Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Întâmplări despre niciodată

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cea mai frumoasă zebră


Teodora Gheorghe

17.02.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Aparţin ultimei generaţii de copii care s-au jucat şotronul şi de-a v-aţi ascunselea. Uneori mă uit cu nostalgie la asfaltul pe care păşesc în drum spre oraş. Îmi imaginez că în el răsare un omuleţ cu braţele întinse. Clipesc de câteva ori şi disting bine-cunoscutul contur al unui şotron, înconjurat de adidaşii prietenilor mei de joacă. Dar anii nouăzeci au dispărut demult în mantaua timpului, iar degetele arse de soare ale copiilor cu care ieşeam afară nu mai încap demult în adidaşii mici. Am păstrat amintirile, diafane ca aripile fluturilor albi care ne zburau prin păr în câte o după-amiază toridă. La una anume mă întorc mereu.

Aveam vreo zece ani şi o sumedenie de idei năstruşnice. Văzusem la televizor povestea unui băieţel care îşi vindea desenele pe stradă. Uneori se ruga de oameni să i le cumpere, până cedau, plecând acasă cu un apus de soare sau cu un tren cu locomotivă. Nu era sărac, doar întreprinzător.

Inspirată de curajul micuţului afacerist, m-am hotărât să pun în aplicare un plan. Când am rămas singură cu sora mea, i-am spus cum aveam de gând să fac acelaşi lucru, având-o ca parteneră, desigur. Cu banii strânşi din vânzarea desenelor noastre vom construi o căsuţă în copacul din spatele blocului - asta era promisiunea mea solemnă. Sora mea cu doi ani mai mică a posedat dintotdeauna un talent extraordinar la desen şi pictură. Eu am moştenit jumătate din acest talent, dar mi-a ajuns pentru câteva opere de excepţie, îmi ziceam pe atunci.

Ne-am pus pe treabă şi am acoperit zeci de coli (uneori tăiate în două, alteori rupte dintr-un caiet) cu iepuri, căprioare, foci, câini, scene inspirate din cărţile cu basme şi multe altele pe care le mai păstrez şi astăzi. Pe spatele fiecărui "tablou" am trecut conştiincios preţul în cariocă portocalie: 4.000 şi 8.000 lei cele mai puţin sofisticate şi 10.000 lei capodoperele.

Când am ajuns la partea de marketing, ne-a pierit îndrăzneala. Cum să mergem noi să vorbim cu oamenii necunoscuţi? Aveam nevoie de complici, mai ales că în căsuţa din copac am fi locuit cu toţii. Aşa că le-am împărtăşit prietenilor de joacă ideea noastră. Eram un grup de cinci omuleţi hotărâţi să cutreiere blocurile vecine - ca să nu ne recunoască nimeni - să sune pe la uşi străine şi să prezinte oferta: "Bună ziua, vindem desene diverse la preţuri convenabile. Doriţi să cumpăraţi?"

Zis şi făcut. Zis eu şi făcut alţii. Eu mă pitulam de cele mai multe ori în spatele purtătoarei de cuvânt, o fată cu un an mai mare decât mine, cu spirit de iniţiativă şi gropiţe în obraji. Cele mai multe uşi nu s-au deschis. Ochii din spatele lor priveau pe vizor şi văzând o ceată de copii, credeau pesemne că umblam cu cerşitul. Desenele îmi tremurau în mână de fiecare dată când soneria vreunui apartament răsuna în tăcerea mohorâtă a scării.

A sosit şi clipa când o uşă s-a deschis, undeva la etajul doi. Aveam cu toţii fluturi în stomac. Era un bărbat înalt şi slab, sprijinit de un perete scorojit. Mi s-a făcut milă de el, părea bolnav. Imediat a apărut şi o femeie blajină, cu figura străbătută de încreţituri şi mici pete maronii. Fata cu gropiţe în obraji le-a arătat evantaiul de desene, rostind textul bine învăţat.
- N-avem noi bani, a îngânat în cele din urmă femeia, căutând parcă să-l ascundă pe bărbatul înalt după capotul alb în care era înfăşurată.
- Ce crezi că avea băiatul? m-a întrebat mezinul grupului, un băieţel blond, după ce mama şi fiul au dispărut înapoi în vizuina lor.
- Nu ştiu, o fi avut febră, a zis sora mea.

Am încercat următorul apartament. Ca să vezi, se anunţa o zi cu noroc. Ne-a întâmpinat o doamnă durdulie, cu părul cărunt şi cârlionţat.
- Aşa, deci? Vindeţi desene? O să fiţi afacerişti când creşteţi mari, bravo! Ia să văd. Aveţi şi talent. O să iau desenul ăsta, că eu sunt zodia Leului, ieri a fost ziua mea. Ia uite ce coamă are!
Am plecat fericiţi, cu 10.000 lei în buzunar. După câteva "nu-uri" şi două "nu mă interesează" strecurate pe sub uşă, ne-am întors oarecum dezamăgiţi în faţa blocului, unde ne-am jucat "vaţea".

A doua zi ne-am reluat pelerinajul, alegând un bloc cu o singură scară unde mirosea a clor. Niciun răspuns. Abia la etajul trei, dintr-un apartament foarte cochet, cu uşă lăcuită, au răsunat două voci. O femeie şi un bărbat. Un ţipăt scurt, nervos. Ea, plângând, i-a strigat: "M-am săturat!" S-a spart ceva în bucătărie. El a mormăit ceva şi apoi s-a auzit zgomotul timid al zăvorului.

În prag ne privea trist un tânăr elegant, cu părul negru pieptănat şic. Din ea nu am zărit decât două şuviţe de păr roşcat pierzându-se rapid într-o cameră, la capătul holului. Purtătoarea de cuvânt abia a reuşit să îngâne textul nostru, care între timp suferise mici modificări creative. Tânărul a încercat un zâmbet, dar nouă ni s-a părut mai degrabă o crispare a buzelor.
- Interesant...
Vocea îi semăna cu şuieratul stins al unui tren care pleacă din gară. S-a uitat la toate, pierdut.

După câteva clipe de tăcere în care nu ştiam cum să ne ascundem unii într-alţii, a ales un desen. Era zebra făcută de mine.
- Ce zebră frumoasă... e cea mai frumoasă zebră pe care am văzut-o. Numai puţin.
S-a dus în altă cameră decât cea unde se pitulase tânăra şi s-a întors de acolo cu 20.000 lei. I-am apucat cu degetele moi, încurcată. Bărbatul elegant ne-a înapoiat desenul.
- Nu o luaţi? a întrebat sora mea, mirată.
- Lăsaţi... păstraţi-o voi.
Zăvorul a făcut un clinc, de două ori clanc şi gata.

N-am mai vizitat niciun apartament, nici atunci, nici în alte zile. Până la 500.000 lei, cât estimam că ne-ar costa o casă din lemn construită pe ramurile unui copac, era cale lungă. Ne-am numărat mândri cei 30.000 lei câştigaţi în trei zile şi ne-am făcut cinste cu pufarine, gume şi pufuleţi.

Într-o după masă, jucându-mă Scrabble cu sora mea, mi-am amintit de ochii trişti ai tânărului şi de ţipătul deznădăjduit al femeii.
- Crezi că s-au despărţit? am întrebat-o, gânditoare.
- Nu ştiu, dar lui i-a plăcut foarte mult zebra ta. Ai văzut ce a zis, că e cea mai frumoasă.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer