Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Jurnal de maimuţe

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Ouă sparte


Alexandru Gorghe

25.02.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
În camera unde lumina ajungea la podea prin acoperişuri ciuruite de stele, unde bebeluşii se culcau fără dinţi şi se trezeau cu barbă, un bătrân numit Nuconteazănumele stătea sub un ultim stejar bătrân. Atât de bătrân încât se mulţumea să-şi ţină umbră cu doar cinci frunze. Stătea şi se strângea de burtă, iar din corpul încâlcit nu-i ieşeau decât fire de transpiraţie. Imaginea-şi pierdea conturul ca-ntr-o transă. În momentul în care am început să cred că se pregătea pentru eternitate, de sub el căzu un ou perfect. Căzu şi se sparse printre rădăcini. Din el ieşi bebeluşul: un copil cu pielea albă, strigând parcă dintr-o deplină fericire de a fi: "mama". S-a căţărat pe spatele lui în timp ce Nuconteazănumele a deschis pentru prima dată ochii şi m-a privit. Nu se uita la mine fiindcă paşi îmi dansau din ce în ce mai zgomotos în spate.
- Ei cred că dacă trecutul nostru moare, atunci suntem egali.

O gloată de oameni ţipă în curtea din spate. Contururi diforme li se caţără pe spate, îşi deschid gurile şi ţipă împreună. Încerc să înţeleg ce spun dar nu reuşesc să descifrez decât ceva legat de "găini" şi nişte verbe, dar nu le-am înţeles exact timpul aşa că nu încerc să le reproduc. Nu înţeleg nimic şi-l aud pe bătrân: "Oricâte păsări ar omorî, ciocurile le rămân lipite în pământ". Mă întorc spre el şi-i văd gura închisă, de parcă ceea ce tocmai am auzit a fost doar o replică citită.

Trei bubuituri sparg uşa şi lasă cârdul de oameni furioşi înăuntru. Mă iau pe sus şi mă împing între bucăţile de carne care ţipă prin orificii: "mama". Acum că-i privesc din apropriere, aduc a bebeluşi diformi. Când îl văd pe bătrân se opresc şi, pentru câteva clipe, nu mai scot niciun cuvânt. Lasă în aer doar câteva zgomote de coji de ouă sparte sub picioarele lor care îşi mută greutatea de pe unul pe altul. Caută o poziţie de luptă cât mai potrivită şi aşteaptă.

Nuconteazănumele, calm în faţa valului ce ameninţă să i se izbească printre coaste, oferă senin şi fără regret copilul. Oamenii se pun în mişcare, îl iau şi-l aruncă în mijlocul lor. Şi începe măcelul. Din răni ţâşnesc şiroaie de cerneală şi oamenii se transformă pentru scurt timp în maşinării fără gânduri, lovind mecanic.

Şi se sfârşeşte. Toate creaturile stau pe podea fără să-şi mai mişte pieptul. Toată gloata îşi pierde furia şi de parcă informaţia s-a şters, pleacă cu coji de ou în mână.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer