Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Întâmplări despre niciodată

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cea mai neobişnuită zi


Teodora Gheorghe

10.03.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Poate dacă într-o zi s-ar urca în tren o zebră cu ochelari de soare, lumea ar fi mai bună, s-a gândit scriitorul, aranjându-şi gulerul de la cămaşă. Abia şi-a încheiat cugetarea, că uşile compartimentului s-au deschis şi înăuntru a păşit galant o zebră la costum. Scriitorul a făcut ochii mari, ca două cepe vineţii. Călătorul neobişnuit s-a aşezat între o băbuţă cu o sacoşă în braţe şi un puştan cufundat într-o pereche de căşti.

Nimeni nu părea să observe vreo discontinuitate în fluxul banalei realităţi. Din când în când, puştanul dădea din cap, de parcă ar fi vrut să alunge o muscă. Celelalte locuri erau ocupate de două fete care discutau de zor despre filmul văzut aseară. Una era de părere că Brad Pitt nu mai arată la fel de mişto ca pe vremuri. Scriitorul se uita uluit la zebră, închipuindu-şi că e un el, după ţinută. A studiat-o cu atenţie, ca pe un fir de praf aflat sub lupă - avea un costum impecabil gri, cu nasturi eleganţi, lucioşi, asortat perfect cu o pereche de pantaloni de aceeaşi culoare. În picioare (dacă se poate spune astfel) purta pantofi lăcuiţi, negri. Ochii ei erau ascunşi în spatele unei perechi de ochelari de soare în care se reflecta zâmbetul larg al uneia dintre fetele vorbăreţe.

S-a scurs astfel o oră întreagă în care scriitorul a luat notiţe, a făcut presupuneri şi a alcătuit teorii destul de complicate. La un moment dat, băbuţa a părăsit compartimentul. Zebra a profitat de ocazie şi s-a ridicat. Parcă acum era şi mai înaltă. A luat o servietă din locul unde se ţin bagajele şi a aşezat-o pe locul liber de lângă ea. Scriitorul a dedus că se urcase în tren înaintea lui. Uşile s-au deschis din nou şi s-a ivit controlorul.
- Biletele, vă rog!
Călătorul bizar a deschis tacticos servieta şi a scos de acolo biletul cu lejeritatea unei fiinţe dotate cu mâini.
- O zi bună, i-a urat controlorul, iar zebra a dat din cap în semn de "mulţumesc".

Chiar nu vede nimeni? Ce se întâmplă azi? Când m-am îmbrăcat să mă duc la gară nu a fost niciun semn... cerul fără nori, pisica aceea ciudată nu a mai dat târcoale casei, păsările nu au mai cântat lugubru... Şi gândul meu, chiar înainte să intre în compartiment. Să fi fost o coincidenţă? Oare vorbeşte? Să încerc să o întreb ceva.
Din senin, zebra a tresărit. Şi-a luat servieta şi a plecat. Trenul oprea la următoarea sa staţie. Pe scriitor l-a cuprins o panică nebună. Nu-i mai păsa că trebuia să ajungă în Braşov la 15:15, nici că de acest lucru depindea însăşi cariera sa. Trebuia să dea de capăt acestei dileme dungate. Şi-a înşfăcat bagajul şi s-a luat după domnul zebră pe coridoare, până când au ajuns amândoi în dreptul uşii deschise către o lume care i se înfăţişa asemenea unui vis. Au coborât amândoi, unul ferm, celălalt cu picioarele tremurânde şi multe întrebări. Domnul zebră a traversat calea ferată. Întocmai a făcut şi scriitorul. Urmăritul a făcut semn unui taxi care a oprit. Scriitorul şi-a luat inima în dinţi şi s-a urcat în aceeaşi maşină.


- Unde vă duc? a întrebat şoferul care mesteca ceva şi plescăia enervant.
- Să spună mai întâi domnul, a rânjit febril scriitorul, frecându-şi mâinile nerăbdător să audă glasul celui de lângă el.
Zebra i-a întins şoferului o hârtiuţă.
- Aha, a spus bărbatul cam necioplit. Şi dumneavoastră?
- Tot acolo... a murmurat descumpănit scriitorul.

Taxi-ul a pornit la drum destul de leneş. Inima scriitorului bătea îngrozitor. După câteva minute, şi-a dres vocea şi l-a întrebat pe domnul zebră, ezitant:
- Nu vă supăraţi, aveţi idee cât e ceasul?
Copita elegantă a zebrei i-a arătat un ceas scump înfăşurat în jurul ei, pe care timpul scrijelise o oră oarecare.
- Mulţumesc... Aţi mai fost aici? La mine e prima dată.
Taxi-ul a oprit brusc şi zebra a coborât, după ce i-a oferit omului de la volan o bancnotă. Scriitorul a scos şi el o bancnotă şi s-a grăbit să o ajungă din urmă. În faţa lor mai mulţi muncitori lucrau de zor la asfaltarea unei străzi şi râdeau în hohote.
- Hei! a strigat dintr-o dată scriitorul, exasperat.

Muncitorii s-au oprit din flecăreală şi l-au privit.
- Domnule zebră! Spuneţi-mi ceva! De ce nu vorbiţi? Mi-am întrerupt călătoria ca să am ocazia să vă cunosc, să ştiu de ce sunteţi aici, cum de nimeni altcineva nu sesizează această miraculoasă prezenţă, această răsturnare a firii cu aspect animalier... Aţi intrat în compartimentul meu cu un motiv, nu? Uneori destinul omului se scutură ca un câine ud şi se aventurează dincolo de cunoscut, de graniţe, de firesc. E semn de schimbare, semn că el niciodată nu se mai poate întoarce de unde a plecat, oricât ar vrea. De ce taci?! Spune ceva, oriceee! Unde te duci? Cine ţi-a cumpărat impecabilul costum? Voi, domnilor care asudaţi în salopetele voastre murdare, o vedeţi, nu? E chiar acolo, lângă magazinul alimentar, ignorându-mă cu măiestria unei făpturi onirice. Spuneţi-mi, o vedeţi? De ce vă holbaţi aşa la mine ca nişte idioţi?

Muncitorii s-au uitat unii la alţii şi s-au reapucat de lucru. Nu mai râdeau. Scriitorul, deja nervos, a alergat în direcţia zebrei, care începuse să gonească pe două picioare.
- Stai! Opreşte-te! Nu-ţi fac nimic, vreau doar să mă lămureşti în privinţa existenţei tale... Sunt un biet muritor, uluit de tine, de ceea ce ai declanşat în mine.
Scriitorul abia mai putea respira.
- Tu! i s-a adresat el unui băieţel care se juca vesel cu o macara în miniatură. Ce vezi acolo?
Copilul s-a speriat şi a început să plângă. Bărbatul alerga în continuare, mânat de o dorinţă pe care parcă se sprijinea însăşi greutatea universului. Vederea i se înceţoşase şi îl apucase o ameţeală cumplită. O siluetă alb-negru se îndepărta în zare, iar el se simţea cu fiecare pas mai puţin om şi mai mult o adunătură de oase şi carne învelite în haine.

Când s-a hotărât să se oprească era prea târziu. Se afla întins pe o stradă necunoscută, fără suflare. Un firicel de sânge i se prelingea pe buza de jos. În jurul lui s-au strâns mulţi curioşi, şuşotind între ei.
- A văzut cineva ce s-a întâmplat? a întrebat un bătrân.
- L-a lovit din plin... nu se uita deloc pe unde merge, cred că era grăbit... a spus un tânăr.
-... sau nebun, a adăugat altcineva. Doamne, ce tragedie! Unde o fi vrut să se ducă?
- Îl cunosc! a exclamat o doamnă între două vârste.
Toată lumea a ţintit-o cu privirea.
- E Mihail Farun, autorul "Amantinei". Avea doar 42 de ani...
- E cel căruia i-a murit fetiţa acum câteva luni?
- Da, el e, a răspuns aceeaşi doamnă.
- Are ceva în mână.
- E un desen cu o zebră.
- A spus într-un interviu recent că plănuieşte să scrie o carte pentru copii, în amintirea fetiţei lui.
- Ce tragedie, s-a auzit din nou un glas din mulţime.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer