, poate nişte violete, şi aerul era înmiresmat de ele. Aproape că se putea auzi cum înmugureau frunzele proaspete pe vârfurile crengilor şi un zgomot de ape îndepărtate ajungea până la el, un pârâu sau poate seva care urca de pretutindeni la întâia chemare a căldurii. Maria-Domna se găsea pe malul râpei, la marginea pădurii, acolo unde începeau câmpia şi pământul cotropit. Lumina soarelui pogora peste munţi. Tufişurile de la marginea pădurii erau scăldate în asfinţit, iar scoarţa mestecenilor părea de marmură trandafirie. Se vedeau, dincolo de râpă, corturile unei mici tabere duşmane şi o coloană de fum care se înălţa dreaptă în lumina înserării. În acel moment, sute de coloane se înălţau spre cer jur-împrejurul pădurii libere, marcând hotarul între pământul subjugat şi pădurea răzvrătită, între duşman şi această insulă care se pregătea de primăvară şi în care se ascunsese Bătrânul după înfrângere, cu trupele sale credincioase. Aici, în jurul bisericii şi mormintelor strămoşilor, se născuse Principatul, la sfârşitul secolului al XIII-lea, aici se pregătea el acum pentru o rezistenţă îndelungată sau pentru moarte. Restul ţării era deja de doi ani al necredincioşilor care instalaseră undeva o altă capitală şi un principe supus lor. Acolo, se spunea în pădure, şi era ca un fel de timp trecut pe care sperau să-l recucerească, într-o zi, printr-o minune.

Se aşezase alături de ea şi îi vorbise ca odinioară, în vremea când se jucau împreună sub aceiaşi copaci. Era locul unde îşi juraseră iubire veşnică. Însă catastrofa schimbase totul, iar aceşti copaci aplecaţi deasupra hăului deveniseră un hotar. Maria-Domna se căsătorise. Cum de fuseseră cu putinţă toate acestea, într-un timp aşa de scurt, în pofida speranţelor şi jurămintelor? Acolo turcii, aici soţul ei, spătarul Dragomir, le contestau trecutul, însă ea nu se feri, îşi lăsă mâinile în mâinile lui şi-l atrase către ea, abia tremurând, ca şi cum totul reintra în sfârşit într-o ordine stabilită de ei înşişi, încă din copilărie. Se revăzuseră în acelaşi loc, până în luna mai, când Bătrânul hotărî să trimită un ambasador în Apus pentru a cere ajutorul vechilor săi aliaţi. Radu-Negru făcu tot ce-i stătu în putinţă pentru ca acest sol să fie Dragomir, care studiase la Padova, călătorise mult şi păstra încă preţioase relaţii la Veneţia, la Roma şi în Franţa. Bănuia el, oare, ceva? De atunci se scursese un an şi nu primiseră veşti de la el. Căzuse oare în mâinile necredincioşilor? Nu era exclus, căci întreg teritoriul pe care trebuia să-l străbată până la Adriatica fusese cucerit de Semilună. Ajunsese oare la Veneţia, unde îşi pregătea întoarcerea în fruntea întăririlor? Era greu de spus. Bătrânul şi oamenii săi nu aveau altă speranţă decât această întoarcere şi nu trăiau decât din această speranţă. Iar Bătrânul murise înainte ca să se poată şti ceva despre Dragomir şi despre solia sa.

În timpul acestor luni de aşteptare, Radu-Negru se întrebase dacă prefera moartea lui Dragomir întoarcerii sale. Moartea însemna posibilitatea de a o păstra pentru totdeauna pe Maria-Domna. Întoarcerea însemna salvarea alor săi şi a Principatului, victoria asupra turcilor, o nouă viaţă liberă pentru toţi, sfârşitul acestui asediu fără ieşire. Îşi amintea adeseori povestea lui David şi a Bethsabeii, pe care o citise în Biblie, iar amintirea regelui psalmist, care îl trimisese pe soţul amantei sale la o moarte sigură, îi bântui visele vreme de îndelungi săptămâni.

Devenea tot mai evident că Dragomir nu atinsese ţinta călătoriei sale, că fusese asasinat sau luat prizonier de turci şi că un alt emisar trebuia să-şi încerce norocul. O ieşire în masă era de acum înainte ceva de negândit, căci nu avea nici un scop. Ţara se găsea în întregime ocupată şi la fel şi ţările din jur, până la Adriatica, iar la nord, până dincolo de Carpaţi. Se spunea chiar că necredincioşii se îndreptau spre Viena. Venise poate clipa să se organizeze o nouă cruciadă şi Bătrânul se gândea la acest lucru, cu câteva luni înainte de moartea sa. Dacă un nou sol ar fi putut să ajungă la Veneţia, ar fi furnizat ştiri despre trupele libere care aşteptau în pădure, dincolo de liniile turceşti, şi ar fi putut convinge pe doge, pe papa, pe împărat şi pe rege să intervină împreună pentru a salva creştinătatea ameninţată. Dacă Viena era asediată şi dacă ea ceda, tot Occidentul era în primejdie, iar rezistenţa în pădure nu mai avea rost.

Pe cine ar alege el pentru a merge pe urmele solului care plecase şi nu mai dăduse semn de viaţă?

Întoarse capul şi o căută pe Maria-Domna printre capetele nobililor care o înconjurau. Ea nu îndrăzni să-i întoarcă privirea. Totul se sfârşise. Dragostea ei, care fusese şi ea un păcat şi o trădare, se ştergea în faţa revelaţiei ce reteza una câte una toate legăturile cu trecutul. Va fi singur, în miezul vieţii sale, aşteptând lovitura care ar fi trebuit să cadă pe capul Bătrânului. Nimeni nu-l putea însoţi pe acest drum care nu va fi decât singurătate.

Nici măcar poporul său. Acest gând îl dezmetici şi respiră fumul ca şi cum vântul ar fi adus aer proaspăt sub bolţi. Cum de nu-şi dăduse seama Bătrânul? Să fugă ar fi însemnat pentru el singura soluţie cu putinţă. Să se îndepărteze de ai săi pentru ca ei să nu fie făcuţi părtaşi la pedeapsă. El nu se clintise şi ţara fusese cotropită, trecută prin foc, distrusă şi subjugată, în vreme ce Bătrânul, în acea fortăreaţă imensă şi absurdă, aştepta o lovitură fatală care nu venise. Şi îi trăsese pe toţi după sine în cădere. Acum venise rândul lui să îi facă părtaşi la soarta sa blestemată. Nu. Trebuia să plece pentru a-i salva. Noul sol, el va fi. Della Porta îl va însoţi. Prin gura înţeleptului medic va vorbi dogelui, papei, împăratului şi regelui, va lupta de departe pentru poporul său şi, dacă trăsnetul aşteptat va cădea asupră-i, va fi singurul care să sufere de pe urma lui.

*

Privi din nou spre nobili şi recunoscu buclele negre ale lui Mihai şi fruntea sa albă îmbrobonită de sudoare. Deşi foarte tânăr, Mihai îşi avea locul său în Sfat, unde vocea lui era întotdeauna ascultată. Avea comanda trupelor din partea de răsărit, dinspre râpa cea mare, şi incursiunile sale eroice, la începutul asediului, le dăduseră tuturor încredere. Se întorsese adesea din raidurile lui încărcat de alimente, de armament şi de cai, toate luate turcilor. Erau amândoi de aceeaşi vârstă, însă lui Mihai îi plăcuse întotdeauna războiul. În dimineaţa aceea blândă de vară, la marginea unei alte păduri... vedea perfect stejarii uriaşi, dincolo de spiralele de tămâie, îi confunda cu stâlpii bisericii... Pe vremea aceea, Dunărea era încă un hotar sigur şi Bătrânul o pornise, în fruntea unei oştiri, să-i urmărească pe tătari. Mama sa era încă în viaţă. Era o dimineaţă plină de soare, greierii cântau şi se auzea cucul în pădure. Se jucau de-a războiul, iar Mihai comanda oastea creştină, în timp ce Andrei se făcea că porunceşte forţelor turceşti. Îl primiră pe duşman cu săgeţi pe care le trăgeau de la adăpostul trunchiurilor groase de stejari, acoperite de muşchi înspre miazănoapte, un muşchi răcoros şi gros care păstra încă mireasma nopţii. Mihai strigă: "Atacaţi cu sabia!" şi ei se năpustiră la lumina soarelui, înălţând săbiile de lemn. Andrei căzu repede în mâinile învingătorilor. Cât era de plăcută în amintirea sa acea margine de pădure nemişcată în soare, nemişcată în căldura care se făcea simţită şi care trezea miresmele şi zvânta roua! Mihai fu cel care rosti sentinţa. Sultanul prizonier, adică Andrei, trebuia să fie spânzurat. Îi trecură o funie pe la subsuori, un copil se căţără pe o cracă şi ridicară încetişor trupul condamnatului care se zbătea râzând, cu părul blond strălucind de lumină. Râdeau cu toţii, iar războiul era deja uitat. Se jucau de-a un alt joc.
- Daţi-mi drumul! Mă strânge funia.

Acestea au fost ultimele cuvinte ale lui Andrei. Nişte turci, adevăraţi, apărură brusc din pădure, copiii o luară la goană, răsunară ţipete. Radu-Negru alergă printre copaci, însoţit de Mihai, se opriră într-o poiană, în mijlocul tăcerii. Li se făcu ruşine şi făcură cale-ntoarsă, pe furiş, pentru a vedea ce se întâmplă. Foarte departe, pe câmpia însorită, nişte soldaţi călări îi urmăreau pe turcii care fugeau spre Dunăre - era una din acele bande care se încumetau noaptea să treacă fluviul pentru a fura vite şi a răpi femei - însă, gata pregătit pentru jertfă, înaintea ochilor lor, corpul lui Andrei se legăna la capătul funiei, străpuns de săgeţi. Iarba de la picioarele lui era roşie de sânge.

La cincisprezece ani Mihai se făcuse un adevărat războinic. Purta la şold o sabie veneţiană, iar pe piept îi strălucea o platoşă argintată, sclipitoare ca o oglindă întunecată. Ii plăcea să ucidă, chinuit poate de ideea răzbunării şi de amintirea lui Andrei, a acelui sânge pe care-l avea pe conştiinţă. Orice acţiune, chiar şi cea mai cutezătoare, i se părea prea timidă, voia să se găsească pretutindeni în acelaşi timp, să lupte fără încetare, apărarea pădurii i se părea un joc de copii sortit eşecului. În cursul lungilor ore ale Sfatului pe care Bătrânul îl întrunea la castel, Mihai se opunea violent planurilor domnitorului şi ale nobililor şi susţinea, singur împotriva tuturor, ideea unei ieşiri în masă menite să spargă asediul şi să restabilească contactul oastei cu ţara. Luna trecută, el înaintase un nou plan Sfatului. Bătrânul trebuia, după părerea lui, să plece în secret în Apus, pentru a-i uni pe suveranii creştini împotriva Semilunii, în vreme ce el şi cu nobilii, conduşi de Negru-Vodă şi împărţiţi în grupuri mici, se vor strecura printre asediatori şi vor ajunge în punctele cele mai îndepărtate ale ţării, pentru a aţâţa la revoltă, a ridica oştiri, a le ţine pregătite pentru acţiunea finală care avea să coincidă cu întoarcerea domnitorului şi sosirea ajutorului apusean. Iar dacă acest ajutor - în care el credea prea puţin, căci se gândea că principii apuseni nu realizau dimensiunile primejdiei, preocupaţi cum erau de certurile lor interne şi de excesul bunăstării lor materiale - dacă acest ajutor nu sosea, el ar fi condus singur războiul. Ar fi atacat peste tot, în fiecare săptămână într-alt loc, ar fi otrăvit apele, ar fi dat foc recoltelor, ar fi retezat podurile peste Dunăre, până ce turcii, istoviţi de o luptă necurmată, sleiţi şi decimaţi, ar fi părăsit de bună voie ţara. Însă Bătrânul se opusese, căci nu voia să renunţe la mica realitate pe care o ţinea în mâinile sale, acea insulă de libertate în care el încă purta coroana, acel castel clădit de strămoşii săi, acea biserică plină de oseminte domneşti şi pe care fără îndoială că turcii ar fi pângărit-o. El credea încă în întoarcerea lui Dragomir şi în ajutorul aliaţilor săi.

Acum era rândul lui să hotărască. [...]
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer