Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Povestea Slujitoarei


Margaret Atwood, traducere de Diana Marin-Caea

11.01.2017
Editura ART
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Margret Atwood
Povestea Slujitoarei
Editura ART, 2016

Traducere din limba engleză de Diana Marin-Caea



*****
Intro

Într-o Americă dintr-un viitor deloc îndepărtat, instaurarea violentă a unui regim teocratic creştin şi escaladarea abruptă a abuzurilor acestuia ajung să priveze femeile de toate drepturile şi libertăţile. Ele sunt împărţite în diverse categorii, având roluri precise şi sarcini stricte de îndeplinit. Din cauza natalităţii scăzute, există o castă a Slujitoarelor cărora le revine rolul de "utere umblătoare", iar Offred face parte din prima lor generaţie. Chinuită de o singurătate dureroasă, Offred se străduieşte să-şi reprime fluxul amintirilor care provin de pe vremea când avea o familie şi o viaţă normală şi încearcă să se resemneze pentru a supravieţui în îngrozitoarea lume nouă. Curând însă, descoperă că regulile sunt făcute să fie încălcate, şi chiar de către cei care le-au instaurat. Povestea Slujitoarei este o distopie sumbră şi un roman răscolitor, considerat de mulţi capodopera scriitoarei canadiene.

"Acest roman vizionar, în care Dumnezeu şi Guvernul şi-au unit forţele iar America e condusă în chip de Teocraţie puritană, poate fi luat drept un volum care-i ţine companie romanului lui Orwell 1984 - drept reversul lui, de fapt. Îţi dă la fel de mulţi fiori descriind variatele experienţe ale unei vieţi trăite sub o tiranie; evocă aceeaşi oroare în timp ce inteligenţa lui caustică te face să zâmbeşti." (E.L. Doctorow)

"Atwood aruncă o privire în unele dintre cele mai întunecate, secrete şi, în mod ciudat, erotice colţuri ale minţilor noastre - iar rezultatul este un avertisment răscolitor, fascinant şi scris cu măiestrie." - Toronto Sun

Capitolul 23

Aceasta este o reconstituire a faptelor. Este în întregime o reconstituire. Este o reconstituire făcută în mintea mea în aceste momente, când stau întinsă pe patul meu de-o singură persoană, enumerând ce ar fi trebuit sau ce n-ar fi trebuit să spun, ce ar fi trebuit sau ce n-ar fi trebuit să fac, cum ar fi trebuit să acţionez. Dacă voi scăpa vreodată din locul ăsta...

Hai să ne oprim aici. Am de gând să scap din locul ăsta. N-are cum să dureze la nesfârşit. Şi altora le-au trecut prin cap astfel de gânduri mai demult, în alte vremuri de restrişte, iar aceştia au avut întotdeauna dreptate, au scăpat într-un fel sau altul şi n-a durat la nesfârşit. Deşi pentru ei e posibil să fi durat cât toată nesfârşirea de care dispuneau.

Când voi scăpa de aici, dacă voi fi vreodată în stare să aştern asta pe hârtie, în orice formă, chiar şi sub forma unei voci adresându-i-se alteia, atunci va fi vorba tot de o reconstituire, făcută într-un alt moment. E imposibil să relatezi un lucru exact aşa cum a fost, pentru că ceea ce spui nu poate fi niciodată exact, întotdeauna trebuie să omiţi ceva, sunt prea multe elemente, laturi ale problemei, tendinţe contrare, diferenţe subtile, prea multe gesturi care ar putea însemna un lucru sau altul, prea multe forme care n-ar putea niciodată să fie descrise pe de-a-ntregul, prea multe arome, în aer sau pe limbă, şi prea multe nuanţe. Dar dacă se întâmplă să fii bărbat, cândva în viitor, şi ai reuşit să ajungi până aici, te rog să-ţi aminteşti acest lucru: că tu, ca bărbat, nu vei fi supus tentaţiei de a simţi că trebuie să ierţi, aşa cum i se întâmplă unei femei. E greu să rezişti, crede-mă. Dar adu-ţi aminte că şi iertarea este o formă de putere. Iar a cere iertare e şi asta o formă de putere, aşa cum e şi aceea de a o acorda sau de a o refuza, care-i probabil cea mai mare.

Poate că nu toate astea au legătură cu exercitarea controlului. Poate că în realitate nu e vorba despre cine pe cine poate domina, despre ce i se poate face cuiva de către altcineva, fără nicio consecinţă pentru acesta din urmă, chiar până la moarte. Poate că nu este vorba despre cine poate să stea jos şi cine trebuie să îngenuncheze, să stea în picioare sau să se întindă, cu picioarele desfăcute. Poate că e vorba despre ce-i poate face cineva altcuiva, fiind iertat pentru asta. Să nu-mi spui niciodată că, până la urmă, e acelaşi lucru.

Vreau să mă săruţi, a spus Comandantul.
Ei, bineînţeles că înainte de asta a mai fost ceva. Nimeni nu-ţi cere astfel de lucruri din senin.

Până la urmă m-am dus la culcare şi am visat că purtam cercei, iar unul dintre ei era rupt - n-a însemnat mare lucru, creierul pur şi simplu cerceta sertarele mai dosnice ale minţii; apoi am fost trezită de Cora, care aducea tava cu mâncare, iar timpul a intrat din nou în matca lui.
- Bebeluşul e aşa cum trebuie? întreabă Cora în timp ce pune jos farfuria.

Probabil că ştie deja, ele au un fel de telegraf care duce veştile din gură-n gură şi din casă-n casă, dar îi face plăcere să i se spună despre asta, ca şi cum vorbele mele ar face totul mai real.
- E bine, răspund. Poate fi păstrat. E o fetiţă.

Cora îmi zâmbeşte, e un zâmbet prin care mă acceptă. Acestea sunt clipele în care i se pare că merită să facă ceea ce face.
- Asta-i bine, zice ea pe un ton aproape gânditor.

Iar eu îmi spun: bineînţeles. I-ar fi plăcut să fie acolo. E ca o petrecere la care nu s-a putut duce.
- Poate că o să avem şi noi unul, în curând, zice pe un ton sfios.

Când zice "noi", ea se referă la mine. Eu sunt cea care trebuie să răsplătească eforturile echipei, justificându-mi astfel hrana şi întreţinerea, ca o regină a furnicilor care depune ouă. Poate că Rita mă condamnă, dar Cora n-o face, ci se bizuie pe mine. Speră, iar eu sunt vehiculul prin care se pot îndeplini aceste speranţe.

Speranţa ei este una dintre cele mai simple. Îşi doreşte o Zi de Naştere aici, cu musafiri, mâncare şi cadouri, vrea să aibă un copilaş pe care să-l răsfeţe la bucătărie, căruia să-i calce hainele, căruia să-i dea pe furiş fursecuri. Iar eu sunt cea care-i poate oferi aceste bucurii. Aş prefera dezaprobarea, mă simt mai demnă de asta.

La masa de seară am tocană de vită. Mi-e greu s-o termin, fiindcă atunci când ajung la jumătate îmi amintesc lucruri pe care ziua aceea mi le-a şters din minte. E adevărat ce se spune, a naşte sau a te afla acolo e ca o transă, nu mai ştii ce-i cu restul vieţii tale, te concentrezi numai asupra acelui moment. Dar acum amintirile îmi revin, iar eu ştiu că nu sunt pregătită.

Ceasul din holul de jos bate ora nouă. Îmi lipesc palmele de-o parte şi de alta a coapselor, trag aer în piept, o pornesc de-a lungul holului şi cobor încet scările. E posibil ca Serena Joy să se mai afle şi-acum în casa în care a avut loc Naşterea, iar ăsta e un noroc pe care el n-avea cum să-l prevadă. În momente din astea, Soţiile rămân acolo cu orele, ajutând la deschiderea cadourilor, bârfind, îmbătându-se. E nevoie de anumite lucruri ca să li se risipească invidia. O iau spre partea din spate a coridorului de la parter, pe lângă uşa care duce la bucătărie, către următoarea uşă, a lui. Stau lângă ea ca un elev care a fost chemat în biroul directorului. Cu ce am greşit?

Nu-mi este permis să mă aflu aici. Noi nu avem voie să rămânem singure cu Comandanţii. Menirea noastră este procrearea: nu suntem concubine, gheişe ori curtezane. Dimpotrivă: s-a făcut tot posibilul pentru a nu fi incluse în acele categorii. Noi nu trebuie să furnizăm nicio plăcere, nu există loc pentru înflorirea unor dorinţe secrete, nici ei, nici noi, nu trebuie să acordăm favoruri speciale, nu trebuie să existe nici cel mai mic sprijin pentru înfiriparea dragostei. Noi suntem utere umblătoare şi-atât: recipient sacre, potire pe două picioare.
Şi-atunci de ce vrea să mă vadă noaptea, de una singură?

Dacă sunt prinsă, voi fi la mila Serenei. El nu trebuie să se amestece în problemele de disciplină din casă, asta-I treaba femeilor. După aceea ar urma reclasificarea. Aş putea deveni Nefemeie.
Dar dacă l-aş refuza, ar fi şi mai rău. E clar cine-i cu-adevărat stăpân aici.

Dar trebuie să vrea ceva de la mine. Să vrei ceva înseamnă să ai o slăbiciune. Tocmai această slăbiciune, oricare ar fi ea, mă ademeneşte. E ca o crăpătură mică într-un zid până acum impenetrabil. Dacă îmi apropii ochiul de ea, de această slăbiciune a lui, e posibil să pot vedea clar drumul pe care-l voi urma.
Vreau să ştiu ce-şi doreşte.

Ridic mâna, bat la uşa acestei camere interzise în care n-am intrat niciodată, a acestei camere unde nu pătrund femeile. Nici măcar Serena Joy nu vine aici, iar curăţenia o fac Paznicii. Ce secrete, ce totemuri masculine sunt păstrate aici?

Mi se spune să intru. Deschid uşa şi păşesc înăuntru.


În partea cealaltă se desfăşoară o existenţă normală. Ar trebui să spun: ceea ce se află în partea cealaltă aduce a existenţă normală. E un birou, bineînţeles, cu un Verbocomputer şi un scaun de piele neagră în spatele lui. Pe birou se află un ghiveci cu o plantă, un suport pentru instrumente de scris, nişte hârtii. Pe podea e un covor oriental. În plus, mai sunt aici un şemineu fără foc, o canapea mică învelită în pluş maro, un televizor, o măsuţă şi două scaune.

Însă de jur-împrejurul pereţilor sunt rafturi pline de cărţi. Cărţi, cărţi, şi iar cărţi, aşezate la vedere, fără să fie încuiate, fără să fie puse în lăzi. Nu-i de mirare că nu putem intra aici. E o oază a lucrurilor interzise. Încerc să nu mă holbez la ele.

Comandantul stă în faţa şemineului fără foc, cu spatele la el, cu un cot sprijinit pe consola de lemn de deasupra şi cu cealaltă mână băgată în buzunar. E o postură extrem de studiată, de nobil cu moşii la ţară, o poză veche de bărbat atrăgător, luată dintr-o revistă pentru bărbaţi. Se hotărâse probabil dinainte că va sta aşa atunci când am să intru eu. Probabil că în momentul când am ciocănit s-a dus repede la şemineu şi s-a proptit de el. Ar fi trebuit să aibă un petic negru pe un ochi şi o eşarfă cu potcoave desenate pe ea.

Sigur că e normal să-mi treacă prin minte toate astea, rapid, ca într-un staccato, ca un fior mental, luându-l peste picior în sinea mea. Dar e vorba de teamă. Adevărul e că sunt îngrozită.

Nu spun nimic.
- Închide uşa, zice el pe un ton destul de amabil.

Fac ce-mi spune şi mă întorc.
- Bună, zice.

E vechea formulă de salut. N-am mai auzit-o de multă vreme, de ani întregi. În împrejurările astea pare deplasată, aproape comică, ca un salt înapoi în timp, ca un număr de senzaţie. Nu-mi vine în minte niciun răspuns potrivit.
Cred că o să plâng.

Trebuie să fi observat, pentru că mă priveşte mirat, se încruntă uşor, gest pe care-l iau drept îngrijorare, deşi ar putea fi vorba doar despre iritare.
- Uite, zice el. Poţi să stai jos.

Îmi trage un scaun şi-l pune în faţa biroului. Apoi trece pe partea cealaltă a biroului şi se aşază încet şi - după părerea mea - cu mişcări studiate. Asta îmi spune că nu m-a adus aici cu intenţia de a mă atinge - în vreun fel sau altul - împotriva voinţei mele. Zâmbeşte. Nu e un zâmbet sinistru, de prădător. E doar un zâmbet, unul formal, prietenos dar puţin distant, de parcă aş fi un pisoi într-o vitrină. Unul la care se uită, dar pe care nu are de gând să-l cumpere.

Eu stau ţeapănă pe scaun, cu mâinile împreunate în poală. Am senzaţia că picioarele mele, încălţate în pantofii roşii fără toc, nu ating de-a binelea podeaua. Ceea ce, bineînţeles, nu-i aşa.
- Probabil că ţi se pare ciudat, îmi zice.

Mă uit pur şi simplu la el. Ăsta-i un eufemism demn de-un premiu, cum zice mama. Zicea.

Mă simt ca o vată pe băţ, făcută din zahăr şi aer. Strânge-mă şi mă voi transforma într-un ghemotoc mic, lipicios şi umed, din care picură ceva rozaliu.
- Cred că e puţin cam ciudat, zice el, ca şi cum eu aş fi răspuns.

Am impresia că nu-mi mai lipseşte decât pălăria legată sub bărbie cu o panglică.
- Vreau... zice el.

Mă străduiesc să nu mă aplec spre el. Aşa, şi? Şi, şi? Şi pe urmă? Ce vrea? Dar nu mă dau de gol, nu-mi arăt nerăbdarea. E o negociere, urmează un schimb. Cea care nu ezită e pierdută. Nu dau nimic pe gratis, doar vând.
- Aş vrea... O să ţi se pară o prostie, zice el cu un aer realmente jenat.

"Sfios", ăsta era cuvântul folosit odinioară pentru a descrie cum arătau bărbaţii. E destul de în vârstă ca să-şi aducă aminte cum să procedeze pentru a-şi lua înfăţişarea asta şi cât de atrăgătoare o găseau înainte femeile. Cei tineri nu ştiu şmecheriile astea. N-au avut niciodată nevoie să le folosească.
- Aş vrea să joci o partidă de Scrabble cu mine, spune el.

Mă străduiesc să rămân absolut rigidă. Să am faţa complet nemişcată. Deci asta-i în camera interzisă! Scrabble! Îmi vine să râd, să cad de pe scaun de-atâta râs, să mă tăvălesc pe jos. Cândva, ăsta era jocul femeilor şi al bărbaţilor în vârstă, jucat pe timp de vară sau în casele de bătrâni, când nu era nimic bun la televizor. Sau al adolescenţilor de odinioară, de-acum multă, multă vreme. Mama avea un astfel de joc, pe care-l ţinea în fundul dulapului de pe hol, laolaltă cu decoraţiunile pentru pomul de Crăciun, păstrate în cutiile lor de carton. Odată, pe vremea când aveam treisprezece ani, eram nefericită şi aveam tot felul de probleme, a încercat să-mi stârnească interesul pentru acest joc.

Bineînţeles că acum e altceva. Acum ne este interzis acest joc. Acum este periculos. Acum este indecent. E un lucru pe care nu-l poate face împreună cu Soţia lui. Acum a devenit un lucru pe care ţi-l doreşti. Iar el, în momentul ăsta, s-a compromis. E ca şi cum mi-ar fi oferit droguri.
- Bine, spun eu, aparent nepăsătoare; de fapt, de-abia mai pot vorbi.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




3 comentarii

  • America
    Constantin, 19.01.2017, 21:44

    America bubuie de atentate islamiste si voi visati teocratie crestina....Margaret Atwod ori e complet rupta de realitate, ori scrie "la comanda" aberatii...Stiu ca multora nu le convine alegerea lui Trump ca presedinte (nici mie!) dar asta e un businessman feroce, nu un fundamentalist crestin (chiar daca unii dintre cei care l-au votat sunt din aceasta categorie).

    • RE: America
      E pluribus unum, 27.01.2017, 02:03

      Cred că nimeni nu ar trebui să se pronunțe asupra unei cărți după ce a citit doar un fragment din ea.

      Povestea Slujitoarei (titlul original-The Handmaid's Tale) e o carte dificilă, fascinantă, care trebuie recitită cel puțin o data pentru ai fi înțeleasă complexitatea.

      Nu există cineva pe lumea asta care să o facă pe Margaret Atwood să scrie la comandă, dacă v-ar auzi ar râde cu poftă.



    • RE: America
      Razvan Penescu [membru], 20.01.2017, 15:59

      Această carte a fost scrisă în 1985 și e o distopie, nu o carte de istorie. Așadar nu e musai să fie citită în cheie contemporană. În orice caz, cu siguranță nu e vorba de Trump în ea.

Spacer Spacer